Probabil cineva s-ar gândi că este vorba despre vreo întâlnire de garadul trei cu nişte extratereştri care să ne dovedească precum că nu suntem singuri în univers, dar nu-i aşa, căci ne referim la lucruri mai banale şi mai apropiate de noi, ceva de genul monumentelor plasate prin parcuri şi locuri neaşteptate, şi care ar trebui să trezească interesul turiştilor veniţi să ne viziteze, dar care turişti, dând cu ochii de ele, stau în loc şi se minunează.
De pildă, aproape de centrul capitalei judeţului nostru s-a instalat statuia Sf. Gheorghe omorând balaurul. Poate nu înţelegem noi arta, poate că artistul a stilizat ideea pentru a conferi monumentului originalitate dar, oricum ar fi, nouă ni se pare ciudată în expresivitatea ei simbolică, iar vizitatorul care vine prima dată în urbea noastră stă, se uită şi se întreabă ce-o fi. Dar să nu ne mirăm prea tare, căci nu suntem singuri.
Cică într-o piaţă din Capitală, cu ceva ani în urmă, a apărut un monument ce se înălţa spre cer cu un cartof în vârful său, apoi pe treptele unei instituţii frecventate s-a instalat lupoaica romană cu fiii săi adoptaţi, dar că monumentul în sine uneori stârneşte comentarii hilare, dar ce să-i faci, aşa e arta.
. .
Încă o dovadă că „nu suntem singuri” ne-a furnizat-o recent televiziunea prezentând imaginea cu primarul Clujului în timp ce acesta se poza cu monumentul pe care-l inaugurase într-un parc. O maimuţă care arată cam straniu în înfăţişarea ei, încât nu-ţi dai seama dacă chiar e maimuţă sau vreun Moş Martin carpatin rătăcit pe-acolo. Şi admirând monumentul nu ştii la ce să te uiţi cu adevărat, la maimuţă sau la primar. Şi decât să ne uităm la astfel de monumente, mai degrabă ne-am duce la dinoparcul de la Râşnov, unde cel puţin putem admira dinozaurii, saurienii şi diplodocii în mărimea lor naturală şi mai reali decât speciile amintite mai sus, astfel că şi viziunea noastră asupra lumii poate deveni mai veridică.
Departe de noi ideea de a critica artiştii care le-au creat, poate doar pe cei care le-au aprobat. Dar şi aici trebuie să rămânem circumspecţi, căci şi noi şi creatorii ne supunem aceloraşi legi, mergem pe calea noastră, fiecare cu ştiinţa lui, sau cum ar zice mineralogul, cristalograful, geologul, geochimistul şi istoricul rus Vladimir Ivanovici Vernadski (1863-1945): „Sunt pe deplin conştient de faptul că mă pot entuziasma de ceva fals, înşelător, să merg pe o cale care mă va duce în junglă, dar nu pot să nu merg pe calea aceasta, urăsc toate cătuşele gândirii mele, nu pot şi nu vreau să o forţez să meargă pe calea importantă din punct de vedere practic, dar care nu îmi va permite să înţeleg măcar puţin mai profund acele probleme care mă chinuie… Şi această căutare, această dorinţă este fundamentul oricărei activităţi ştiinţifice.” Sau „artistice”, am adăuga noi.
Deci să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, ne place sau nu ne place, ele deja există şi, până când nu vor fi demolate sau înlocuite, fac parte din peisaj şi trebuie să ne obişnuim cu ele. În cele din urmă este vorba despre creaţie şi pasiune, sau cum se pronunţa filozoful rus Nicolai Berdeaev (1874-1948): „Nu numai gândul creativ, ci şi pasiunea creativă, voinţa pasională a unui sentiment pătimaş trebuie să dezlănţuie mintea şi să topească lumea obiectivă care apare în faţa acestei minţi.”
Conchidem că arta trebuie apreciată, fie că ea reprezintă balauri, lupoaice sau maimuţe, iar creatorii ei trebuie respectaţi, cât despre ce înţelege fiecare din această artă, aceasta depinde de cel care o admiră şi o trece prin filtrul personalităţii sale. Cineva spunea odată că o operă nu este niciodată finită, ci ea se continuă prin admiratorii ei.
Mihai Trifoi
