. . 
Oligarhia, având sinonimul oligocraţie, conform Noului dicţionar universal al limbii române, este o „formă de conducere, de guvernare a statului în care puterea politică şi economică este deţinută de un grup restrâns de persoane sau de familii”. Sursa Wikipedia ne oferă o explicaţie mai largă şi mai profundă a acestui fenomen: „În mod tradiţional, oligarhiile se perpetuează prin intermediul câtorva familii importante, ale căror copii sunt formaţi pentru a deveni moştenitorii acestei puteri”. Oligarhia este văzută şi ca „o manifestare a puterii exprimată în mod nedemocratic, în care personalităţile-cheie rămân în umbră, preferând să conducă din culise, de cele mai multe ori prin intermediul mijloacelor economice”. Aceeaşi sursă informativă precizează că „ecuaţia oligarhiei” este dată de „infiltrarea politică, controlul mass-media, accesul privilegiat la resursele energetice şi îmblânzirea justiţiei”.
Democraţia, de care au devenit şi românii atât de mândri după Revoluţie, este definită de dicţionar ca „formă de guvernământ în care poporul este suveran; formă de guvernare a statului, bazată pe separaţia puterilor şi pe votul universal”.
Interesantă ni se pare şi opinia filosofului şi juristului rus Evgheni Nikolaevici Trubeţkoi (1863-1920): „În oligarhii, setea de avere materială se transmite de la cei bogaţi şi îi infectează pe cei săraci. Lupta pentru bunuri stârneşte lupta pentru putere. Şi oligarhia moare, transformându-se în democraţie prin setea lacomă pentru bogăţie, care, în oligarhie, e socotit lucrul cel mai de preţ” (Enciclopedia înţelepciunii, p.709).
Chiar dacă noi nu suntem analişti politici în adevăratul sens al cuvântului, trăind zi de zi evenimentele şi urmărind cursul istoriei „postdecembriste”, ne putem exprima o anumită opinie, desigur, personală, asupra lor. Şi ne putem întreba câţi dintre reprezentaţii eşaloanelor doi şi trei din vechile structuri comuniste s-au infiltrat sau au penetrat sferele puterii democratice din România postrevoluţionară, şi în ce măsură influenţa acestora a amalgamat oligarhia cu democraţia, schimbând astfel destinul ţării?
Mai ales perioada 2006-2014 pare destul de tulbure în acest sens, o perioadă în care au început să se extindă structurile de tip mafiot, jaful din avuţia ţării şi corupţia până la cele mai înalte nivele ale puterii. Clanuri mafiote, căci trebuia să avem şi noi „mafioţii” noştri, acţionau în voie, adesea cu complicitatea autorităţilor, îmbogăţindu-se peste măsură, fără ca nimeni să-i întrebe de provenienţa averilor. Unul din exemplele recente dezvăluite de mass-media este cel al „nababului” din Timişoara, despre care se spune că a reuşit să intre în posesia a 144 de imobile din frumosul oraş de pe Bega. De ce abia acum încep autorităţile să-şi pună întrebarea cum a fost posibil acest lucru, deşi au existat multe atenţionări din partea societăţii civile despre aceste nereguli? Oare putea respectivul individ să ajungă la această stare paradoxală, căci el se declară sărac şi nu-şi plăteşte nici măcar dările către stat, dar se plimbă în limuzine, fără concursul unor funcţionari lacomi şi corupţi?! Acesta este doar unul dintre miile de cazuri de pe tot cuprinsul frumoasei noastre patrii suferinde, dintre care nu putem să nu amintim de mafia retrocedărilor şi de cea a defrişărilor ilegale, despre care s-a vorbit atât de mult în ultimii ani, când Justiţia a început să-şi spună cuvântul.
Aşa se face că acum trăim într-o democraţie pe care puţini o înţeleg, o democraţie în care puterea şi bogăţia s-au concentrat în mâinile unor indivizi lipsiţi de scrupule, care trec dintr-un partid în altul, după cum bate vântul puterii, încercând pe toate căile să nu-şi piardă poziţiile şi locurile calde în care s-au cocoţat, uitând pe umerii cui stau, iar când totuşi decad, unii continuă să activeze „din umbră” pentru a reveni, pentru că ei nu se simt bine decât acolo, sus.
Departe de noi gândul de a susţine că în România există o guvernare de tip oligarhic, dar trebuie să recunoaştem că în anii trecuţi au existat elemente de acest tip, lucru dovedit mai târziu, prin revenirea în forţă a justiţiei şi punerea în scenă a unor procese răsunătoare, dar şi aici trebuie să rămânem puţin rezervaţi în aprecieri, pentru că nu ştim precis cât de mare este încrengătura vechilor relaţii, din moment ce au fost arestaţi şi judecaţi chiar şi procurori şi judecători pentru fapte de corupţie şi complicitate la infracţiuni. Dar e bine că lucrurile au început să se mişte din loc, însă e rău că bătălia politică ce se apropie vijelios va bulversa din nou societatea românească atât de încercată în ultimul sfert de veac. Şi, ca de fiecare dată, ne punem iar speranţa că noile alegeri vor aduce în fruntea ţării oameni mai capabili şi mai „curaţi”, care să scoată România din impas şi să-i imprime un curs ascendent într-o lume în care pericolele pândesc din toate părţile, căci aşa cum se întâmplă la nivel de ţară se întâmplă şi la nivel planetar. Între diversele etnii, popoare, uniuni, organizaţii, religii, multinaţionale etc. continuă să se dea în permanenţă o luptă surdă pentru influenţă şi supremaţie, o luptă în care ţelul suprem este acelaşi: profitul, deci bogăţia şi puterea. Doar când se va schimba acest ţel în altruism, lupta pentru menţinerea păcii şi colaborării, grija pentru protejarea mediului înconjurător şi strădania tuturor pentru a făuri o viaţă bună locuitorilor pământului, abia atunci omenirea în întregul ei îşi va fi găsit liniştea şi fericirea. Dar cum până la acea stare utopică mai este o cale lungă, noi trebuie să ne păstrăm speranţa şi să încercăm cu toţii să ajungem la ea, precum vechii vikingi vroiau să ajungă în Valhala, iar alţii visau la Nirvana, şi cei mai umili se mulţumesc şi cu Raiul promis celor ce-au trăit cu demnitate. Dacă chiar vrem să ajungem acolo, atunci trebuie să ne străduim mai mult, să fim mai buni, mai iertători, mai săritori la nevoie, mai puţin lacomi, să respectăm viaţa şi să ocrotim natura care ne hrăneşte pe toţi, neutând că dincolo de noi există alte forţe care guvernează viaţa şi universul.
Mihai Trifoi
