Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
Dincolo de hotare
(Este descrisă intrarea trupelor române în Ardeal, în noaptea15 august 1916, prin vama Crasna, fără a primi „botezul focului” – n.n.)
„Cu Dumnezeu”: atâta vorbă a mai rămas în atmosfera sufletească – unică prin hotărârea ca şi prin curățenia ei – în ajunul faptei.
Numai clipa de față ne desparte de grozăvii. Şi totuşi, în amurg, când pacea nopţii se lasă pe codri, te uimeşte măreţia păcii din suflet.
Altă dată, de pildă c-un an înainte, când plecam din Bârladul nostru la hotare, în urma unui ordin neaşteptat, se cutremurase în adâncuri întreaga noastră simţire. Un an întreg, în tranşee ca şi pe creste, de strajă, s’a destrămat acea sensibilitate, făcând ca grija din fața adevăratului necunoscut să fie încă absentă.
Îmi vin însă în minte frânturi din gândurile mulţimii, de zilele trecute : „Nici la plug, nici la război – cum e mai rău”, „se părăgineşte ogorul, iar tranşeele se surpă-n urma noastră”, „muncă de pomană”, „mai bine să vie războiul odată, decât veşnice concentrări” !
Acum, pe pragul războiului – şi nu al celui care „are să vie” – ci care începe cu cel dintâi ceas al serii de 14 August, toate inimile din coloana-n care s-au amestecat generalii cu soldaţii, tresaltă. Este electrizarea prin curenţii elementari ai faptei, ai isprăvii celei mari pe care o cere – în entitatea lui – sufletul cinstit, activ şi brav al omului dintr’o bucată.
Sub zarea amurgului, coloana de suflete şi de oțel s-apropie de vama Cheii, ultimul punct „românesc”. Aici, ca un râu ce merge să se verse prin trei guri, coloana s’a răsfirat în trei, într’un larg evantai.
Un zvon de cu ziuă lăsă să se întrevadă că zona neutrală dintre pichetul Cheii şi al Crasnei ungureşti ar fi minată.
Şi, poate de aceea, bâlbâire, dese opriri, paşi milimetrici.
Antenele din „vârful” coloanei fac imensele sforţări, de fiecare clipă, ale vederii în zare, ale auzului înainte şi în lături, scotocind obstacolele puse în cale. Sunt pionii de nădejde. Siliţi să-şi încordeze întreaga fiinţă, ceasuri întregi, noaptea, pe drumuri neumblate, de munţi întortochiaţi, în credinţa că fiecare clipă, nestrăjuită îndeajuns, nespionată – poate fi purtătoare de moarte, ei sunt pe de-a întregul ochi şi urechi. Dacă grosul avangărzii este obosit de mersul încet şi întrerupt de dese opriri, cu cât mai mult se resimt cei cari deschid înainte calea, – asigurând-o cu sforţări pe care nu le cunosc cei asigurați ?
E o tăcere desăvârşită. Uruitul convoiului se îneacă în gureşele unde ale Buzăului. Doar vreun nechezat de cal mai supără liniştea nopții.
În urma noastră au rămas, ca nişte paravane uriaşe, siluetele svârcolite ale crestelor pe care eram obişnuiți, o viață, să le vedem pururea în față şi contra noastră.
O, Doamne, suntem dincolo de străjerii vitregi!
Dar de ce-or fi părând, ca niciodată, atât de sus?
N-avu vreme să se furişeze gândul că blestemaţii aceştia de munți ne-ar închide în urna vitregiei lor, căci de asupră-le a răsărit Luceafărul.
Şi astfel, sus, pe crestele înfipte în cer, s’a aprins o făclie de-o mână nevăzută, ca să ne călăuzească în lumea visurilor de demult.
Solia noastră întrupa în ceasul acela semnificaţia protecției divine. Lumină coborîse în suflet, lumină pe căile noastre.
Pământul însuşi de supt picioare era altul. De undeva, de dedesubt, din tainele lui izvorau puteri nebănuite. Îmi părea că aud, în nepătrunse straturi ale sângelui, forțe care se trezesc şi se mişcă în fiorii ce tresar din cenuşa martirilor acestui pământ.
Razele Luceafărului răsfrângeau pe baionete chemări din împărăția lui; glas din adâncurile ţărânii pe care păşeam urca în noi ca o strigare caldă şi înţeleasă. Şi ambele chemări se împleteau într’un solemn legământ.
Încet se suie Luceafărul sus.
Încet se scurge oastea peste centura de granit. Din când în când s-aude comunicându-se în surdină: „loc, loc“. Se lasă liber mijlocul drumului. Câte-o siluetă înaltă, neagră ca noaptea, păşind grav, – escortată de altă siluetă, sură şi mică. Sunt finanţii de la Vama Crasnei, găbjiţi de primii noştri poteraşi. Iată-ne la capătul zonei neutre, la un început de şosea largă, marcată de un stâlp de hotar! Trecem printre cele dintâi case ale Crasnei, din care lipsesc vameşii şi străjile.
Foto: Armata română în Primul Război Mondial (sursa: Sorin Iftimi, Aurica Ichim, Iași. Capitala României. 1916-1918, Dar Development Publishing, București, 2017, p. 41)
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
