La începuturile literaturii românești, cu disperare, îndemna Heliade-Rădulescu: Scrieți orice, numai scrieți! E important să scriem dar, evident, la vremea de acum, nu orice. Am avut, nu demult, confirmarea acestui lucru: în primăvara lui 2016, am avut bucuria de a lua un interviu domnului nostru profesor Dumitru Munteanu, octogenar proaspăt atunci. Și am povestit și ne-am bucurat reciproc de companie și am scris. Bine că am făcut-o atunci, pentru că, între timp, domnul profesor a trecut în lumea celor drepți, iar dialogul acesta nu mai este posibil.
Acum, la doi ani, aduc în fața dumneavoastră convorbirea cu domnul profesor și gândurile mele, așa cum au fost atunci. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ceea ce realizăm în viață, agoniseala spirituală în primul rând, este rezultatul, sigur, al unor factori care se conjugă. Însă datorăm foarte mult unor oameni, pe care nu-i uităm îndeobște. Sunt oameni de care ne amintim cu drag toată viaţa, ale căror sfaturi sau învăţături ne-au rămas întipărite în minte. Sunt cei care ne-au călăuzit paşii, învăţători sau profesori alături de care am descoperit pasiunea pentru o anumită disciplină, sunt „domnul Trandafir” al vieţii noastre, dascăli adevăraţi, mânaţi de vocaţie mai presus de orice şi de respect pentru elevii lor. Dascăli ce ne-au format în anii de şcoală, făcându-ne să prindem drag de materia lor, dar, mai ales, făcându-ne să devenim oameni buni, la fel ca ei, ne-au motivat, cu drag şi cu blândeţe, să ne autodepăşim.
Un astfel de OM este domnul profesor Dumitru Munteanu. Profesor de biologie, diriginte, director la Școala Generală nr. 1 din Covasna, Voinești, actuala Școală Gimnazială „Avram Iancu”. În februarie 2016, domnul profesor a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Îți vine greu să crezi că ar avea anii aceștia. Deși „balamalele mai scârțâie” sau inima îi mai face probleme, domnul profesor mi-a demonstrat că vârsta a treia este, de cele mai multe ori, doar o cifră în buletin. Sau o stare de spirit. Poți fi bătrân la 20 de ani așa cum poți fi tânăr la 80 de ani.
Am intrat cu sfiala fostei eleve în casa domnului profesor. Mi-a vorbit cu emoție, uneori cu lacrimi în ochi, alteori cu zâmbet de fericire, despre părinți, despre copiii dumnealui – Daniela, asistent-șef la Spitalul de Cardiologie din Covasna și Codrin, Secretar General al Ministerului Apărării Naționale și fost prefect al județului Covasna, despre nepoți, dar, mai ales, despre perioada în care a format caractere, a îndrumat și educat sute de elevi.
– Domnule profesor, mi-aș îngădui să încep cu rugămintea de a privi în urmă, la drumul vieții dumneavoastră.
– Taică-meu, Ioan Munteanu, a fost vreo șase ani prizonier în Rusia, în Primul Război Mondial. Era logodit cu Reveica, urma să se căsătorească și i-a venit ordinul de încorporare exact în săptămâna nunții. A trebuit să plece la război. S-a căsătorit după ce s-a întors; am fost șapte frați, din care am mai rămas eu. Maică-mea a murit la trei luni după ce m-am născut eu. Am fost crescut cu ajutorul rudelor.
Tatăl domnului profesor, alături de părinți, anul 1905
Pomenea mereu de Omsk, de Tomsk. Ne povestea că iarna pe prizonieri îi punea să cioplească șlipere, traverse de lemn pentru calea ferată; vara, îi puneau la cosit, dar deja ideile comuniste intraseră deja pe fir; când un prizonier voia să fumeze, îi spuneau ”stai jos, fumează, că e dreptul omului să stea liniștit să fumeze”, dar, în schimb, coasa nu-i lăsa s-o bată decât o dată pe săptămână, să nu piardă timp, așa că, la urmă, nici florile nu le mai tăia. S-a întors, s-a căsătorit, și-a văzut de treabă. Însă, după al Doilea Război Mondial, a fost declarat chiabur, a fost supus la cotele alea mari care erau atunci. În 1959, datorită unei pâre, a fost arestat și dus la Codlea, acolo a și decedat… Eram la Regat, prin Buzău, cu căruța, acolo am aflat că l-au arestat. Am venit o zi și-o noapte… Pe cine să fii mai supărat? Pe stat sau pe oamenii din sat, care l-au pârât că are saci de aur? La percheziție, au găsit doar câțiva bănuți…
Părinții domnului profesor
– Nu ați avut o viață prea ușoară. În ce fel v-a marcat copilăria al Doilea Război Mondial?
– Unul din cumnați, ca să nu-l ducă ungurii în armată, s-a refugiat la Întorsura Buzăului. Din vecini, foarte mulți au fost refugiați acolo.
Familia tatălui n-a plecat, a rămas aici. În ’40, o ceată de unguri a venit și au stricat pe aici tot; au spart uși, geamuri; chiar se tăiase porcul, au aruncat cârnații prin curte; frații mai mici s-au ascuns sub pat, pe mine m-au uitat în pat – eram mic, aveam 4 ani, și dormeam.
– Cum era în perioada ocupației?
– Atâta știu că taică-meu nu și-a părăsit portul, în continuare își purta cioarecii. A avut curaj, a reclamat spargerea – a primit răspuns că a fost o bandă de bețivi, care n-au fost pedepsiți niciodată. Pe cei mai avuți aveau ei ciudă. Și pe cei ce se încăpățânau să-și păstreze portul. Tata era epitrop la biserică. Mi-aduc aminte că ziceau ungurii că „românii ce uniți îs”. Nu mai sunt acuma…
– Tatăl dumneavoastră a avut oi?
– Tata a avut peste 600 de oi. Mi-aduc aminte că, prin ’46-’47, mulți ciobani au plecat peste munți, cu oile, dar au venit cu ele jumătate. Acolo au prins o perioadă cu lapoviță, care a intrat în lână, a venit un ger, au înghețat, au făcut pneumonie și au murit multe.
Pe lângă fiecare stână, erau cai pentru transport; de dus, s-au dus pe picioare, înapoi a trebuit să-i pună la vagon. După ce că erau slabi, au răbdat și de foame și de sete. Au ajuns în gară, când să-i dea jos, nu mai puteau merge; i-au legat și i-au tras cu caii rămași acasă; a venit primăvara, în martie ieșise iarba, de două trei ori pe zi, îi mutau să mănânce. După 3-4 zile au început să se ridice.
– Povestiți-ne, vă rugăm, câte ceva despre perioada școlară.
– Am început școala în ’42, în limba maghiară. Am făcut clasele primare aici. Pentru că învățam bine, tata m-a dus în clasa a 5-a la Brașov, la Șaguna. O singură dată a venit cu mine, m-a dus, mi-a plătit gazda, mi-a arătat și mi-a zis „Gata, te descurci singur!”. În ’48, cu reforma învățământului, ca să-l scutesc pe tata de cheltuieli, că gazda era scumpă, am venit la Sfântu Gheorghe, unde am făcut clasa a 7-a (atunci, școala era de 7 clase), apoi m-am înscris la Textila, școala tehnică. Fiu de chiabur, am fost repartizat la Buhuși, unde am lucrat vreo 3 ani, ca ajutor de maistru. Am avut șef de sector la țesătorie un evreu – mi se făcuse dor de casă, i-am cerut trei zile de învoire. „De unde ești, mă, băiatule?” S-a uitat pe hartă unde e Covasna, i s-a părut departe… și mi-a dat șapte. Ca ajutor de maistru, mi-am făcut treaba. Eram cunoscut datorită unui lucru. Știi cum era treaba cu principiile stahanoviste? Ca să meargă războiul mai repede, au schimbat șaiba de la motor. Nemaiputându-și face cursa, azvârlea suveica de nimeni nu mai avea curaj să se apropie. M-am dus, m-am dat în spatele plasei, să ascult, să depistez care-i problema, mi-a venit suveica în cap, am scos șaiba, am spart ceva pe-acolo și am devenit cunoscut „că am fost împotriva lui Stahanov”. M-am transferat apoi la Partizanul Roșu, la Brașov, până în ’57.
– Nu aș fi bănuit această parte a trecutului dvs. Aș fi jurat că o viață întreagă ați fost profesor. Cum ați ajuns în învățământ?
– În ’57, tata era în vârstă, am venit acasă ca să-i fiu de ajutor; se îmbolnăvise doamna Teacă (învățătoare la școala din Voinești – n.n.), absolvenții de liceu erau puțini pe atunci, mi s-a propus și am acceptat să intru ca suplinitor. Probabil le-a plăcut de mine. Peste ceva timp, într-o zi, tocmai eram în vârful unui car de gunoi, mergeam la câmp, trec prin fața cancelariei și sunt chemat înăuntru. Era inspecție; se înființase clasa a 5-a la Păpăuți și nu era niciun cadru didactic. Am scos o promoție de elevi predând toate materiile cu excepția muzicii, la care nu mă pricepeam. A fost prima generație de la Păpăuți „cu școală”, până atunci, toți cu munca la pădure.
(Intervine doamna Maria Munteanu, soţia domnului profesor, de asemenea cadru didactic: După ani, elevii îl căutau acasă și îi mulțumeau că i-a învățat. Foști elevi de-ai lui care mă cunoșteau, mă întrebau „ce face domnul profesor? Știți că datorită dumnealui am făcut școala cutare, datorită dumnealui am ajuns…”; e frumos să ți se aducă asemenea laude, după ani…)
Între 1963 și 1966 am fost transferat la Zagon, ca profesor. M-am înscris la Brașov, la Institutul Pedagogic, la Facultatea de Științe Naturale și Agricole, la FF. Iar din ’66, am predat la Voinești, până la pensionare, cu o întrerupere de 4 ani, cât am fost detașat la Casa Pionierilor.
– Ce v-a plăcut mai mult? Postura de director sau cea de profesor?
– Am fost director și mi-am dat demisia, pentru că postul era râvnit de mulți. Anchete, inspecții… Inspectorul Voinescu a ajuns la concluzia că „singura problemă aici e că nu-s mai multe posturi de director”. Eu aveam deja demisia pregătită. Am insistat pentru angajarea de personal românesc, am ajutat cât am putut.
Fericit m-am simțit ca profesor. Am avut timp să mă ocup de copii.
– Dumneavoastră, domnule profesor, nu aveți numai doi copii, aveți sute și sunt aceia cărora le-ați dat știința. Vorbeam chiar zilele trecute cu un fost elev de-al dvs., acum om în toată firea, care își amintea cu drag de ieșirile prin munți, de modalitatea de a învăța în natură mai multă biologie și geografie decât din manuale.
– Organizam des excursii. Era, pe vremea aceea, competiția Pro natura – eram singurul echipaj românesc între toate celelalte din județ, mergeam la multe concursuri. Cu orientarea turistică am ajuns până la Iași. Mi-aduc aminte de o tabără la Ozunca Băi. Se făcea careu dimineața, dar se vorbea numai ungurește. Le-am făcut semn la copii și am plecat. Repede a fugit unul după noi. „Copiii mei nu înțeleg nimic, mai bine mergem și vizităm localitatea”. După aceea, nu s-a mai întâmplat.
Primăvara, îi duceam pe elevi la ghiocei, iar toamna la Cetate – astea două drumeții erau obligatorii în fiecare an. În vacanța de vară, la mare, în Deltă, prin țară. De pildă, am fost cu copiii la Porțile de Fier, cu vaporașul la cazane, la hidrocentrală, la turbine.
Mi-aduc acum aminte de o expediție de 10 zile: Covasna-Lăcăuți-Penteleu. Printre copii, erau și doi frați, S și M, clasa a 5-a și a 3-a. CAP ne dădea cal de bagaje; am trecut pe la Chiișoara, ne-a dat o iapă bătrână, puturoasă, „Nu ne-o da p-asta, că asta ne lasă”. Și așa a și fost. Dimineața am mai găsit numai căpăstrul… Ne-a dat alta tânără, am mers și M fiind mic, îl luam cu mine în cort; era cu picioarele când pe capul meu, când pe burta mea… la un popas, am început să cioplesc niște țărușei, am căutat niște ațe, m-a întrebat ce fac. „Bat țărușii la ușa cortului, leg ața de ei și te leg de picioare”. De atunci, n-a mai dat din picioare. (M, după ani, își aduce aminte – n.n.) Pe o rază de 15 km, n-a fost cărare pe care să n-o batem, am făcut marcaje turistice, toate traseele le-am marcat. Avea Ocolul o baltă unde deversau puieții și se dezvoltau în primul an, am ajutat într-o toamnă cu copiii să prindă și să scoată puietul. Ca recompensă, ne-au dat un bidon cu puiet, l-am pus în Pârâul Cetății și cu copii mergeam la cascadă.
Am fost și la cules de mure, în practica agricolă. O dată am fost cu clasa la care eram diriginte la Ghiurca. Copiilor le plăcea focul de tabără. Ne și plăteau, banii erau ai copiilor. În prima zi, o fetiță numai s-a jucat, dar când a văzut câți bani au luat ceilalți, a doua zi s-a îndârjit și a strâns multe mure, dar s-a împiedicat și a vărsat găletușa; a început să boscorodească singură „vai, tu mami, dacă m-ai vedea pe ce coastele naibii umblu…”. Ghiță Pește nu avea loc în cabană, a venit la mine în cameră, se zvârcolea, se tot mișca „ce-ai, măi Ghiță?”. „Nu pot să dorm, domn’ diriginte; cum închid ochii, văd numai ciorchinii ăia mari de mure…”. Mergeam mult pe jos… Pentru Codrin și acum, când vine la Covasna, cea mai mare plăcere e să iasă în natură.
Aveam grijă de un lot școlar, făcusem pepinieră, altoiam pomi, puneam răsadniță în fiecare primăvară. Făcusem un parc de trandafiri, unde e acum bustul lui Avram Iancu, în curtea școlii. Începusem să fac un mic parc dendrologic, încă se mai văd urmele lui și astăzi.
Pe atunci, în Voinești era o școală de elită. La liceele de elită (sanitar, pedagogic), se temeau de Voinești.
– Dar despre școala de azi, în general, ce părere aveți?
– Ce mai e bun în țara noastră? Nimic.
Mai multe și mai frumoase amintiri le am din activitățile din afara clasei cu copiii. Mai multe învață copiii așa, decât din manuale. Fac pariu că dacă li se oferă copiilor excursii, uită de tablete, telefon, calculatoare.
– Mi-ați povestit despre o groază de activități. Aș mai adăuga una: Nedeia Mocănească.
– Am participat la prima ediție – în răspinteni, la intersecție la Manole (str. Cuza Vodă – n.n.). Până să se stabilească în locul unde se desfășoară acum, s-a ținut și în Ciurda Porcilor (lângă actualul Complex Valea Zânelor – n.n.). Prin alternanță, două echipe de profesori (prof. Olteanu D-tru, Furtună, Hulpoi, dl Dobros și alții) organizau Nedeia, cu ajutorul Primăriei. Nedeia era organizată de școala din Voinești.
– În general, cei mai mulți oameni care ating vârsta de 80 de ani sunt resemnați cu neputințele specifice vârstei a treia. Știu că în cazul dumneavoastră nu e chiar așa. Și că aveți o frumoasă pasiune care durează de ani de zile.
– Sănătatea nu prea îmi mai dă voie, au început să scârțâie balamalele… Mă ocup cu drag de albine. Mai am 6 familii. Aveam 20, dar astă toamnă un atac grozav de viespi le-a nimicit. E ocupație frumoasă, sănătoasă. Se vorbește la televizor de tratamentul cu înțepături de albine (apiterapie); în fiecare vară, primesc cel puțin 10-15 înțepături, așa că mă tratez lucrând cu ele. Contează să fii curat, liniștit, calm, atent; să nu miroși, nici a parfum. Le calmează fumul, eu folosesc pentru asta inflorescențele de la papură. Mult m-am chinuit cât am fost la școală să atrag copii să se ocupe de albinărit, cu doi am reușit, dar nu mai e niciunul la Covasna (unul e la Finanțe, nu mai are timp să se ocupe, altul e la Paris). Copiilor mei le e teamă să se apropie de albine. Iarna, le las hrană suficientă; ele se strâng ghem, cu matca la mijloc, acolo-s 35 grade, se tot rotesc, se mai schimbă – inteligentă specie! Avem de la albine miere, polen, lăptișor de matcă, fagure. Dar cel mai mare bine pe care-l fac albinele este polenizarea. Dacă dispar albinele… nici omenirea n-ar mai duce-o mult.
– Un gând pentru cititorii acestor rânduri?
– Sănătate, în primul rând. Să iubească viața și s-o și trăiască!
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail