Petre Preda este OMUL care ne va preda, astăzi, o lecţie de viaţă. S-a născut pe 12 iulie 1929 şi are darul de a cântări omul numai dintr-o privire. Este un damnat, un resemnat cu toate deşertăciunile lumeşti povară, căci viaţa l-a pus la multe încercări.
– Acum, când vorbele se vând pe bani, vin la dumneavoastră cu o sete neostoită de vorbe înţelepte, de vorbe care să cuprindă toată istoria, toată zbaterea acestui neam, toate lacrimile şi dorurile, toate speranţele, înfrângerile şi biruinţele…”, ne spune, la începutul discuţiei noastre, OMUL Petre Preda.
(Mintea i se deschise ca o floare sub sărutarea soarelui şi roiuri de gânduri îl năpădiră).
– Era o vreme când mă orientam după Steaua Polară, după învăţăturile date de moşii mei sau după intuiţie. Vine o vreme când te orientezi după zâmbetul fiului tău, când fiecare împlinire a lui îţi umple sufletul de bucurie. Acum fiul meu e departe, tocmai în Germania. Iar eu îs văduv de 50 de ani. E tare grea singurătatea. Am casă mare, frumoasă, a renovat-o băiatul meu, dar…
(O lacrimă curată ca izvorul de munte, se ivi dintr-un adânc neştiut, din cel mai curat şi mai ascuns loc al fiinţei sale).
– Toţi avem momente de singurătate. Ne simțim părăsiți de toată lumea şi la rândul nostru ne-ndepărtăm de oameni. Îl îndepărtam pe Dumnezeu de noi şi apoi iar cădem în genunchi şi îi cerem iertare pentru că nimic nu este mai schimbătoare ca firea omului. Numai că, precum este porunca Mântuitorului: „De câte ori cazi ridică-te!” așa trebuie să ne străduim a proceda. Ar trebui să avem dragoste şi iar dragoste, numai că bunătatea noastră dispare încet- încet, pe zi ce trece, neavând cui să o dăruiești.
– Dar Dumnezeu este acolo în inima dumneavoastră, deci nu sunteţi singur…
– Ai dreptate. Am învăţat că omul care vorbeşte şi râde în cea dintâi clipă când te-a văzut, nu are întru sine nici viclenie, nici ascunziş; tu m-ai citit, dar şi eu pe tine. În singurătatea mea mult mai clare îmi sunt lucrurile, acum. Căci a încerca să desluşeşti căile Domnului nu este cu putinţă. Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi.
– Şi cu dumneavoastră ce plan are?
– Să mă desăvârşească. Păi degeaba crezi tu că mi-am petrecut eu tinereţile prin închisorile comuniste? Aşa mi-a fost rânduit. Să cunosc răul, pentru a putea preţui binele.
-Vorbiţi-mi despre răul din închisorile comuniste.
– Au fost vremuri grele. Acolo mi-am primit cele mai importante lecţii ale vieţii. Am învăţat ce înseamnă respectul, ce însemnă demnitatea, cât de important este să ai coloană vertebrală, am învăţat toate astea de la cine m-am aşteptat cel mai puţin, de la băieţii răi.
-De ce aţi ajuns acolo?
– Pentru că am dat de mâncare unui fugar; i-am oferit adăpost şi hrană unui drumeţ. Eram cu tata la stână pe vârful Goru, din Munţii Vrancei. Mi-aduc aminte că era într-o sâmbătă seara, de Sfânta Marie, în 1948. Era nunta lui Ghiţă Rotaru şi noi toţi ne duseserăm să ne veselim, cum îi datina. Am ajuns spre dimineaţă acasă; mama şi tata dormeau în şură, în lână. Nu adormisem bine că aud uşa deschizându-se. „Vine careva de la nuntă”, mă gândesc şi când acolo văd pistolul securiştilor. Ne-au luat, pe mine şi pe tata să dăm o declaraţie la Cercetări, la Sfântu Gheorghe. Erau cinci securişti; tata s-a motivat, l-au lăsat să plece. Pe mine m-au judecat după şase luni. M-au ţinut închis în penitenciarul de la Sfântu Gheorghe; ne dădeau o zeamă tulbure să mâncăm, în celulă curgea apa pe sub noi. Vroiau să ne extermineze. Patruzeci de oameni am fost atunci închişi; unul fusese luat doar pentru că-i trecuse fugarul prin spatele casei. Apoi ne-au transferat la Gherla. Acolo era puşcărie de muncitori. Aveam hrană mai bună şi munceam. Un an am fost închis. Şi apoi mi-am făcut şi eu rostul meu. M-am însurat, am făcut o casă, am sădit un pom, că un pom e viaţa unui om, creşti cu el. Şi acum băiatul mi-e departe, tocmai în Germania.
– Vine de sărbători?
– Vine, are familie acolo, are rostul lui. Ce să-i faci, aşa e lumea rânduită. Fiecare cu-ale lui. Sărbătorile vor trece ca o părere, şi iar va pleca.
Primeam răspunsuri simple şi rapide care preced întrebarea şi o exclud; nea Petre era prea cufundat în lumea lui interioară ca să-i pese de nimicurile vieţii. Mi s-a umezit sufletul în faţa tăriei de a dura. Este paiul de care se agaţă orice individ să iasă la liman: credinţa. Puterea de a căuta, de a răbda, de a spera că nu e totul zadarnic…
Dana Şerban
