Lucrarea „Românii din secuime” a apărut la Editura Eurocarpatica, în cadrul proiectului „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei, prin lucrări reprezentative”, proiect care beneficiază de cofinanțare din partea Secretariatului General al Guvernului României, prin Serviciul Dezvoltare Comunitară, din cadrul Direcției Dezvoltare Comunitară, Monitorizare Întreprinderi și Instituții Publice. Obiectivul principal al proiectului este introducerea în circuitul public a unor lucrări referitoare la istoria și cultura sud-estului Transilvaniei, pentru cunoaşterea realităţilor complexe din Arcul Intracarpatic şi a contribuţiei specifice a românilor din mijloc de Țară, alături de secui/maghiari și alte naționalități, la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural naţional şi universal.
Autorul lucrării de față, Ștefan Manciulea, s-a născut la data de 16 decembrie 1894, în localitatea Straja, comuna Berghin, județul Alba, și a decedat la 12 iulie 1985, în Blaj. A fost profesor, geograf, istoric, istoric literar și preot greco-catolic român. Urmează școala primară în satul natal, apoi cursul inferior la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj. După absolvirea, în 1917, a Seminarului Teologic, este numit docent confesional la școala primară din Hăpria, iar la 1 decembrie 1918, alături de dascălii, preoții și sătenii din satele din Podișul Secașelor participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În 1919, a obținut o bursă din partea Consiliului Dirigent pentru a se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, secția istorie și geografie, a Universității din București. După absolvirea facultății, în 1921, a funcționat ca profesor secundar și director la Liceul „Moise Nicoară”, din Arad, iar la începutul lui 1927 a fost hirotonisit preot și numit paroh greco-catolic la Straja.
În anul 1929, Consiliul Mitropolitan l-a detașat ca profesor de geografie la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, unde, începând din toamna lui 1937, a îndeplinit și funcția de director al Bibliotecii Arhidiecezane.
În decembrie 1936 își susține teza de doctorat cu titlul Câmpia Tisei, avându-l conducător științific pe Simion Mehedinți, și obține titlul de doctor în geografie cu mențiunea „Summa cum laude”.
Pentru lucrarea Granița de vest a primit Premiul „Năsturel” al Academiei Române, iar în semn de prețuire, Nicolae Iorga a tradus cartea și a publicat-o în limba franceză. Această carte-document a fost folosită de delegația română la Tratatele de Pace de la Paris (1947), ca argumentație pentru fixarea graniței vestice a României.
La începutul perioadei comuniste ajunge deținut politic și este condamnat la 7 ani de închisoare grea, pentru „apartenență la biserica greco-catolică română și pentru publicarea de lucrări științifice ațâțătoare de ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”, fiind închis la Jilava, Aiud, Baia Sprie și Caransebeș. A fost eliberat în primăvara anului 1958, dar, în iunie 1961, organele de securitate îl anchetează din nou și îl condamnă, în mai 1962, la o detenție de 5 ani, sentință executată la Penitenciarul Gherla, până la începutul anului 1964, când a beneficiat de amnistie.
Ștefan Manciulea a publicat lucrări de geografie, geopolitică și demografie istorică, de istorie modernă a Transilvaniei și de istoria culturii; a colaborat la mai multe publicații.
După decembrie 1989 au apărut mai multe volume dedicate vieții și operei cărturarului Ștefan Manciulea, care pun în evidență destinul unui „patriot blăjean nedreptățit de istorie”: Liviu Ursuțiu.
Originalul lucrării de față se află în fondul „Ștefan Manciulea” de la Arhivele Naționale Cluj. Prin bunăvoința arhivistei Lidia Ardelean și cu aprobarea directorului instituției, din anul 1992, dr. Ioan Drăgan, o copie a lucrării a fost donată arhivei Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”. Astfel, după mai mult de trei decenii, în sfârșit, acest valoros volum vede lumina tiparului la Editura Eurocarpatica, întregind în chip minunat numeroasele lucrări apărute la această editură, pe tema istoriei, culturii și spiritualității românilor din sud-estul Transilvaniei.
Deoarece nu este menționată data redactării studiului de față, este posibil ca acesta să fie elaborat după ieșirea din detenție a autorului, în anul 1964.
Volumul este structurat cronologic și cuprinde cele mai importante aspecte ale istoriei localităților din Arcul Intracarpatic, după așezarea secuilor în zona de referință, abordând probleme precum: organizarea secuilor în scaune, comitate, districte, teoriile referitoare la originea secuilor, pătrunderea şi colonizarea secuilor din Transilvania, aspecte privind organizarea politică şi administrativă a secuilor.
Următoarele capitole ale lucrării sunt dedicate problemelor românilor din fostele scaune, precum: vechimea românilor în secuime; dovezi toponimice, onomastice şi etnografice, în recensămintele, conscripțiile vremii.
Un alt capitol este destinat legăturilor secuilor cu Moldova şi Țara Românească. Secuii colonizaţi de regii Ungariei în părțile de răsărit ale Transilvaniei au avut în cursul secolelor multe şi dese legături cu Moldova îndeosebi, dar şi cu Ţara Românească. Legăturile au fost de ordin militar şi economico-social. Emigrările de populaţie s-au făcut în cursul timpului nu numai din secuime spre Moldova, ci şi în sens invers, moldovenii s-au aşezat în secuime. Secuii au considerat totdeauna şi au socotit Ţara Românească drept „ţara lor” (belfőld) spre deosebire de Ungaria, pe care au considerat-o drept „ţară străină” (kűlfőld).
În Cuvântul înainte, Ștefan Manciulea afirmă: „În paginile acestui studiu vom căuta – sine ira et studio (din lat. fără ură și părtinire) să înfăţişăm împrejurările istorice şi sociale care au determinat pătrunderea, aşezarea şi colonizarea secuilor în actuala Secuime. Vom dovedi că la această dată în secolele XII-XIV, aici se afla şi populaţie românească trăind în formele ei vechi de organizare cnezală şi voievodală. Partea finală a studiului este destinată acțiunilor şi metodelor întrebuinţate de statul ungar îndeosebi în epoca dualismului (1868-1918) de a deznaţionaliza prin orice căi şi mijloace pe românii din Secuime, înglobându-i sub raport etnic definitiv în cadrul „naţiunii unitare maghiare”.
Aceste teme au fost abordate, în perioada interbelică, de mai mulți istorici și oameni de cultură români, din rândul cărora menționăm: Nicolae Iorga, Alexandru Lapedatu, Sabin Opreanu, Gheorghe Popa Lisseanu, Aurel Gociman Oituz, Teodor Chindea, Aurel Nistor, Elie Câmpeanu, Octavian Codru Tăslăuanu, Miron Cristea, Ghiță Popp, Justinian Teculescu, Nicolae Colan, Veniamin Nistor, Gheorghe Rafiroiu, Nicolae Bălan, Gheorghe Anghelescu, Ioan Rafiroiu ș.a.
Interesante sunt și informațiile redate de Ștefan Manciulea, referitoare la românii din secuime cuprinse în studiile autorilor maghiari: Dr. A. Ficker, Orban Balazs, Fr. Kozma, precum, în recensămintele din perioada 1850-1910, publicate în limba română de un colectiv de cadre didactice de la catedra de Sociologie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, condusă de regretatul profesor Traian Rotariu și în monografia Az Osztrák-Magyar Monarchia apărută la Budapesta în 1896.
Toate aceste lucrări, mai întâi, pun în evidență prezența românilor în fostele scaune secuiești, iar apoi, prezintă procesul înaintat de maghiarizare a majorității acestora.
Ștefan Manciulea prezintă, cu argumente convingătoare, aspecte ale procesului de maghiarizare al românilor din scaunele secuiești. „Politica statului maghiar odată cu inaugurarea epocii dualismului austro-ungar a fost aceea de a deznaţionaliza naţionalităţile de pe teritoriul Ungariei, prin toate mijloacele, prefăcându-le într-o singură naţiune unitară – „naţiunea maghiară”. Pentru exemplificare sunt prezentate cele patru planuri de maghiarizare a românilor din Transilvania.
Intrând în profunzimea problemei, Ștefan Manciulea prezintă pe larg deznaționalizarea românilor din secuime prin biserică, exemplificând cu efectele grave pe care le-a avut asupra slăbirii comunităților românești, înființarea Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog.
Cercetările efectuate după 1990 au prezentat pe larg și documentat contribuția românilor din această parte de țară, unde sunt numeric minoritari, la crearea patrimoniului cultural național.
Editarea lucrării semnate de Ștefan Manciulea, împreună cu cele 400 de volume apărute la editurile Eurocarpatica, Angvstia, Grai Românesc, în ultimii 30 de ani, este cu atât mai necesară, cu cât istoriografia maghiară continuă să susțină aceleași clișee și prejudecăți referitoare la românii din secuime și la relațiile secuilor cu românii, de-a lungul istoriei. Cele mai relevante exemple sunt manualul Istoria secuimii editat în anul 2012, redactat de un colectiv de profesori de istorie, istorici și arheologi din județele Covasna, Harghita și Mureș și de la Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și lucrarea Székelyföld története (Istoria Ţinutului Secuiesc), apărută în în trei volume, cu peste 2.200 de pagini, în anul 2006, la Odorheiu Secuiesc, sub egida Academiei Maghiare de Științe. Autorii celor trei volume au omis cu bună ştiinţă din bibliografie lucrările fundamentale de istorie elaborate de Academia Română, inclusiv cele apărute sub egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, precum şi toate volumele şi studiile referitoare la românii din fostele scaune secuieşti, apărute în ultimii 30 de ani, purtând semnăturile unor cercetători precum: acad. Ioan-Aurel Pop, acad. Mircea Păcurariu, acad. Ioan Bolovan, prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, dr. Ioan Ranca, dr. Liviu Boar, Ana Grama, Ioana Cristache-Panait, Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Mihai Racoviţan, Elena Mihu, Nicolae Bucur, Constantin Catrina, Constantin Secară, Ana Hancu, Ana Dobreanu, Beatrice Milandolina Dobozi, Dorel Marc, Virgil Pană, Luminița Cornea, Vasile Stancu, Corina Bărăgan, Mihai Suciu, Ilie Șandru, Doina Dobrean, Elena Mândru, pr. Laurențiu Gabriel Panciu, pr. Marius Banciu ş.a., dar şi ale unor tineri valoroşi, precum Dan Buzea, Nicoleta Ploşnea, Costel-Cristian Lazăr, Sebastian Pârvu, Viorica Macrina Lazăr, Florentina Teacă, Violeta Popescu, Ciprian Hugianu, Erich-Mihail Broanăr, Victor Sibianu, Bogdan Tofan ş.a.
Pe un plan mai larg, volumul de față este parte integrantă a proiectului colectiv în curs de desfășurare la Centrul European de Studii Covasna-Harghita, din Sfântu Gheorghe, care își propune reconstituirea istoriei, culturii și civilizației românești din sud-estul Transilvaniei.
Proiectul a fost inițiat după 1989 de către societatea civilă românească locală și instituționalizat după înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei (1994), a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (1996), Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni (1997), Centrul European de Studii Covasna-Harghita (1999), Centrul Cultural Toplița (2006) ș.a.
Proiectul îşi propune să prezinte istoria românilor din sud-estul Transilvaniei şi convieţuirea lor cu secuii, maghiarii, germanii, rromii, evreii, armenii şi celelalte minorităţi naţionale din această parte de ţară. În aceste condiţii, preponderente sunt studiile și lucrările dedicate istoriei românilor din fostele scaune secuieşti, nelipsind însă şi informaţiile despre instituţii, asociaţii, personalităţi şi evenimente din istoria întregului ţinut.
În perioada 2000-2022, editura Eurocarpatica împreună cu editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei a publicat peste 400 de titluri (cărți) și publicații, printre care și anuarele Angvstia, Acta Carpatica și Sangidava.
Pentru început a fost întocmită o bibliografie selectivă care cuprinde lucrări şi studii referitoare la preistoria, istoria şi cultura românilor din judeţele Covasna şi Harghita. Bibliografia redă titlurile volumelor și studiilor, grupate astfel: preistorie, istorie, geografie umană, monografii ale unor localităţi, instituţii (biserici, şcoli, asociaţii etc.), personalități, lucrări de etnografie, teologie, literatură şi folclor, de sociologie şi demografie, de memorialistică, eseuri, recenzii, evocări, publicistică, manuscrise, reeditări de studii (Anexa nr. 1).
Editarea volumului „Românii din secuime”, de Ștefan Manciulea, reprezintă un act de recuperare culturală a unei lucrări redactate acum cel puțin 50 de ani, dar a cărei problematică este la fel de actuală și astăzi. Lucrarea introduce în bibliografia temei unele surse documentare, mai puțin cunoscute, și completează cu noi informații problemele de fond referitoare la vechimea românilor în Arcul Intracarpatic, așezarea secuilor în această zonă, relațiile secuilor cu românii din Moldova și Țara Românească, dimensiunile procesului de pierdere a identității naționale a românilor, prin maghiarizare, astfel oferind posibilitatea îngrijitorilor ediției de a prezenta poziția recentă a istoricilor maghiari față de istoria „Ținutului Secuiesc”, precum și o trecere în revistă a lucrărilor şi studiilor referitoare la preistoria, istoria şi cultura românilor din fostele scaune secuiești Ciuc, Odorhei și Treiscaune, azi judeţele Covasna şi Harghita.
Dr. Ioan Lăcătușu
