La împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, respectiv în războiul de Reîntregire națională, și de la executarea cunoscutului ordin „Treceți batalioane române Carpații”, la Editura Eurocarpatica, a Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe, în colecția „Centenarul Marii Uniri” (1918-2018), apare volumul monografic Poiana Sărată – un sat românesc din Carpați, în vâltoarea istoriei, sub semnătura neobositului cercetător Ciprian Hugianu. Noua apariție editorială are o semnificație deosebită deoarece ne aflăm în fața istoriei unei localități care, în decursul a două decenii și jumătate, în timpul celor două Războaie Mondiale, a fost rasă de pe fața pământului, și, de fiecare dată a găsit puterea de a renaște, ca pasărea Phoenix, din propria cenușă. Pe baza documentelor de arhivă, lucrarea prezintă situațiile dramatice prin care au trecut încercații săi locuitori, atât în timpul Primului Război Mondial, când toate locuințele și edificiile publice din localitate au fost distruse, cât și, după doar două decenii, în timpul Dictatului de la Viena, când toți cetățenii români din „cea mai estică așezare a Ungariei horthyiste” au fost expulzați, peste graniță, în România, iar luptele ce au urmat, din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, au provocat mari distrugeri acestei localități pustiite de horthyiști prin expulzarea pașnicilor ei cetățeni. Pe bună dreptate, localitatea Poiana Sărată, din fostul județ Treiscaune, aflată astăzi în comuna Oituz, județul Bacău, poate fi declarată localitate martir.
O caracteristică specifică a localității Poiana Sărată, care o individualizează în raport cu majoritatea așezărilor din țara noastră, o reprezintă faptul că acest sat fost grăniceresc, situat la importanta vamă a Oituzului, își cunoaște întemeietorul, respectiv colonelul baron Johan Purcell, comandantul celui de al Doilea Regiment Secuiesc de Infanterie Tg. Secuiesc, din cadrul Graniței Militare Transilvănene. Data precisă a înființării este anul 1823 și se cunosc și tabelele nominale ale primilor locuitori, care erau 24 de familii de români din Brețcu. Datorită așezării sale geografice, în timp de pace, satul a constituit o „placă turnantă” a comerțului și, în general, a relațiilor economice, sociale, culturale și spirituale între Transilvania, Moldova și Țara Românească, respectiv Regatul României, iar în timpul celor două Războaie Mondiale, pe teritoriul comunei și în împrejurimile sale s-au purtat cunoscutele lupte hotărâtoare pentru viitorul României Întregite. Prin jertfa lor, în Primul Război Mondial, ostașii români au răspuns eroic devizei „Pe aici, nu se trece”, iar în cel de Al Doilea Război Mondial, împreună cu ostașii sovietici, trupele române au eliberat Poiana Sărată ca prima localitate din teritoriul Transilvaniei aflat sub ocupația Ungariei horthyiste. Atât în cuprinsul lucrării, cât și în capitolul Anexe, pe baza unui mare număr de izvoare ale istoriei militare, autorul realizează reconstituirea cronologică, detaliată a desfășurării operațiunilor militare desfășurate de către toți participanții la luptele de pe teritoriul localității Poiana Sărată și împrejurimi, din timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial.
Meritele autorului, în redactarea volumului de față, sunt cu atât mai mari, cu cât, trebuie avut în vedere faptul că, cea mai mare parte a arhivei localității a fost arsă sau distrusă, în timpul celor două războaie mondiale. Așa stând lucrurile, timp de mai mulți ani, ing. Ciprian Hugianu, a cărui mamă și înaintașii ei sunt din Poiana Sărată, a cercetat documentele aflate în păstrare la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, la Arhivele Naționale Bacău și Covasna, la Arhivele Militare din Pitești, la Arhivele din Viena și Budapesta și, nu în ultimul rând, a cercetat și arhivele bisericești păstrate la Mitropolia Ortodoxă a Ardealului din Sibiu și la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe, instituție de cultură laică și bisericească, aflată în subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei. Bun cunoscător al tainelor calculatoarelor și iscusit administrator al paginii de internet dedicată localității Poiana Sărată, autorul a valorificat cu profesionalism și consecvență și sursele documentare din mediul virtual.
Bibliografia parcursă în vederea redactării volumului de față cuprinde încercările monografice referitoare la Poiana Sărată, aflate în manuscris sau editate, lucrări semnate de: profesorii Gheorghe N. Vleja și Ioan Teacă, preotul Ioan Bitir, prof. Univ. Ioan Șandru, cercetătorii Dorinel Ichim și Ana Grama ș.a. Deosebit de valoroase sunt paginile memorialistice, filele de corespondență, crâmpeiele din presa vremii, hărțile, ridicările topografice etc., ca să nu mai vorbim de valoarea documentară și etnografică, cu totul excepțională, a fotografiilor incluse în lucrare. De fapt, această cantitate impresionantă de imagini poate oricând constitui conținutul unui album fotografic distinct. Un loc aparte, prin conținutul și mesajul lor, îl ocupă cele aproape 80 de anexe – o veritabilă comoară documentară, care face cinste celui care, cu acribie și trudă, le-a descoperit și valorificat în cuprinsul volumului.
Respectând structura clasică a monografiilor, în primul capitol este prezentată, pe larg, descrierea geografică a localității Poiana Sărată și a împrejurimilor sale (poziție, relief, climă, hidrografie, vegetație și faună). Sunt puse în evidență principalele caracteristici ale acestei așezări, situată la ieșirea din Pasul Oituz, spre Moldova, prin prezentarea concisă și riguroasă a unor informații utile pentru înțelegerea influenței tuturor acestor factori asupra vieții economice și sociale a localității și asupra principalelor ocupații ale locuitorilor.
Principalul capitol al lucrării, coloana de rezistență, este reprezentat de capitolul intitulat Cadrul istoric. Prin bogăția și diversitatea informațiilor, prin modul de valorificare a surselor edite și inedite, prin introducerea în circuitul public românesc a numeroase izvoare redactate în limbile germană, maghiară și română, inclusiv cu caractere chirilice, prin numărul mare și valoarea imaginilor reproduse, prin modalitatea de integrare a istoriei locale în cadrul istoriei regionale și naționale, volumul monografic Poiana Sărată – un sat românesc din Carpați, în vâltoarea istoriei poate constitui un model de referință pentru alte lucrări asemănătoare.
Autorul realizează o judicioasă încadrare a istoriei localității în istoria zonei, a întregii regiuni, și, într-un context mai larg, a istoriei naționale și europene. Capitolul dedicat istoriei locale începe cu o incursiune în istorie, pentru perioadele de dinaintea înființării localității, începând din antichitate, continuând cu perioada medievală și terminând cu perioada modernă. Având în vedere caracteristicile specifice menționate ale localității Poiana Sărată, autorul volumului de față aduce noi clarificări privind contextul istoric în care s-au realizat demersurile fondatorului localității, documentele încheiate cu ocazia înființării acesteia, evoluția soluționării litigiilor patrimoniale ale comunității, relațiile satului cu administrația regională și națională etc. Sunt prezentate, pe larg, disputele dintre Imperiul Habsburgic și Moldova, pe tema delimitării graniței, implicațiile situării localității în „ținutul revendicat”, și, într-o perioadă de timp, după înființarea sa, între clădirile vămilor Moldovei și cele ale Imperiului Habsburgic, respectiv Austro-Ungar. În lucrare este prezentată și evoluția contextului internațional și consecințele încheierii unor tratate între marile puteri, respectiv statele riverane, asupra destinului acestei localități de graniță.
După întemeierea localității, în anul 1823, istoria frământată a localității Poiana Sărată este prezentată cronologic, fiind grupată astfel: de la înființare până la Revoluția de la 1848/1849, perioada dintre 1849 și 1916, Primul Război Mondial, perioada interbelică, Al doilea Război Mondial și, în final, perioada postbelică. În toți cei aproape 200 de ani de existență, atât până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, cât și după aceea, Poiana Sărată a reprezentat o localitate păstrătoare a interferențelor culturale ale românilor de pe ambii versanți ai Carpaților Răsăriteni. Prin graiul specific al documentelor, lucrarea prezintă portretele individuale și cele colective ale poienarilor, oameni vrednici, statornici în credința strămoșească, buni gospodari, oieri renumiți, cărăuși și comercianți vestiți, români vrednici, care au păstrat strânse legături cu Moldova, Muntenia și apoi, cu Regatul Român. De remarcat preocuparea pentru întărirea organizării vieții comunitare, prin înființarea unor fundații și asociații și pentru asigurarea resurselor financiare necesare bunei funcționări a instituțiilor identitare fundamentale – biserica ortodoxă și școala confesională, precum și valoarea liderilor locali – preoți, învățători, primari, notari, mari proprietari și alți fruntași, persoane cunoscute pentru demnitatea, curajul și patriotismul lor, cât și pentru numeroasele și statornicele lor legături cu elita politică, economică și culturală a României, începând cu Regele Carol I, apoi cu Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C. Negri, C.A. Rosseti, prințul Dimitrie Ghica ș.a. Unii dintre gospodarii comunei aveau o situație financiară înfloritoare, așa cum a fost Gheorghe Negoescu zis Duțu, cel care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin cumpărarea drepturilor de crâșmărit ale întregului sat pe timp de 10 ani, a achitat suma de 12000 de florini datorată de moșnenii din Poiana Sărată comunei Brețcu, în urma cărui fapt poienarii devin liberi proprietari de pământ și pe teritoriul din afară de vatra satului și pe fânețe.
În lucrare este surprins modul inedit în care românii din Poiana Sărată au participat la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. În condițiile în care satul a fost distrus în totalitate, iar cei peste 1600 de locuitori români risipiți în cele patru zări, mulți bărbați s-au înrolat voluntari în Armata Română și au luptat la Mărășești, Mărăști și Oituz și pentru eliberarea localității natale și reîntregirea Țării, pe alții îi găsim voluntari în spitalele militare, iar pe alții, precum Ghiță Popp, angajați pe „frontul”, la fel de important, al bătăliilor din presa scrisă. Impresionante sunt, apoi, demersurile întreprinse pentru reconstrucția localității, prin eforturile conjugate ale Statului Român, ale Bisericii Ortodoxe Române, ale societății civile, ale unor generoși sponsori și, nu în ultimul rând, prin truda jertfelnică a fiecărei familii de poienar.
Prezentând principalele instituții ale localității, autorul acordă o atenție aparte composesoratului din Poiana Sărată. Și de această dată, în volum este redată o cuprinzătoare incursiune în istoria acestei forme de proprietate specifică Transilvaniei, precum și evoluția cadrului legal, naționalizarea din timpul regimului comunist și demersurile pentru reînființarea și funcționarea actuală a composesoratului.
Un alt capitol important al volumului este dedicat Bisericii ortodoxe, în calitatea sa de principala instituție identitară a localității, de redută de rezistență prin credință și cultură în fața atâtor provocări și primejdii. Este impresionant travaliul documentar al autorului îndreptat spre identificarea și valorificarea unui mare număr de documente, în condițiile în care, așa cum s-a menționat mai sus, arhiva parohiei locale a fost distrusă în timpul celor două războaie mondiale. Cu tenacitate și acribie, în lucrare este reconstituită viața bisericească în plenitudinea sa, respectiv: șirul preoților, lăcașurile de cult, casa parohială, cimitirul, unitățile economice menite a-i asigura o parte din resursele financiare (bolta și băile locale), asociațiile și acțiunile culturale și sociale, și, nu în ultimul rând, obștea credincioșilor, biserica vie, o viață comunitară exemplară. Starea economică prosperă a oierilor și comercianților locali, sprijinul primit din partea fraților români de peste graniță, permitea asigurarea unui trai decent al fiecărei familii de poienar, dar și posibilitatea susținerii parohiei ortodoxe și școlii confesionale. În relația cu Episcopia, respectiv Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, de la Sibiu, credincioșii ortodocși români din Poiana Sărată și-au susținut argumentat și cu demnitate interesele specifice. Astfel, părintele Ioan Beloiu a obținut un statut distinct pentru parohia sa, care aparținea direct de Arhiepiscopia Sibiului, la fel ca și celelalte protopopiate. În anul 1912, după plecarea la Domnul a vrednicului de pomenire părintele Ioniță Beloiu, într-o scrisoare trimisă mitropolitului Ioan Mețianu, poienarii făceau „portretul-robot” al viitorului preot pe care și-l doreau: „…un om nou, un om curat, cu toată vigoarea unui idealism neîntinat de păcatele unui trecut urât de patimi… Numai un astfel de om, ostaș și învățător în același timp, ne va putea strânge într-o singură tabără, solidă și neînfricată în fața primejdiilor de din afară”. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, fruntașii satului aveau conștiința clară a situației geopolitice a așezării lor, care reprezenta „un strop de element românesc, alungat de valul vieții într-un comitat cu majoritate străină covârșitoare (85% unguri și 15% români, dintre care aproximativi 30% numai vorbesc limba română)”, fiind preocupați de stoparea procesului de maghiarizare, susținut, prin toate mijloacele, de autoritățile Imperiului Austro-Ungar.
La așa oameni vrednici, Dumnezeu le-a rânduit conducători spirituali pe măsură. Șirul preoților care au slujit cu dăruire și devotament altarul bisericii din Poiana Sărată cuprinde nume precum preoții Ioniță Beloiu, Ioan Rafiroiu, Ioan Ciurea ș.a., care alături de unii primari, notari, profesori și învățători, au fost adevărați lideri ai comunității locale. De remarcat activitatea publică, culturală, socială, economică, comunitară a părintelui Ioan Rafiroiu, în calitatea sa de protopop al Protopopiatului Ortodox Oituz, de președinte al Despărțământului ASTRA Tg. Secuiesc, de consilier județean, de publicist, cât și drama trăită împreună cu frumoasa sa familie și încercații săi credincioși după încheierea Dictatului de la Viena, când a fost expulzat, pentru vina de a fi român, cu importante și binecuvântate rosturi publice. În semn de mulțumire adresat Providenței, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, sub păstorirea vrednicului protopop Ioan Rafiroiu, credincioșii ortodocși din Poiana Sărată, cu largul sprijin al unor importante segmente ale societății românești interbelice, au înălțat monumentalul locaș de cult „Biserica Neamului”, care s-a dorit a fi un „sanctuar al credinței strămoșești și a vitejiei românești, cuib de odihnă veșnică a șoimilor Carpaților”, pictată de vestiții pictori în stil bizantin Gheorghe și Dimitrie Belizare din Pitești.
Capitolul dedicat școlii prezintă informații valoroase privind înființarea și funcționarea școlii confesionale ortodoxe, până în anul 1916, a școlii de stat, din perioada interbelică, apoi perioada de dezvoltarea a școlii din localitate din anii postbelici, până la funcționarea unui cunoscut gimnaziu cu 10 clase, cu internat școlar și, în final, este descrisă decăderea școlii din perioada postdecembristă, desființarea acesteia, din lipsa populației școlare. Alături de biserica ortodoxă, școala confesională, „fiică a acesteia”, s-a bucurat de o atenție deosebită din partea comunității locale. La 11 ani după înființarea localității, în anul 1834, românii din Poiana Sărată și-au ridicat prima biserică ortodoxă și o școală de lemn. După Revoluția din 1848, prin anul 1857, localnicii și-au construit o nouă școală de piatră și cărămidă, compusă din două săli de clasă și două camere pentru locuința învățătorului, cu dependințe. În lucrare sunt prezentate pe larg date privind legislația școlară, structura anilor de învățământ, relația școlii cu ierarhia bisericească ortodoxă și cu administrația publică locală și regională, chipuri de profesori și învățători și performanțele acestora, numărul elevilor și aspecte din activitatea școlară și extrașcolară a acestora etc.
Din capitolul Populația și economia aflăm informații concise despre evoluția demografică, principalele ramuri economice, dezvoltate în strânsă corelație cu resursele naturale, geografice și climaterice ale localității. Mocanii poienari, parte integrantă a cunoscuților „bârsani din secuime”, au scris o filă de istorie prin așezările întemeiate de ei în Dobrogea, Basarabia și până în Crimeea. Potrivit surselor istorice, la sfârșitul secolului al XIX-lea, din cele vreo 46 de târle deținute de oierii din Poiana Sărată, doar două stâni se aflau în munții din împrejurimi, restul, cele mai multe, în Crimeea (circa 30 de târle), apoi în Basarabia, în județele Cahul și Ismail și în Balta Brăilei. După Sabin Opreanu, într-o târlă erau prin anii 1860, în tovărășie, cam 3000 de oi, numărul lor scăzând la jumătate în 1930. Alături de cărăuși și comercianți, oierii din Poiana Sărată au fost, așa cum spune cronicarul, „înainte mergătorii” unirii tuturor românilor, creatori de folclor și păstrători ai tradițiilor românești, „străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan”. În perioada interbelică a avut loc o diversificare a unităților din industria locală, comerț și a prestărilor de servicii, și sporirea preocupărilor pentru valorificarea resurselor de apă minerală, prin înființarea unor unități balneare și turistice.
În capitolul Viața socială și comunitară sunt prezentate preocupările comunității românești din Poiana Sărată de a-și asigura prosperitatea economică și socială, dar și dăinuirea identitară. În fiecare perioadă istorică, comunitatea locală, prin liderii săi, este ancorată în realitățile momentului. Deslușind semnele timpului, își actualizează modalitățile de acțiune; înființează fundații și asociații, unități economice, stimulează solidaritatea prin organizarea de colecte, împreună cu românii din „Regat”, întreprind demersuri pe lângă autoritățile regionale și naționale, invită în comună mari personalități publice ale vremii, sunt prezenți în paginile mass-media etc. În același timp, autorul surprinde evoluția dramatică, din ultimii ani, cauzată de scăderea drastică și îmbătrânirea populației, cu întreg cortegiul de consecințe, care a determinat încetarea funcționării școlii, după un secol și jumătate de existență.
Împreună cu celelalte sate, din salba așezărilor românești situate în curbura Carpaților Răsăriteni, de-a lungul anilor, Poiana Sărată a beneficiat de mai multe cercetări privind cultura populară. O asemenea cercetare complexă a întreprins recent și Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, cercetare care s-a finalizat prin înființarea Muzeului Etnografic local și prin editarea volumului Poiana Sărată, tragedia unui sat, purtând semnătura distinsului etnograf băcăuan Dorinel Ichim. În aceste condiții, în capitolul Habitatul și etnografia, autorul face o prezentare sintetică a descrierii așezării, casei, curților, alimentației, portului, muzicii populare și patriotice, dansurilor, datinilor și obiceiurilor, prezentând în subcapitole distincte Muzeul și Sântilia. Pot fi astfel surprinse asemănările, interferențele, dar și aspectele specifice, toate încorporate în producții artistice de o mare diversitate, profunzime și autenticitate, o bogată zestre de spiritualitate românească, transmisă generațiilor prezente și celor viitoare.
În buna tradiție românească, majoritatea familiilor din Poiana Sărată s-au preocupat de pregătirea școlară a copiilor. Numărul mare al acestora permitea atât asigurarea resurselor de muncă necesare perpetuării ocupațiilor de bază: oierit, cărăușie și comerț, cât și trimiterea la școlile „înalte” din Brașov, Sibiu, Blaj, Budapesta, Viena ș.a. Astfel a fost posibil ca, din Poiana Sărată să se ridice un important număr de profesori, preoți, juriști, medici, ofițeri, ingineri, și alți oameni cu binecuvântate rosturi publice în societatea românească. Din rândul acestora, în capitolul Personalități, sunt redate principalele repere biografice ale juristului, publicistului și omului politic Ghiță Popp, ale prof. Univ. Dr. Ioan Șandru, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ale generalului Octavian Leru, ale medicului oftalmolog Mircea Olteanu, ale prof. Nicolae Grosu, magistru teolog la Universitatea din Strassburg, ale preoților Ioan Beloiu, Ioan Rafiroiu, Ioan Ciurea, Ioan Bitir și ale multor altora. La aceștia trebuie adăugați numeroșii intelectuali români, risipiți în țară și în lume, care își au bunii și străbunii în Poiana Sărată, așa cum sunt prof. Univ. Dr., publicistul și poetul Ion Ciurea-Weidner din Koln, cărturarul basarabean Vlad Cubreacov și mulți alții.
Pe teritoriul localității Poiana Sărată, în anul 1933, au fost finalizate lucrările de amenajare a Cimitirului Eroilor, loc în care își duc somnul de veci peste 1900 de eroi români, germani, unguri, austrieci ș. a, din care peste 900 sunt eroi necunoscuți. Pe baza documentelor aflate în păstrare la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor, din cadrul Guvernului României, în lucrare sunt redate principalele momente din istoria cimitirului, inclusiv situația mormintelor ostașilor români din perioada 1940-1945, iar în Anexe sunt prezentate numele eroilor cunoscuți, împreună cu informații referitoare la monumentul Locotenentului Nicolae Macarie, primul militar român căzut în luptele din războiul de reîntregire națională, din 14/15 august 1916.
Parcurgând paginile volumului Poiana Sărată – un sat românesc din Carpați, în vâltoarea istoriei, ne exprimăm din nou aprecierea față de profesionalismul, rigoarea, consecvența și dăruirea cu care ing. Ciprian Hugianu a dus la bun sfârșit acest proiect editorial. La această muncă a neobositului cercetător ar trebuie adăugată cea a administratorului paginii de internet dedicată localității, cea a arhivistului care a prelucrat arhiva parohiei ortodoxe, inclusiv scanarea documentelor, a voluntarului implicat în activitatea asociațiilor culturale, economice și civice locale și participant la toate manifestările culturale și civice din localitate și nu numai. Prin toate aceste fapte ziditoare, Ciprian Hugianu a dovedit că este un membru de bază al comunității locale, la înălțimea faptelor înaintașilor, un cetățean de onoare al comunei Oituz, care merită respectul și prețuirea noastră, a tuturor „de față și viitori”.
Aceleași cuvinte de laudă se cuvin rostite la adresa tuturor celor care, într-un fel sau altul, au sprijinit apariția unui volum care ocupă un loc de cinste în Colecția „Centenarul Marii Uniri”, dar și în Bibliografia istorică a Românei.
. . Dr. Ioan Lăcătușu
