Curioasă din fire, ființa umană mereu și-a pus întrebări esențiale la care a căutat răspunsuri care să-l mulțumească. Una dintre aceste întrebări a fost „cum a apărut omul și care este rostul lui pe pământ?”.
Răspunsul, de fapt răspunsurile, la această întrebare existențială au venit pe măsură ce omenirea progresa. Printre toate teoriile, două se disting: creaționismul și evoluționismul. La început a dominat creaționismul, „credința că Dumnezeu a creat formele fundamentale de viață”, conform sursei Wikipedia. Se spune în continuare că „Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, practic toată lumea în Occident credea relatarea biblică a creației. După ce Charles Darwin a propus în Originea Speciilor (1859) evoluția naturală a formelor de viață, creaționismul a început să piardă teren, acest fapt fiind în special adevărat printre oamenii de știință care în majoritate pe la finele deceniului 7 al secolului al XIX-lea îmbrățișaseră deja o formă de evoluție biologică (cum spune Jacques Godbout, „trebuie amintit elevilor că dușmanii credincioșilor sunt în primul rând microscopul și telescopul”…). Creștinii conservatori, pe de altă parte, au rămas atașați ideii de creație”.
Așa s-a născut conflictul între religie și știință, deoarece „Știința trebuie întotdeauna să răspundă la întrebările „De ce?” și „Din ce sursă inițială?”, pentru toate științele exacte”, pentru a dovedi dacă afirmațiile sunt adevărate sau nu. În timp ce religia se bazează pe credință, știința se bazează pe cercetare și dovezi.
Se spune că mereu undeva adevărul se află la mijloc. Ideea este susținută de filozoful danez Martinus, care, în opera sa monumentală „Cartea Vieții” în 7 volume, completată de „Imaginea Lumii Eterne” în 6 volume și alte 34 de cărți, cunoscute sub numele de „Cosmologia lui Martinus” sau „analizele cosmice” și „știința spirituală”, vine să completeze acest tablou prin afirmația că de fapt conflictul este numai aparent. El afirmă că în realitate există știința materială și știința spirituală, iar știința materială, prin cercetările ei, nu face decât să confirme știința spirituală.
Fără a intra în detalii, dorim doar să subliniem că, în cazul evoluției, schimbările sau transformările sunt graduale și în timp, de aceea sunt greu observabile de la o specie la alta, și chiar în cadrul aceleiași specii, cum ar fi omul.
Referitor la om, Martinus afirmă că acesta este „nefinit”, dar și cu accepțiunea de „neterminat” sau „nefinalizat”, deci chiar dacă acesta e creat de Divinitate, el încă nu este terminat, aflându-se încă în stadiul „Sfinxului din Egipt”, cu chip de om și trup de animal, acest lucru simbolizând faptul că Omul încă aparține regnului animal și nu regnului uman adevărat. În actualul stadiu de evoluție, omul încă păstrează tendințele animale, cum ar fi cea de „a ucide”, căci animalul ucide pentru a trăi, în timp ce omul o face și în alte scopuri, deci caracteristicile umane se află încă în evoluție.
Probabil unii cititori ar putea spune că acestea sunt „aberații”, și tocmai de aceea facem apel la un articol postat în 10.14.2020 în sursa descopera.ro, sub semnătura Ioanei Matei, cu titlul: „Tot mai mulți oameni dezvoltă o arteră în plus în brațe, demonstrând astfel că specia umană încă evoluează”. Articolul merită citit de către cei interesați. În introducere se spune că ” Schimbările subtile în anatomia speciei umane din zilele noastre demonstrează cât de imprevizibilă poate fi evoluția. Spre exemplu, ceva atât de banal precum un vas sanguin în plus în brațele noastre ar putea ajunge un aspect obișnuit al corpului uman peste doar câteva generații.”
Așadar, și omul ca și alte specii evoluează, și omul nu evoluează numai fizic, ci mai ales mental. Dacă privim înapoi în timp doar cu 100 de ani, ne putem da seama de acest lucru, și în mod sigur peste o altă sută de ani sau peste o mie de ani Omul nu va fi același cu cel de azi. Depinde însă de el ce cale va urma…
Mihai Trifoi
