Scriitorul Ştefan Augustin Doinaş (nume real Ştefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922, în localitatea Caporal Alexa, judeţul Arad. A studiat la Liceul ”Moise Nicoară” din Arad, pe care l-a absolvit în 1941), şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, absolvită în 1948, conform biografiei publicate în ”Dicţionarul scriitorilor români”, vol. 2, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998.
A debutat cu o poezie în ”Jurnalul literar” (1939). A făcut parte din Cercul Literar de la Sibiu, fiind unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar, publicat în ziarul ”Viaţa” (1943). A fost redactor Ia revista ”Teatrul” (1956-1957), corector la revista ”Lumea” (1963-1966); redactor la revista ”Secolul 20” (din 1969), devenind, în ultimul deceniu al vieţii, directorul revistei, apoi preşedintele fundaţiei cu acelaşi nume, care s-a transformat în ”Secolul 21”.
Debutul editorial a fost în 1964, cu volumul de poeme ”Cartea mareelor”. Dintre volumele de poezii publicate de Ştefan Augustin Doinaş amintim: ”Omul cu compasul” (1966), ”Seminţia lui Laokoon” (1967), ”Ipostaze” (1968), ”Alter ego” (1970), ”Ce mi s-a întîmplat cu două cuvinte” (1972), ”Versuri” (1972, 1973), ”Cai în ploaie” (1974), ”Papirus” (1974), ”Anotimpul discret” (1975), ”Alfabet poetic” (1978), ”Locuiesc într-o inimă” (1978), ”Hesperia” (1979), ”Poeme” (1983), ”Vânătoare cu şoim” (1985), ”Foamea de Unu” (1987), ”Interiorul unui poem” (1990), ”Arie şi ecou” (1991), ”Lamentaţii” (1993), ”Aventurile lui Proteu” (1995), ”Alexandru refuzând apa”.
De asemenea, a publicat volume de eseuri şi critică literară – ”Lampa lui Diogene” (1970), ”Poezie şi modă poetică” (1972), ”Orfeu şi tentaţia realului” (1974), ”Lectura poeziei” (1980), ”Măştile adevărului poetic” (1992), ”Poeţi români” (1999), precum şi volume de traduceri din opera unor mari scriitori străini – Goethe, Holderlin, Mallarme, Paul Valery.
Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română, este ”Mistreţul cu colţi de argint”.
A primit numeroase premii pentru creaţia sa literară – Premiul ”M. Eminescu” al Academiei (1968); Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975, 1979), Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1982).
În 1957, a fost arestat şi condamnat pentru „omisiune de denunţ”, iar un an mai târziu, după ce a fost eliberat, s-a căsătorit cu balerina Irinel Liciu.
A devenit, în 1992, membru al Academiei Române. În 1997, a primit titlul de cetăţean de onoare al Aradului, iar în 2001 pe cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad.
Într-o confesiune publicată în ”Revista de istorie şi teorie literară” (1985), Doinaş spunea că ”scrisul reprezintă în primul rând o etică inflexibilă, apoi o provocare a superiorităţii din om (fiindcă opera nu admite concesii, ea trebuie ‘asumată total şi ridicată la nivelul unei perfecte conştiinţe de sine’) şi în cele din urmă o înălţare deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului”. El adăuga că ”opera-model e un fel de pariu care stârneşte propria noastră valoare latentă”, precizează ”Dicţionarul scriitorilor români”, vol. 2.
El mai afirma că poezia ”nu se poate naşte decât dintr-un spaţiu filtrat prin cultură, fiind, prin definiţie, arta unui fapt de construcţie, poetul însuşi nefăcând altceva decât să ‘traducă’ într-un nou limbaj, propriu, ritmul interior al unui text preexistent”.
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, a debutat ca prozator, cu volumul ”T de la Trezor”. Ştefan Augustin Doinaş a murit la 25 mai 2002.
AGERPRES
***
Mistreţul cu colţi de argint.
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:.
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos..
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici..
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!..
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci..
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
https://www.versuri.ro/w/cw17
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!..
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci..
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!..
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci..
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?..
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l..
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin..
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
