Ne întrebăm adesea de ce este lumea atât de rea. Vor răspunde unii „pentru că este păcătoasă”, dar adevărul este că lumea se află în „starea de evoluţie”, şi pentru a înţelege mai bine acest lucru, e necesar să aruncăm o privire în trecutul ei de dinainte de apariţia creştinismului.
Şi pentru a nu fi singuri, vom fi însoţiţi de scriitorul-filozof danez Martinus, din a cărui carte: „PAŞTELE / Mântuitorul şi omenirea”, azi vom trata primul capitol, întitulat „Ceea ce a cauzat apariţia necesităţii unui Mântuitor”. Vom folosi pentru „Mântuitor” sintagma filozofică „salvator al lumii”, deoarece, deşi tratează o temă religioasă, carte nu este o lucrare religioasă, ci una filozofică, Martinus privind lumea din punct de vedere cosmic.
Aşadar, pornind în călătoria noastră spre trecutul îndepărtat, vom reproduce, în traducere din esperanto, cuvintele lui Martinus, cu mici comentarii explicative.
„Dacă noi aruncăm o privire în urmă cu mai bine de două mii de ani, vedem secolul dinaintea naşterii lui Hristos. Atunci întunericul stăpânea peste lume. Modul de viaţă ca model fundamental al omului divin atotsuperior, Hristos, încă nu era o realitate; el exista numai ca preziceri profetice, care oamenilor obişnuiţi li se păreau o utopie mai mult sau mai puţin absurdă. Lumea avea nevoie de dovezi pentru a putea crede că un comportament al unui om perfect este efectiv realizabil pe pământ.”
Dar şi azi ştim cu toţii că majoritatea oamenilor intră în categoria „Toma necredinciosul”, adică nu cred până când nu văd sau nu pipăie, căci ei au nevoie de dovezi, la fel ca acum două mii de ani.
„Astfel de dovezi erau atât de aşteptate şi necesare, deoarece milenara morală fundamentală a lumii de atunci se afla în degenerare rapidă. Ea era identică cu ceea ce noi numim astăzi „păgânism”, şi calitatea ei de ghid îndrumător în viaţă se baza în principal pe credinţa în nişte zei ai răzbunării şi pedepsei, ai mâniei şi reprimării. Cea mai înaltă regulă a vieţii era „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, sau viaţă pentru viaţă. Nu iertare, ci răzbunare era drumul către paradis, către locul fericirii depline, unde persoanele ucise în luptă, acei „eroi” ai răzbunării, îşi continuau existenţa „glorioasă”, a cărei culme erau bucuriile materiale: festinuri cu „slănină şi vin” şi frumoase zeiţe servitoare”. Aici autorul se referă la imaginea nordică a raiului, numit de ei Valhala.
„A muri de bătrâneţe, a refuza armele ca mijloace de decizie într-un conflict, a fi iertător şi mărinimos faţă de potrivnic, toate acestea însemnau „slăbiciune” şi „laşitate”, erau drumul către „infern”, locul de după moarte pentru „neputincioşii” acelei epoci a unei morale a uciderii, violenţei şi cuceririlor. Tot ceea ce în prezent înţelepţii autorizaţi instruiesc ca lumină, ideal şi cea mai înaltă morală, era faţă de nivelul de conştiinţă din acel timp atât de străin, atât de sfidător în raport cu ideile stăpânitoare şi barbaria naturii omeneşti, încât acestea păreau inevitabil contra naturii, necuviincioase şi demne de exterminat. Morala de atunci era identică cu ceea ce în timpul nostru cea mai înaltă învăţătură o numeşte întuneric dens.”
Şi ne pare rău s-o spunem, dar chiar şi în zilele noastre unii semeni se comportă asemenea acelor falşi eroi din trecut şi prin faptele lor reprobabile dispreţuiesc zi de zi morala creştină.
„Dar acel întuneric efectiv este terenul fără de care iubirea şi umanismul nu s-ar putea niciodată hrăni şi germina, niciodată n-ar putea deveni experienţă de viaţă a unei fiinţe vii. Astfel întunericul se arată a fi un aranjament neapărat necesar în planul lumii lui Dumnezeu, şi de aceea eu, în cartea mea „Livets Bog” (Cartea Vieţii), numesc şi întunericul o radiaţie a „principiului creator divin”. Pentru că de fapt întunericul este opusul a ceea ce cea mai înaltă înţelegere acum îl numeşte lumină, eu îl numesc radiaţia întunecată”.
Interesant este faptul că şi savanţii zilelor noastre vorbesc despre radiaţia întunecată sau „lumina neagră”, iar lumina şi întunericul sunt existente în mod real în univers. Deşi dicţionarul defineşte întunericul ca „lipsă de lumină”, noi credem că acest fenomen reprezintă mult mai mult decât spune definiţia. Bineînţeles că în lucrarea amintită autorul se referă la întuneric în sensul figurat al cuvântului, de „incultură” sau lipsă de lumină a înţelepciunii, în sensul luminii spirituale.
„Acel întuneric, acea morală, plutea ca o negură care ascunde orizontul spiritual al lumii, şi deci bara orice fel de lumină reală, orice iubire adevărată şi umanism. Dar o astfel de împresurare inevitabil cauzează suferinţă, şi suferinţa la fel de inevitabil face să evolueze capacitatea sentimentală; evoluţia capacităţii sentimentale înseamnă o evoluţie a iubirii, ale cărei efecte în practică sunt chiar acele fenomene care s-au împotrivit moralei întunecate obişnuite, şi erau numite „slăbiciune” şi „necuviinţă”. Din aceasta urmează că cu cât mai mult cineva practică morala întunecată, cu atât mai mult se determină în conştiinţa lui evoluţia unei noi stări, contrare celei vechi. Ca o natură nouă, începe să germineze în conştiinţa individului o natură care puţin câte puţin naşte o îndoială cu privire la morala şi ideile obişnuite. Individul începe să piardă încrederea în tradiţiile milenare. Capacitatea sentimentală crescândă a început să protesteze împotriva răzbunării şi uciderii, împotriva cuceririi şi asupririi. O dorinţă pentru o morală nouă a început să se manifeste pe alocuri.
Tocmai din această dorinţă s-au născut profeţiile despre o salvare viitoare a lumii, despre un nou idealism care va veni. Dorinţa, aviditatea este eficientă în sensul că ea accelerează propria sa îndeplinire, şi în plus, în situaţia noastră acea accelerare a fost stimulată şi amplificată de profeţii. Acest lucru a făcut ca dorinţa să înceapă să aibă treptat o astfel de natură, încât ea l-a făcut pe individ impresionabil faţă de o nouă forţă spirituală mare, care în acea epocă începuse să iradieze globul pământesc. Acea forţă sau impuls al lumii era alcătuită mai ales din energiile funadamentale: inteligenţa şi sentimentul, şi acestea erau atât de unite, încât noua forţă s-a arătat mai ales ca iubire şi înţelepciune, când ea s-a manifestat prin conştiinţa indivizilor impresionabili. Energiile acelui impuls al lumii erau „sfântului spirit” care începea să se manifeste”.
În continuare autorul explică, în viziunea sa, esenţa acestor energii, modul cum interacţionează cu omul şi efectele lor:
„Aici trebuie să fim atenţi, că toate energiile spirituale sunt ca dintr-o natură electrică, şi că creierul şi nervii individului servesc acelor energii precum o „antenă”. Calitatea energiilor primite depinde de stadiul de evoluţie al conştiinţei din fiinţa respectivă. O fiinţă cu o conştiinţă crudă şi cu o morală scăzută, deci o fiinţă numai cu organe corporale primitiv evoluate, se înţelege că poate accepta numai energii de conştiinţă sau „unde” asemănător de primitive şi nedelicate. Undele de conştiinţă nedelicate sunt identice aici cu gândurile de răzbunare şi ucidere, cu avariţia, îngâmfarea, gelozia şi tot ce este înrudit cu „egoismul”. Astfel de gânduri sau unde mentale nu sunt din categoria „sfântul spirit” care, dimpotrivă, cuprinde unde de conştiinţă înrudite cu altruismul, onestitatea, fidelitatea şi devotamentul, cu tot ce provine din adevăratele iubire şi înţelepciune.
Undele de conştiinţă din această ultimă categorie deci au putut – deşi doar într-un grad foarte primitiv şi slab – să înceapă a influenţa pe acei oameni din timpul menţionat deja, în care dorinţele erau puternice, şi la care sistemul organic fizic a evoluat şi a devenit mai delicat decât la ceilalţi. Din acea categorie de oameni s-au găsit tocmai atâţia, încât energiile noului impuls al lumii au putut începe să germineze, au putut dobândi „adepţi”. Terenul era pregătit pentru o nouă sămânţă. Lipseau numai nişte „semănători” cu o forţă atât de mare şi cu o evoluţie atât de fundamentală, încât ei puteau să semene „sămânţa nouă”, înţelepciunea şi morala absolute ale noului impuls al lumii, – încât ei puteau radia „sfântul spirit” de o calitate pură într-un „teren” nou pregătit”.
Vom vedea mai departe că fiinţele umane n-au fost lăsate de Creator la voia întâmplării, că toate lucrurile au un scop şi că numai calitatea conştiinţei umane este cea care ne poate ajuta să schimbăm lumea în mai bine:
„Dar Providenţa, Creatorul etern, nu a creat un teren potrivit pentru a-l lăsa să degenereze şi să se deşertifice; şi El de asemenea nu-şi radiază sămânţa divină – în forma impulsului amintit sau a „sfântului spirit” – asupra pământului fără a se îngriji ca să se dezvolte şi să crească. De aceea, când Providenţa – folosind „morala întunecată” – a creat terenul pentru noua sămânţă, şi în plus a fost trimisă sămânţa spre pământ, se înţelege că ea s-a îngrijit şi de „semănători”. Acei „semănători” trebuiau să fie în oarecare măsură dotaţi cu un corp, ai cărui creier şi nervi puteau să vibreze în acelaşi tact cu undele „sfântului spirit”, astfel încât apariţia lor, conştiinţa lor, cuvintele şi vorbirea lor să se poată satura de „sfântul spirit”, de sclipiri clare de lumină şi iubire, de conştiinţă despre nemurire şi despre experienţa divină reală ale acestuia. Pentru acele fiinţe, noua morală a lumii nu trebuia să fie o utopie, nici o teorie, ci un fapt real şi neapărat vizibil. Toate acestea erau necesare, dacă ei trebuiau să aibă suficientă forţă pentru a contracara idolismul, barbaria şi morala uciderii, dacă ei trebuiau să devină modele suficient de luminoase despre noul mod de existenţă şi să devină manifestări proeminent perfecte şi pretutindeni vizibile ale noii forţe, ale noii naturi mari”.
În capitolul al doilea al cărţii amintite, întitulat „Salvatorii lumii, Orientul şi Occidentul”, Martinus vorbeşte despre apariţia şi răspândirea principalelor religii pe pământ, şi despre opoziţia Orient – Occident. Începând cu capitolul al treilea, este tratată tema creştinismului.
Faptul că din punct de vedere cultural, dar şi religios, există o opoziţie între Orient şi Occident îl vedem şi noi înşine în timpurile moderne. Şi din păcate efectele nefaste ale acestei opoziţii le vedem în războiul surd care se duce zi de zi, şi care face nenumărate victime. Deşi religia nu te învaţă să urăşti şi să ucizi, unii lideri religioşi, încă insuficient evoluaţi spiritual, se folosesc de ea pentru a manipula semenii şi a-şi atinge anumite scopuri; confundând credinţa cu fanatismul, ei contribuie la distrugerea lumii, deci sunt şi împotriva lui Dumnezeu, dar n-o recunosc. Din fericire, întotdeauna vor exista şi cei care răspândesc iubirea şi credinţa adevărată, pentru a menţine echilibrul până când lumea întreagă va merge în una şi aceeaşi direcţie.
Mihai Trifoi
