Unii îi consideră pe cale de dispariţie, alţii fenomene sau looseri, cel mai potrivit ar fi să-i socotim o părticică din sufletul românesc. Ambasadori ai spiritului românesc nu am avut şi nici nu avem mulţi. Un gol de nume rare ne face să ne pierdem esenţa, să ne depărtăm de noi înşine. Parcă ar fi un blestem să nu-i observăm, să nu-i cinstim, să nu le recunoaştem valoarea. Cu stânca ignoranței noastre s-au obişnuit şi cu un zâmbet compătimitor spun: Ne-ar fi surprins, dacă s-ar fi reacţionat! Ne-am înstrăinat de noi înşine, în goana noastră după cele lumeşti, uitând cine suntem. Aparent totul este incertitudine şi întâmplare, însă un lucru îl ştim cu siguranţă: ştim ce suntem – OAMENI şi ştim cum trebuie să acţionăm pentru a face cinste acestui titlu de OM. OMUL de astăzi este Gheorghe Cojocaru, născut pe 25 august 1923. Statura îi este mică, dar de la înălţimea celor 89 de ani ai săi poate cuprinde întreaga lume, aşa cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg.
– Sunteţi unul dintre puţinii oameni căruia i-au vâjâit pe la urechi gloanţele eliberării noastre. Războiul marchează profund sufletele. A meritat?
– … să-mi văd acum ţara asta nenorocită, care geme sub măreţia palatelor de gheaţă pe care i le aşezăm pe umeri… ce să mai zic? Să ne ajute Dumnezeu să ne lipim ciob cu ciob ulciorul în care ne păstrăm apa vieţii şi a speranţei.
– Mai există speranţă?
– De noi depinde. De faptele noastre. Ce facem? Stăm cu mâinile-n sân? Flăcăi `nalţi ca brazii ne pleacă pe alte meleaguri… parcă ar fi un blestem… să nu ne pese. Eu la 20 de ani eram ucenic la un mecanic auto particular; învăţam meserie; astăzi ce meserie se mai învaţă? Se vând iluzii. Doi cartofi fierţi primeam, în loc de pâine şi o bucată de mămăligă de mei, cu ceai şi am mers mai departe, că aici e locul nostru. Eram 400 de ucenici şi pe 20 mai 1944 ne-a încorporat pe toţi. Parc-a fost ieri. Ne-a dus la Vâlcele, la unitatea militară de vânători; am tras de patru ori cu arma cu gloanţe oarbe şi după două săptămâni ne-au dus pe front. În stânga era armata română, în dreapta nemţii. Ei aveau cazemate, aveau obuziere de munte, aveau tanc; noi plecam la atac ei porneau focul, noi fugeam în pădure. Două săptămâni nu ne-am putut apropia de cazemate; prin spatele frontului nemţii se retrăgeau – ocupau poziţia ca să se poată retrage.
Apoi ne-am mutat la Târgu Mureş, la Oarba de Mureş; am mers pe jos două săptămâni. Acolo a fost foarte greu. Din 850 am rămas 150; prăpăd a fost acolo. Era o pantă la Cățari, pe Valea Neleajelui, unde ne secerau. Nemţii erau instalaţi în două flancuri; când începeau să ne mitralieze, ne măcelăreau. Mi-aduc aminte că acolo, la Căţari aveam un locotenent tânăr; l-au împuşcat şi l-am înmormântat acolo, în sat. La doi ani după război părinţii l-au luat acasă şi i-au făcut toate cele, după obicei strămoşesc. La Paști eram la Întorsura Buzăului, ne-au bombardat de ne-au făcut una cu pământul. Noi eram tineri, nepricepuţi, dar ne-a-ntărit Dumnezeu. Sau mi-aduc aminte de un alt bombardament, când eram în centrul Braşovului. Am fugit spre Tâmpa să ne-ascundem. Avioanele veneau spre gară, spre rafinărie. Vedeam cum curgeau bombele şi-mi ziceam: „Gata Ghiţă, ne omoară!”. Apoi strângeam răniţii şi bombele explodau razant. Al doilea proiectil m-a lovit; am simţit o arsură în picior şi una la mână. „Ghiţă, ai scăpat uşor”, mi-a spus comandantul. M-au suit în camion, lângă ceilalţi răniţi şi-am plecat spre spitalul din Târgu Mureş. Eram plini de noroi, de sânge şi de păduchi. Am ajuns spre seară; spitalul era supraaglomerat, medicii obosiţi şi puţini. Spre dimineaţă a venit un medic la mine; când l-am văzut am strigat: „Să trăiţi!”. „De unde eşti?”. „Trei scaune.”. „Vii la mine, la operaţie!”. După ce m-a operat nu m-a putut ţine în spital, că nu mai era loc. M-a trimis la Sighişoara, într-o şcoală, unde am mai stat o lună şi jumătate. Apoi m-au trimis iar pe front, la unitate, la Braşov, dar nu mai mişcam mâna. Am ajutat la infirmeria unităţii. Au fost vremuri grele; dar aveam ceva sfânt. Aveam pentru ce lupta. Azi mă doare sufletul când văd tineretul fără niciun rost.
– Dumneavoastră cum v-aţi găsit rostul?
– Implicându-mă! În toate. Am stat cu Maurer la masă aşa cum stăm noi acum, iar Ceauşescu aşa m-a bătut pe umăr.
– Aţi fost la Bucureşti?
– Nu, au venit ei la mine. Eu doar m-am plâns că ursul mi-a omorât găinile şi mi-a stricat coteţul. Şi ei au zis: „Gata, hai la vânătoare!”. O lună de zile, la 12 fix plecam de aici şi puneam momeala la urs; aveam un scripete mare, agăţam carne de cal. Ursul venea, rupea şi se ducea la 20 de metri şi mânca. Eram la Rojdaj, la 30 de km de Comandău. Observatorul nostru era dincolo de pârâu şi acolo stăteam la pândă şi notam. Ursul era punctual; venea, rupea, mânca şi pleca. Într-un uluc de cauciuc îi puneam granule speciale din glucoză, dulci.
– Nu vă era teamă?
– Nu respiram, calculam fiecare mişcare, eram numai ochi şi urechi. Doar nu degeaba am fost pe front. Am învăţat pe pielea mea ce-nseamnă vigilenţa. După o lună seful de ocol, cu şeful inspectoratului, Neacşu au zis: „Gata, îl chemăm pe şeful, să-l împuşte el!”. Când au venit, Gospodăria de Partid aşeza masă mare, ospăţ în toată regula. Ceauşescu era grăbit, se ridica să plece la vânătoare, dar Maurer, după ce pleca şeful, zicea: „nu strângeți, haideţi la masă!” şi chema la masă pe toată lumea. De la Comandău, eu am însoţit coloana de la Bucureşti, până la Rojdaj. În urma mea veneau securiştii şi înconjurau zona. Dar ursul n-a venit. Şi ce s-a supărat şeful că l-am minţit. Dar atunci eu i-am zis: „Nu vedeţi tovarăşe, că toţi securiştii fumează! De-aia nu vine ursul!” atunci Ceauşescu a zis: „Gata, fără securişti!” – şi s-a urcat în pod, la etaj, la cabana vânătorilor doar patru persoane: Ceauşescu, un adjutant, şeful ocolului şi şeful inspectoratului. Dar Ceauşescu nu avea răbdare; 20 de minute, atât stătea la pândă. Şi-atunci am avut noroc. La 6,40 a venit ursul. Şi, pac! auzim. „Asta e arma şefului!”. Ursul s-a prăvălit, era rănit. Atunci a mai tras un foc. S-a dat jos, ursul mişca şi pac! Al treilea foc. Şi-apoi prin staţie: „Veniţi că ursul e puşcat!”. Să fi văzut ce săreau securiştii în sus ca lăcustele, de bucurie că au scăpat. Au venit oamenii, au tăiat un brăduşcan, ca să pună ursul pe el şi să-l tragă până jos, la maşină. Ursul era ditamai namila, s-au proptit oamenii să-l urnească şi când să-l tragă, gata să-l scape într-o parte, pe şef. Atunci, Gheorghe Cojanu, parcă-l văd şi-acum, s-a proptit în pinteni şi l-a tras de urechi, în direcţie opusă. Ordinul Muncii Clasa a III-a a primit Gheorghe al nostru, atunci. Mare haz am mai făcut pe seama lui. Atunci Ceauşescu m-a bătut pe umăr şi m-a întrebat: „Cine-i şeful la maşina asta?”. „Eu!”, i-am răspuns. „Te duci şi aduci ursul de la cabană!”. Patru inşi nu l-am putut pune în ARO. Am venit până la Comandău, am mai luat patru oameni şi abia l-am urcat în maşină. Toată noaptea a stat ursul în maşină, în curtea mea. A doua zi l-am dus la Ocol. În 1971 la expoziţia internaţională din Ungaria, ursul nostru a primit medalia de aur, iar acum pielea lui e la Muzeul Cinegetic. Ne-am dus şi noi şi l-am văzut. Sunt întâmplări din alte vremi, poate par vânătoreşti, dar e viaţa mea, aşa cum mi-a fost mie hărăzită de bunul Dumnezeu.
Numele unui astfel de OM cântăreşte greu în sufletele celor care l-au cunoscut, preţuit şi iubit. Asemenea lacrimilor amare, el are capacitatea de a interioriza şi reflecta lumina. Să-i păstrăm amărăciunea şi lumina, contopindu-le.
Dana Şerban
