Conducător al mişcării de la 1821, prima mişcare reformatoare a societăţii româneşti, care a pus capăt regimului fanariot şi a determinat revenirea domniilor pământene în Ţara Românească şi Moldova, Tudor Vladimirescu s-a născut în anul 1780, în comuna Vladimiri, judeţul Gorj, într-o familie de ţărani liberi. Potrivit lui Nicolae Iorga, Tudor a fost „moştean” din Gorj, adică ţăran liber. „Tudor Vladimirescu a fost fiu de ţăran şi s-a născut în comuna Vladimir, judeţul Gorj”, spunea şi Gheorghe Duncea, cu care Tudor a ridicat biserica din Prejna, potrivit lui E. Vîrtosu, în volumul „Mărturii noi”, arată lucrarea „Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821″ (acad. Andrei Oţetea, Editura Ştiinţifică, 1971).
Potrivit istoricului Constantin D. Aricescu, Tudor ar fi învăţat scrisul şi cititul de la preotul Pîrvu Cihoiu din Vladimir. După însemnările lui Gheorghe Duncea, Tudor ar fi învăţat să scrie şi să citească de la un moşneag cu care păştea vitele. La 10-12 ani, el ar fi fost trimis la Craiova şi dat „de procopseală” unui condicar, Lupu, cu care familia Vladimirescu era înrudită. După ceva vreme, a intrat în serviciul boierului Ioan Glogoveanu din Craiova, „unde a învăţat carte şi limba grecească”, împreună cu fiul boierului, Nicolae, cam de aceeaşi vârstă cu Tudor.
„După o slugărie de un an de zile la curtea lui, cuconu Glogoveanu l-a numit logofăt la moşia sa. Văzând vechiul boier că Tudor este înţelept şi aducându-i mari foloase, l-a luat şi l-a dus la şcoală, în Craiova, şi l-a învăţat carte cu cheltuiala sa până ce domnul Tudor a ajuns un cărturar foarte deştept”, relata Gheorghe Duncea. Boierul avea pe moşiile sale un număr mare de vite (aproape 2.000 de capete boi, vaci), capre, oi, pe care le exporta în Transilvania. Astfel, Tudor făcea dese vizite în Transilvania, care i-au adus sume bune de bani, putând să îşi facă o avere proprie prin cumpărare de pământuri şi să se implice în activităţi de negoţ.
În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti (1802-1806, 1807), Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloşani (1806-1811). Atribuţiile vătafilor erau mai ales poliţieneşti şi în regiunile de la margine, cum erau Cloşanii, grănicereşti. În 1811, el a fost numit zapciu la plasa Muntele de Sus din acelaşi judeţ. La 15 iunie, a fost numit polcovnic de poteră – peste 30 de panduri – şi însărcinat cu paza judeţelor Saac şi Prahova. În acelaşi an a cumpărat cu 3.500 de taleri vătăşia plaiului Cloşani.
La 18 ani, a plecat din slujba boierului Glogoveanu şi a intrat în rândul pandurilor, corp de oaste semipermanent, cu care a participat la războiul ruso-turc din 1806-1812. Tudor, care ajunsese să comande aproape în totalitate pe panduri, s-a distins în luptele de la Rahova, Negotin şi Fetislam (Cladova). Pentru actele sale de bravură a fost înaintat „porucic” (locotenent) şi decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade.
În aceste lupte, Tudor şi-a stabilit reputaţia de viteaz şi a dobândit experienţa militară care avea să surprindă aşa de mult lumea în 1821. „Ştii d-ta, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? spunea polcovnicul Ioniţă Cegan. El, care nu râdea niciodată, când auzea că vin turcii asupra noastră, că se năpustesc păgânii ca vijelia, când nici cu gândul nu gândeai, el de bucurie începea să cânte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă”. („Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821″ (acad. Andrei Oţetea, Editura Ştiinţifică, 1971)
Între iunie-decembrie 1814, a făcut o călătorie la Viena. I s-a atribuit intenţia de a fugi, după pacea de la Bucureşti, de teama răzbunării turcilor, însă a întreprins călătoria din însărcinarea ispravnicului de Mehedinţi, Nicolae Glogoveanu, faţă de care Tudor avea obligaţii personale. Pe de altă parte, ca vătaf al plaiului Muntele de Sus, era subordonatul său. În această perioadă, Tudor care ştia atât limba germană, cât şi pe cea greacă, era în măsură să înţeleagă, din contactul cu oamenii şi din gazete, curentele de idei care se întâlneau în Viena Congresului din 1814-1815.
Revenit în ţară, a fost atras de planul unei acţiuni revoluţionare iniţiate de Eterie, organizaţie ce urmărea eliberarea Greciei de sub dominaţia otomană, cu sprijin militar rusesc. Spera că trecerea armatelor eteriste la sudul Dunării îi va asigura libertatea de mişcare în scopul obţinerii unui statut internaţional mai bun pentru Ţara Românească. Această oportunitate venea pe fondul unei sărăciri accentuate a ţărănimii din cauza fiscalităţii şi corupţiei. Vladimirescu era cunoscut şi respectat de panduri, în mobilizarea cărora spera.
Moartea domnului fanariot Alexandru Suţu la 15 ianuarie 1821, i-a determinat pe trei boieri ai Comitetului de oblăduire, respectiv Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu, să îl însărcineze pe Tudor Vladimirescu „să ridice poporul cu arme” şi să urmeze „precum este povăţuit”. La 22 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia de la Padeş, act mobilizator prin care poporul era îndemnat să se ridice la dreptul natural („Nicio pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău!”). Scopul ridicării la arme era justiţiar („jertfirea averilor rău agonisite ale tiranilor boieri”), exprimându-se patetic starea de disperare a locuitorilor („Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrimile de pe obrazele noastre nu s-au uscat”), potrivit lucrărilor „Dicţionar biografic de istorie a României” (coord. Stan Stoica, Editura Meronia, 2008) şi „Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821″ (acad. Andrei Oţetea, Editura Ştiinţifică, 1971).
A reuşit să atragă de partea sa mai mulţi ţărani şi să formeze o armată de aproximativ 8.000 de oameni (panduri, arnăuţi şi ţărani), cu care a pornit spre Bucureşti, unde era aşteptată joncţiunea cu forţele eteriste, venite din Rusia prin Moldova. Ajuns în Capitală (21 martie), Vladimirescu a lansat programul intitulat „Cererile norodului românesc”, în care erau enunţate intenţiile mişcării sale: restabilirea domniilor pământene, scutirea de dări pe o perioadă de trei ani, desfiinţarea vămilor interne, eliminarea sistemului cumpărării funcţiilor şi dregătoriilor şi ocuparea acestora prin merite personale, reducerea taxelor judiciare, înfiinţarea unei armate permanente de panduri.
Timp de aproape trei luni a condus ţara ca un domn, dispoziţiile sale fiind adoptate de Divan. Cronicarul bucureştean Dobrescu, contemporan al evenimentelor, arăta că „Tudor la Cotroceni îşi punea titla de domn. Iar câţi boieri mai era, toţi asculta şi ce le poruncea, aceia făcea. Boieri boierea, ispravnici punea, poştile la el venea, judecăţi făcea şi jălbi primea, golănia (poporul de rând, n.n.) se înveselea iar boierii ca la un stăpân îi slujea”. În tot acest timp, Tudor Vladimirescu s-a ferit, cu abilitate, să pună în discuţie stăpânirea turcească, ba chiar l-a asigurat pe sultan de bunele sale intenţii, pentru a nu provoca o intervenţie militară a acestuia.
Pe fondul unui entuziasm popular şi al apropierii Eteriei de Bucureşti, a venit importanta ştire, potrivit căreia Rusia se dezisese de mişcarea eteristă. Conştient că orice opoziţie faţă de puterea turcească era de acum sortită eşecului, Tudor Vladimirescu s-a îndepărtat de Eterie, pentru a nu expune ţara invaziei otomane. Acuzat de eterişti de trădare, a fost arestat de aceştia în tabăra sa de la Goleşti şi ucis la Târgovişte.
Deşi nu şi-a atins scopurile şi a sfârşit tragic, acţiunea sa rămâne în istoria românilor ca prima mişcare reformatoare. Rămâne în memoria urmaşilor ca o personalitate puternică şi ambiţioasă, un om drept şi inteligent, care „avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit” (Cronica lui Dobrescu), conform volumului „Dicţionar biografic de istorie a României” (coord. Stan Stoica, Editura Meronia, 2008).
AGERPRES
