Ion Barbu (pseudonimul literar al lui Dan Barbilian), poet, eseist, traducător şi matematician, s-a născut la Câmpulung-Muscel, judeţul Argeş, la 19 martie 1895.
A urmat cursurile Liceului „Gh. Lazăr” şi ale Liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1910-1914), apoi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, secţia matematică, luându-şi licenţa în 1920, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
În perioada liceului se împrieteneşte cu Tudor Vianu şi cu Simon Bayer şi, influenţat de Vianu, îşi încearcă forţele artistice, pentru prima oară, într-o traducere de poezie, se menţionează în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
La recomandarea lui Gheorghe Ţiţeica, obţine, în 1921, o bursă pentru un doctorat în Germania, la Gottingen, sub îndrumarea profesorului Landau. Şi-a continuat specializarea, până în 1924, la Gottingen, Tubingen şi Berlin, oraşe în care duce o viaţă de boem. În 1926 este chemat ca asistent al lui Gh. Ţiţeica, la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, Catedra de geometrie analitică, în paralel fiind şi profesor suplinitor de matematică la liceele „Spiru Haret” şi „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, până în 1929.
Şi-a luat doctoratul în matematică în 1929, sub conducerea lui Gh. Ţiţeica, cu teza „Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor ipereliptice”. A devenit ulterior, prin concurs, conferenţiar (1932), profesor de matematici elementare şi axiomatică (1938-1959), de algebră şi teoria numerelor (1942) la Universitatea din Bucureşti.
După 1930, principalele sale preocupări s-au îndreptat spre aritmetică, algebră şi geometria algebrică. Între altele, a lăsat contribuţii în teoria numerelor, stabilind relaţiile dintre teorema lui Fermat şi Wilson şi teoria clasică a idealelor, a avut preocupări de axiomatizare a mecanicii clasice, reuşind să obţină rezultate care au deschis noi perspective atât teoriei relativităţii generalizate, cât şi teoriei cunoaşterii în general.
Dan Barbilian s-a impus sub pseudonimul Ion Barbu ca poet şi publicist, colaborând cu versuri şi articole în diferite reviste precum „Sburătorul” şi „Literatorul” (în care debutează cu poezia „Fiinţă”, în 1918). În 1919 a publicat, sub pseudonimul Ion Barbu, un grupaj de poeme în „Sburătorul”, iar în 1920 a debutat ca eseist în „Umanitatea”.
„În numai doisprezece ani, poetul care debutase în „Literatorul” lui Macedonski (1918, cu poezia „Fiinţă”) ajunge la o deplină consacrare. Frecventează asiduu cenaclul Sburătorul, publică versuri în revista cu acelaşi nume, ca şi în „Umanitatea”, „Cuvântul liber”, „România nouă”, „Contimporanul”, „Viaţa românească”, „Cugetul românesc”, „Cetatea literară”, „Hiena”, publică în 1921 „După melci” (…), intră în „Antologia poeţilor de azi” a lui Ion Pillat şi Perpessicius cu poemele „Păunul” şi „Uvedenrode” (1925), iar în istoria literaturii române cu volumul „Joc secund” (1930) – ce marchează, într-un mod simbolic, şi sfârşitul carierei sale poetice” („Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004). Volumul ”Joc secund” reuneşte poemele sale cele mai reprezentative: ”După melci”, ”Isarlâk”, ”Riga Crypto şi lapona Enigel”, ”Oul dogmatic”, ”Uvedenrode” ş.a.
Calităţile sale de critic literar transpar din articolele polemice publicate în revistele „Ideea europeană”, „Vremea” etc., la adresa lui T. Arghezi, Vl. Streinu, Ş. Cioculescu, din analiza evoluţiei poeziei lirice româneşti în perioada de după E. Lovinescu, observându-se astfel poziţia poetului faţă de „noile curente poetice”, cum le numeşte.
În 1950, Ion Barbu a fost cooptat într-un colectiv format în vederea traducerii în limba română a operei lui W. Shakespeare. A încheiat traducerea primelor două acte din piesa „Viaţa şi moartea regelui Richard al III-lea” de Shakespeare, apărută postum, în 1964, potrivit lucrării „Dicţionarul general al literaturii române”.
A fost distins cu Premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române, pentru matematică, în 1950. A fost numit membru titular post mortem al Academiei Române la 21 ianuarie 1991.
Ion Barbu a murit la 11 august 1961, la Bucureşti.
AGERPRES
Sursa foto: www.istoria.md
