Note de călătorie în Muntenegru (4). Discutând cu o specialistă (prof. dr. Lia Soare, o împătimită iubitoare a munţilor din România, dar şi din străinătate, care a bătut cu piciorul o mare parte din parcurile naturale aflate în Crna Gora), aceasta a observat din capul locului marea varietate a florei. Dânsa mi-a explicat că această pluralitate vegetală se datorează poziţiei favorabile a ţării din punct de vedere climateric, cu influenţe binefăcătoare mediteraneene. Acest lucru a favorizat apariţia şi dezvoltarea unei mari biodiversități a ecosistemelor, plasând micul stat adriatic pe o poziţie fruntaşă în Europa.
Unele voci optimiste din interior afirmă că, de fapt, Muntenegru s-ar afla chiar pe primele trei locuri la scară planetară la capitolul varietăţii elementelor naturale!
Dacă dăm crezare unor studii recente ale biologilor, reiese că numărul speciilor per/unitate de zonă atinge nivelul de 0,837 (incredibil), ocupând astfel cea mai ridică treaptă a biodiversităţii de pe bătrânul continent!
Botaniştii au identificat nu mai puţin de 1.325 specii de plante, clasificate în 484 genuri şi 129 familii. Iar într-una din rezervaţiile naturale de aici supravieţuiesc – în mod paradoxal pentru Planeta noastră călcată în picioare în lung şi-n lat cu… bocancii – ultimele păduri virgine de pini negri ai Europei.
Asta până nu or intra şi în codrii muntenegreni “violatorii” cu drujbele, să le… dezvirgineze!
Argumente ale specialiştilor
Din bogata listă a minunăţiilor naturale din Crna Gora despre care aminteam într-un episod anterior, am să menţionez alte câteva elemente furnizate de specialişti. Astfel, numărul varietăţilor de alge ce cresc în apa dulce al numeroaselor lacuri glaciare se cifrează la… 1200 de tipuri, iar fauna piscicolă a Mării Adriatice cuprinde 117 de familii înregistrate.
Din 526 soiuri de păsări sălbatice care vieţuiesc în Europa, 333 se găsesc frecvent în Muntenegru. De asemenea, există 18 feluri de amfibieni, 38 specii de reptile și 69 de subspecii clasificate în cadrul a 38 de genuri.
La adăpostul unei vegetaţii atât de bogate trăiesc în zonele mai înalte şi multe animale sălbatice. Sunt vieţuitoareale pădurii aidoma celor de pe la noi, adică lupi, urşi, cerbi, căprioare, vulpi, porci mistreţi. Şi tot la fel ca în zonele montane şi colinare din ţara noastră toamna târziu şi iarna, atunci când foamea îi răzbeşte, lupii şi urşii dau iama prin gospodăriile mai izolate, atacând oile şi vitele oamenilor.
Suveran al văzduhului
Deasupra culmilor semeţe pot fi admirate planând ades mari păsări răpitoare. Am înţeles de la un localnic că suveran al văzduhului este vulturul sur de Prokletije. Cred că un asemenea exemplar splendid am zărit taman în Canionul Tara, zburând la mare înălţime. Anvergura aripilor unei asemenea splendori înaripate cică ar ajunge la impresionanta mărime de 2,50 metri!
Am aflat cu uimire că în Muntenegru se află 75 la sută din ornitofauna Europei. În zona Lacului Skadar se adăposteşte cea mai mare rezervaţie de păsări de pe continent, de la pelicani şi cormorani, la bâtlani şi ibişi negri.
Să mai menţionăm şi de existenţa unui vertebrat ciudat, studiat cu atenţie de către oamenii de ştiinţă din domeniu: o specie rarisimă de guşter de apă, care trăieşte la altitudinea de peste 1.430 metri deasupra nivelului mării, în Lacul Bukumirsko.
Măi să fie…
Un pod prea… măreţ
Dacă tot zăbovim cu povestirea în perimetrul spectaculos al zonei montane, nu pot continua traseul decât (aşa cum am procedat în realitate) traversând… Podul Đurđevića. Care este supranumit graţie frumuseţii şi grandorii sale, Belvedere, de către turişti.
Parafrazând un celebru film de război care mi-a plăcut mult, “A bridge too far” (“Un pod prea îndepărtat” – cu Anthony Hopkins, Gene Hackman, Robert Redford), m-am gândit să schimb puţin denumirea giganticei punţi de beton armat, spre a-i desemna măreţia.
Într-adevăr, Đurđevića arată superb. Este un pod ce poate rivaliza cu oricare altul de pe Terra. Deşi a fost proiectat şi realizat cu mulţi ani în urmă (între 1937-1940, pe vremea Regatului Iugoslaviei de către specialiştii Mijat Trojanovic şi Isaac Ruso) se prezintă şi azi impecabil.
În timpul celui De-al Doilea Război Mondial imensul viaduct a fost ţinta atacurilor forţelor inamice italiene ale lui Mussolini, hărţuite de patrioţii iugoslavi. În urma crâncenelor confruntări o porţiune a trebuit detonată la un moment dat, pentru a stăvili înaintarea duşmanilor.
Şi fiindcă am pomenit mai înainte de cea de-a şaptea artă, să precizez că podul cu pricina chiar a “jucat” într-un film; o peliculă americană turnată în 1978 şi intitulată „Force 10 from Navarone”, cu celebrul actor Harrison Ford în rolul principal.
Având cinci arce gigantice, o lungime de 365 metri, şi o înălţime de 172 metri deasupra năvalnicului Râu Tara, la inaugurarea sa a reprezentat cel mai mare pod de beton din Europa! Imediat după război, în anul 1946, au fost reconstruite porţiunile distruse.
“Bungee jumping” şi nu numai
“Đurđevića Bridge”, cum este numit în limbaj internaţional, are în prezent o mare căutare în rândul iubitorilor unui sport extrem – “Bungee jumping”. Ce mai, e tare de tot să te arunci în gol legat la picioare doar cu o funie elastică. N-aş încerca nici în ruptul capului, deşi practicanţii susţin că le provoacă senzaţii inimaginabile, o stimulare de adrenalină la maximum.
Nu s-au înregistrat din câte ştiu incidente pe Belvedere. Nici accidente. Întrucât se fac selecţii atente. Fireşte, nu orice “crazy” are permisiunea să se arunce în hău. O asemenea demonstraţie îţi înmoaie genunchii, deşi eşti numai privitor. Simţi că leşini. Aşa cum mi s-a întâmplat în Mexic urmărind astfel de temerari, iar mai apoi ceva şi mai şi.
…Eram la Acapulco, aproape de celebra stâncă “Quebrada”. O dată pe zi, la oră fixă se adună o mare de oameni pe terasele resturantelor din împrejurimi, spre a scruta la trei-patru tineri care sar “în echer” de la 35 de metri în Oceanul Atlantic. Achiţi mai întâi o taxă, te aşezi la o masă şi consumi ceva în aşteptarea unui show neobişnuit.
În final vezi un spectacol “hard”, care ţine doar vreo 15 minute. Nici nu-ţi trebuie mai mult. Este suficient să urmăreşti acel ritual pe muchie de cuţit. Flăcăii se închină în faţa unui mic altar săpat sus în stâncă, iar apoi pe rând se prăvălesc în abisul albastru cu braţele deschise ca ale unei păsări, punându-şi cu fiecare săritură viaţa în pericol.
Este un loc cu totul special, întrucât mica strâmtoare are o adâncime ce nu trece de vreo patru metri(!). Ca atare, plonjorii numără valurile şi aşteptă ca ciclic să vină unul mare, pentru a nu-şi strivi gâtul în apa atât de mică. Brrr….
La final am discutat cu un “diver”, ce venise alături de colegi să dea autografe şi să mai primească o “atenţie” de la spectatorii mărinimoşi. “Am 21 de ani, suntem o familie numeroasă acasă şi numai eu câştig. De mic am învăţat să sar. Da, e foarte periculos, însă altceva nu ştiu să fac!”
Exact în acel loc a filmat cu decenii în urmă câteva secvenţe memorabile şi Elvis (dublat, se înţelege) în cunoscuta peliculă muzicală “Veselie la Acapulco”. V-o mai amintiţi cei cu ghiocei la tâmple?
Aventura japoneză a instantaneelor
Am trăit şi eu un soi de… „aventură” pe vestitul pod muntenegrean despre care povestim. Dar de cu totul altă natură. La unul dintre capetele uriaşului arc de piatră s-a amenajat o parcare încăpătoare, unde trag autocarele, maşinile mici, moticicletele, pentru a li se permite turiştilor să coboare şi să-l treacă la pas. E foarte bine, căci ai ce admira. Ca atare, toată lumea merge pe jos câteva zeci de metri, face poze, filmează, imortalizând imagini cu adevărat spectaculoase.
Se înţelege că nu m-am putut abţine, dorind să fiu şi eu în “ţâmbru” (cum se spune în Ardeal despre cel ce vrea să fie în mijlocul evenimentului), căutând poziţia cea mai avantajoasă pentru… poz(n)e.
De jur împrejur forfoteau puzderie de turişti, din cele patru zări. Un japonez de circa un metru jumătate înălţime, înhămat cu aparate foto puse cruciş şi curmeziş (la fel ca toţi compatrioţii săi) mormăia în spatele meu. Crezând că-l incomodez ori doreşte ceva, l-am întrebat aidoma lui Jupân Dumitrache: „Ce pofteşti, măi, musiu?” Însă pe un ton blând.
A zâmbit cu gura până la urechi. Nu avea treabă cu mine. Era doar nemulţumit că nu găsise încă “Unghiul de aur” pentru o fotografie de milioane. Văzându-l atât de dotat… tehnic, deci un profesionist, l-am rugat ca preţ de o secundă să “mă tragă în chip” şi pe mine.
S-a arătat foarte încântat. “No problem”. Însă atâta mi-a fost. N-a contat că fusese vorba doar de un simplu instantaneu. M-a frecat după tipicul asiatic vreo zece minute: “Treci colo, nu acolo; Hai lângă balustradă; Ba nu, traversăm drumul”. În căutarea Pozei Ideale mi-a făcut vreo 20 (n-a fost bai, întrucât în finalul voiajului au ieşit în total peste… 2.000 de secvenţe!), scuzându-se că precis nu voi fi mulţumit. “Sorry, nu-s perfecte”.
Erau! (Va urma)
Horia C. Deliu
