Considerată ca fundamentul existenţei oricărei forme de viaţă pe Glob, apa se găseşte în natură sub diverse forme: gheţari, zăpezi veşnice, ape marine şi oceanice, ape continentale de suprafaţă (râuri, lacuri etc.) şi de adâncime, în atmosferă (vapori, ceaţă, picături în nori, ploaie) etc.
În cadrul prezentei teme ne interesează apa existentă în atmosferă, aceasta fiind cea care contribuie în mod esenţial la aprovizionarea solului cu apă, la alimentarea cursurilor de apă, la existenţa formelor majore de vegetaţie.
Apa căzută din precipitaţii pe suprafaţa solului depinde de zona climatică, de caracteristicile ploii, de configuraţia terenului, de gradul de acoperire a acestuia cu vegetaţie şi natura acestei vegetaţii. Odată ajunsă la sol, apa se poate infiltra prin porii solului în acesta, sub efectul gravitaţiei terestre, sau se poate întoarce în atmosferă fie prin evaporare directă de pe suprafaţa solului sau de pe învelişul vegetal care a reţinut-o, în prima fază, prin procesele de retenţie sau intercepţie, fie se scurge pe pantă în cazul terenurilor înclinate.
O altă formă de circulaţie a apei în atmosferă o constituie transpiraţia plantelor (numită şi evaporaţie fiziologică). Acestea au luat apa necesară desfăşurării proceselor fiziologice din stratul de sol pe care ele se dezvoltă (aici apa a ajuns, aşa cum s-a arătat, prin infiltrare), sau din pânza freatică (prima pânză de apă subterană, situată la 2-3 m adâncime de la suprafaţa solului) care, prin capilaritate umectează profilul solului şi, deci, alimentează plantele.
Apa căzută pe terenuri cu anumite caracteristici ale reliefului, solului, învelişului vegetal, precipitaţiilor, poate avea şi influienţe negative. Sunt de menţionat, în primul rând, prin amploarea pe care o pot avea, procesele de degradare a terenurilor prin eroziune (spălarea orizontului de sol parţial sau în totalitate, uneori şi a stratului superior de rocă), provocate prin scurgerea apelor pe versanţi şi care au urmări ca: viituri, colmatări, inundaţii, alunecări etc.
După unii autori, Dienert şi Henin (citaţi de Iancu I. ş.a.), 40% din apa ajunsă la sol din precipitaţii se scurge pe pante, 29% se infiltrează în sol şi 31% se evaporă în atmosferă. Datele privind evaporaţia sunt susţinute şi de Furon H., comform căruia, în zonele cu climat temperat evaporaţia poate atinge 25-50% din valoarea precipitaţiilor, în funcţie de radiaţia solară incidentă pe suprafaţa de evaporare (pentru evaporarea unui cmc apă sunt necesare 600 calorii).
Nu vom intra în detalii privind descrierea fenomenelor respective. Este necesar a preciza însă că factorii naturali ai spaţiului geografic al României (relief cu energii mari şi foarte mari, ocupând 76% din teritoriul ţării, condiţiile geologice şi litologice, clima, respectiv frecvenţa mare a ploilor torenţiale), favorizează declanşarea şi dezvoltarea proceselor de eroziune a solului. Lipsa unui covor vegetal corespunzător, în special a pădurii, precum şi exploatarea neraţională a terenurilor în pantă, au făcut ca, în prezent, cca. 40% din suprafaţa cultivabilă a ţării (aproximativ 8,5 milioane ha) să fie afectată de eroziune, peste 800 mii ha pierzând complet profilul de sol şi fiind atacat chiar stratul superior de rocă. Aceasta face ca de pe teritoriul ţării să se scurgă (medie anuală) 188 t/kmp aluviuni în suspensie cu maxime de peste 2500 t/kmp în Cotul Carpaţilor. Turbiditatea (conţinutul de aluviuni în apă) atinge 5000 g/mc în podişurile Central Moldovenesc, Getic şi Someşan. Urmările acestor fenomene se regăsesc în imensele cantităţi de aluviuni transportate anual de Dunăre în Marea Neagră numai de pe teritoriul ţării noastre şi anume cca 42 milioane tone.
Scurgerea violentă a apei pe versanţi, în urma ploilor torenţiale, a topirii bruşte a zăpezilor şi, mai ales, a producerii concomitente a acestora, determină creşterea accentuată a debitului cursuri- lor de apă, acestea depăşesc malurile naturale şi se revarsă pe terenurile limitrofe. Când creşterea debitului este extrem de rapidă se produce aşa numita viitură, respectiv valori mari ale debitului, pe perioade scurte de timp, cu o forţă foarte mare de antrenare şi transport masiv de aluviuni, cu dimensiuni mergând până la 1-2 mc, dar şi de trunchiuri de arbori sau chiar arbori întregi smulşi din pământ, materiale diverse din distrugerile provocate construcţiilor, căilor de comunicaţie, aşezărilor omeneşti etc. Pagubele produse ating valori impresionante. Astfel, viiturile şi inundaţiile catastrofale din anul 1970, de ex., au afectat 2894 ha teren, 1500 localităţi, 85000 case etc. Frecvenţa acestor fenomene a crescut semnificativ în ultima perioadă. Comform datelor hidrologilor, dacă la sfârşitul sec. XX periodicitatea unor asemenea fenomene în ţara noastră era de 15 ani, în prezent a scăzut la 5 ani iar în unele zone s-au înregistrat şi la 2 ani. A crescut, de asemenea, considerabil valoarea pagubelor provocate. Astfel, dacă în anul 1995 au fost înregistrate pagube de 5860 miliarde lei, în 2005 acestea au depăşit 50 miliarde lei.
Care sunt cauzele acestor fenomene? Specialişti din diverse domenii de activitate (hidrologi, geografi, agronomi, silvicultori etc.) dar şi nespecialişti, au subliniat, încă din vechi timpuri, că principala cauză o constituie defrişarea pădurilor. Încă Platon a afirmat „ …Odinioară, când încă erau păduri pe munţii Aticei, o bogată pătură de sol prelua apa şi o păstra închisă în pământ; acesta îngrijea ca întreaga cantitate absorbită să se împrăştie treptat în el şi hrănea izvoarele…”. La 5 veacuri după el, Plutarh susţinea că „…atunci când Olimpul era acoperit de păduri acestea închideau în întunericul lor nenumărate izvoare.” Mai târziu, naturalistul Buffon (citat de Furon H.) scria în 1739, că „…o ţară devine cu atât mai săracă în apă, cu cât defrişează mai mult…”. Nu este necesar să mai menţionăm că unele regiuni ale Globului, astăzi cu aspect de deşert, au fost în vechime acoperite cu păduri, că, aşa cum arată Fr. Engels (citat de Iancu I. ş.a.) în “Dialectica Naturii”: „…oamenilor care au despădurit Mesopotamia (grânarul Lumii Vechi – n.a.), Grecia, Asia Mică pentru a dobândi pământ arabil, nici nu le-a trecut prin minte că, astfel, au pregătit terenul pentru actuala pustiire a acestor ţări, prin faptul că odată cu pădurile le-au răpit şi centrele de acumulare şi păstrare a umidităţii…”.
Defrişarea a mari suprafeţe de pădure în ţara noastră (în vechime peste 60% din teritoriul ţării era acoperit de pădure iar în prezent numai 27% – locul 19 în U.E) este principala cauză a marilor suprafeţe afectate de eroziune aşa cum s-a arătat mai sus. Împotriva tăierilor s-au pronunţat de la regii Carol I şi Ferdinand la diverse pesonalităţi şi publicaţii ştiinţifice. Astfel, Enciclopedia Română aprecia, în 1939, că „…în special după primul război mondial, exploatarea pădurilor a luat un avânt nemaivăzut decât în colonii…”. Marele geograf I. Simionescu scria „…răzbunarea pădurilor e crudă: se simte departe de unde erau, dar asupra celor nevinovaţi…”, iar un reputat specialist francez, Huffel, referindu-se la aceleaşi despăduriri afirma: „…comiterea unor asemenea greşeli a avut ca efect dezastruoase inundaţii şi surpări la care asistă cu durere populaţia sărăcită…”. Adăugând la acestea părerile unor oameni de litere, ca de ex. Camil Petrescu („s-a despădurit nu numai cu nesocotinţă ci şi cu sălbăticie”), menţionând că au luat atitudine şi I.C. Brătianu, N. Iorga, Simion Mehedinţi, Mitropolitul Miron Cristea şi ing. agronom P. Aurelian în Senat, savantul Traian Săvulescu în Parlament, ziaristul Pamfil Şeicaru ş.a., să încheiem expunerea acestor opinii cu cea a silvicultorului-economist V. Sabău care, în 1944 scria „…doar inundaţiile din ce în ce mai frecvente, stâncile sterpe şi coastele goale pe dealuri, al căror pământ se prăvăleşte sălbatic la vale, înecând aşezări şi vetre de sate, mai amintesc de existenţa unor păduri care au servit ca obiect de tăieri a unor bogăţii naţionale trecute peste graniţe”.
Deosebit de grav este faptul că defrişările au atins dimensiuni alarmante în perioada actuală. După aplicarea legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate au fost defrişate, comform aerofotogramelor N.A.S.A, 353.000 ha., cu un volum echivalent de 150 milioane mc lemn, pagubele suferite de economia naţională fiind evaluate de organismele bancare internaţionale la 1,5 milioane dolari S.U.A. Numai în perioada 2007-2010 au fost tăiaţi ilegal cca.725 000 mc şi asta după date oficiale. Chiar din pădurile Statului au fost furaţi, numai în anul 2009, 102 mii mc. Problema tăierilor ilegale de pădure din România a atras atenţia şi U.E, fiind analizată în publicaţia „L’Environnement pour les Europeens” în 2007. De asemenea, referindu-se la suprafeţele extrem de mici ale majorităţii proprietăţilor rezultate în urma retrocedărilor, modul de retrocedare a pădurilor a fost caracterizat de Fondul Monetar Internţional astfel: „…această privatizare pare mai mult o acţiune politică în loc de a se studia posibilitatea creerii unor unităţi private eficiente”.
Deosebit de alarmantă pentru regimul hidrologic al râurilor interne ale ţării noastre (avem în ele numai 1400 mc/an/loc. faţă de Franţa, de ex., care are 4000 mc/an/loc.) este situaţia jnepenişurilor. Crescând în zona muntoasă cea mai înaltă, la limita cu golul alpin, acestea reprezintă „castelul de apă” al majorităţii cursurilor de apă din ţară. Comform cunoscutului geolog şi bun cunoscător şi al florei I. Simionescu, jnepănul (Pinus mugho L.) cunoscut şi sub numele de jep sau jip „crescând până la muchia pripoarelor, ori pe poliţele ca nişte trepte, întinzându-şi ramurile vânjoa-se şi flexibile deasupra prăpăstiilor adânci, el opreşte nămeţii şi nu dă voie la avalanşe… el opreşte şi grohotişurile”. Dar, aşa cum menţiona Al. Beldie, poate cel mai bun cunoscător al florei şi geografiei Bucegilor, o mare parte din jnepenişurile de pe acest masiv „…nu mai reprezintă astăzi decât vestigiile unor tuferişuri odinioară mult mai întinse, supuse distrugerii prin incendieri, defrişări, exploatări (iniţial pentru încălzirea cabanelor, apoi pentru extinderea păşunilor). Există reglementări, dar carenţe de conştiinţă, de educaţie civică, de respect faţă de natură (şi de lipsă totală a măsurilor de aplicare a acestor reglementări n.a.) au dus la această situaţie… În ultimii ani, sub semnul unei degradări morale şi ca urmare a unui concept de libertate… mergând până la dezmăţ şi anarhie, s-a ajuns la instalarea de stâne chiar în interiorul acestor jnepenişuri… este inadmisibil ca, în zilele noastre, o mână de ciobani să primejduiască integritatea unor formaţiuni vegetale de mare valoare antierozională şi hidrologică, incluse într-o rezervaţie naturală. Să ne mai mirăm atunci că inundaţiile au devenit un fenomen relative frecvent în Sinaia?”. (Va urma)
Ilie Muşat
Ing. Amelioraţii Silvice, Doctor Silvicultură
