Am o altă sfântă ocazie de a citi o carte ca o liturghie, scrisă de un basarabean de-al meu și apărută în acest an la editurile Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe și Universul Academic din Bârlad, cu o prefață semnată de îngrijitoarea ediției, dr. Irina Airinei, Președintele Asociației interetnice ANIMA FORI, care spune despre aceasta că este o carte-mărturie despre speranță și disperare în viața unui om lovit de destin, dar rezistând prin iubire…
Ostatic în propria țară. Cartea vieții mele, de Ion Iovcev, mă duce cu gândul, încă din primele pagini, la romanul Tema pentru acasă, al regretatului Nicolae Dabija. Iubirea de țară, credința străbună, limba română, vremurile de restriște, bejenia, familia, școala sunt teme literare ce leagă punți între cele două romane, scrise cu atâta suflet, în care încape îmbrățișarea întregii Basarabii, a întregului neam românesc.
În Cuvântul înainte al autorului, intitulat Amintiri pentru viitor…, profesorul Ion Iovcev, semănător de lumină în sufletele și în inimile copiilor noștri, ne mărturisește: oamenii nedreptățiți, în condiții extreme, se unesc, devin mai rezistenți, devin luptători pentru libertate și pentru dreptate. Am realizat acest adevăr în primii mei ani de viață și de formare ca om, la Călărași, în Basarabia, dar am simțit această realitate mult mai profund în anii adolescenței și astăzi, prin ochii adultului, aici, la Sfântu Gheorghe, unde, în calitate de profesor de Limba și Literatura Română, dar și de cercetător al Academiei Române, îmi revine misiunea nobilă de a semăna lumină.
Școlile, tineretul din dreapta Nistrului, dacă nu vor lupta pentru valorile naționale, pot ajunge în aceeași situație ca și autohtonii din stânga Nistrului, din Transnistria, unde are loc o rusificare, o deznaționalizare agresivă, unde, practic, au dispărut și așa-numitele școli moldovenești. (…) Minoritățile au dreptul la limba lor, la cultura lor, dar ele trebuie să adere și la majoritate. Nu e normal să nu cunoască limba țării în care trăiesc, scrie autorul, ca un semnal de alarmă pentru autoritățile de la Chișinău, dar și pentru cele de la București. Vremurile grele, nesiguranța regimurilor politice, problemele economice, sociale sau de orice altă natură nu pot fi paravane ale drepturilor, libertăților și obligațiilor stabilite și câștigate pe aceste meleaguri, nu de sute de ani, ci de milenii. Dacă străbunii noștri s-ar fi lăsat împiedicați de valurile nemiloase ale istoriei, astăzi poporul român n-ar fi existat, prin urmare, le datorăm înaintașilor privilegiul de a fi.
Dulcea și nostalgica narațiune a lui Ion Iovcev se deschide în Capitolul 1 cu amintirile despre Copilărie și adolescență și e de reținut din primul subcapitol despre casa părintească, din satul Găvănoasa, raionul Cahul, casă în care există și astăzi icoana de tablă, veche de mai bine de o sută de ani, a Sfântului Matei, ideea credinței pe care nu poți să o smulgi din sufletul omului. De asemenea, năzbâtiile copilului crescut în frumoasa veșnicie a satului, ca în Amintirile din copilărie, ale lui Ion Creangă, sunt evocate în povestiri, ca niște medalioane, în care îl regăsim pe Sfântul Nicolai, La furat de zarzăre, frații și surorile, părinții cu blajina și înțeleapta lor educație, copilul din fiecare dintre noi, așa cum menționează autorul că acel om care, măcar o dată, ține mâna unui copil în mâinile lui, nu poate îmbătrâni. Dascăli, consideră Ion Iovcev, trebuie să ajungă acei oameni care au copilul în ei.
Trecem prin capitolul Studenției (2) cu importante Lecții de viață, cel al Profesorului pe viață (3), care include și subcapitolul Căsătoria, dar și rememorări ce lasă pe harta sufletului clipe de neuitat, precum cea a Mioriței, cântată pe malul Nistrului, alături de familie și de prieteni lituanieni. Îmi sună involuntar în gând versurile: Nistrule, de ce ești frate/ Cu Prutul care desparte/ Doi copii de-același neam,/ Două frunze de pe-un ram?…, din poemul Râuri, voi, ce despărțiți.
Ani de durută amintire scrijeliți în istoria poporului nostru pot fi citiți în Capitolul 4 – Puciul de la Moscova și Transnistria furată, în Capitolul 5 – Lupta pentru Limba Română, Capitolul 6 – Lumea ne vede și un vast Capitol 7 – Pe viață și pe moarte.
O carte care m-a răvășit până la temelia simțirii, un testament al dăruirii de sine, al iubirii de țară, un destin emblematic al neamului meu, toate acestea se aștern în cele peste 300 de pagini de speranță, cu tricolorul la brâul gândului de pe coperta 1. Ion Iovcev, dascălul care a păstorit vreme de 30 de ani Liceul Teoretic Lucian Blaga, singura școală românească din Tiraspol, ne lasă moștenire puterea exemplului și, asemenea poetului, parcă, aceste rânduri: Aici e casa mea. Dincolo soare și grădină cu stupi./ Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă/ și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?/ Credeți-mă, Credeți-mă,/ despre orișice poți să vorbești cât vrei:/ despre soartă și despre șarpele binelui,/ despre arhanghelii cari ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre cerul spre care creștem,/ despre ură și cădere, tristețe și răstigniri/ și înainte de toate despre marea trecere./ Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele,/ de-aceea – lăsați-mă/ să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închiși. (Către cititori, Lucian Blaga)
Cercet. Tatiana Scurtu
