Agenţia Județeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă a aniversat, în data de 10 Decembrie, 20 ani la înființare, ani marcați de diverse schimbări economice și nu numai. În cadrul unui interviu pe care ni l-a acordat, la ceas aniversar, directorul instituției, Kelemen Tibor, a vorbit despre momente din cadrul instituției, despre momente din activitatea domniei sale, o activitate bogată, pusă în slujba celor din jurul său.
Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă a sărbătorit, recent, 20 de ani de când funcționează, deși, dacă țin bine minte, activitatea de șomaj este mai de prin anii 90.
Aceasta este cea mai frumoasă situație a noastră. În fond, prima lege, în România, Legea nr. 1 care s-a dat în anul 1991, pe 8 ianuarie, se referea la Legea șomajului. Era simplu, se numea „Legea șomajului”. Se recunoștea faptul că economia României e în prag de reorganizare, că instituțiile statului, întreprinderile economice de stat se vor reorganiza, că va exista și sistemul privat. Până atunci era doar statul.
Fără șomeri…
Fără șomeri, fiindcă toată lumea muncea. Chiar dacă am putea să o ducem în extremă și să spunem că sunt neadevăruri, totuși, noi considerăm că toată lumea avea o activitate – fie că ea era o gospodărie, de tip CAP, IAS sau alte instituții, sau chiar și în lipsa acestora, faptul că femeia, gospodina, era alături de familie și muncea acasă, poate că avea un loc de muncă… Noi, cu specificitatea noastră din județ, avem mai multe zone. Una dintre ele era cea de la Baraolt, zona monoindustrială, deși putem spune că erau și alte elemente, în afară de sistemul minier, totuși era considerată zonă monoindustrială în care femeile își așteptau bărbații sau părinții acasă. Ele ajutau și creșteau copiii, dacă altceva nu se întâmpla, dar contribuția lor era certă și era o societate pe care o numeam atunci „comunistă”, „socialistă” (…), dar, din punctul acesta de vedere, nu am putea spune că trebuia să fugi după un loc de muncă. Da, dacă voiai să îl schimbi, să-ți creezi o altă carieră, trebuia să te mai duci către Forțele de Muncă, dar acea instituție, la vremea respectivă, ca entitate subordonată Ministerului Muncii, se regăsea în fiecare județ și își făcea treaba, în domeniul statistic. Câteodată, ironic, sau glumind, spunem că exista un sistem centralizat, statistic, existau strategii, planuri pe cinci ani, rezultatele acestora le comentam, dar totuși, planificarea funcționa și era o planificare destul de serioasă. Și atunci existau specialiști, dar după evenimentele din 1989, e normal că s-au transferat într-o etapă a societății noastre, în care a apărut sistemul privat, în care au apărut disponibilizările colective, marile reorganizări, privatizări, care au dus la situația din zona aceasta. Dacă afirmația angajatorilor de acum câțiva ani era: „Îmi găsesc oricând un om pe baricade”, în momentul de față vorbim de o lipsă a forței de muncă, de o migrație a forței de muncă, a bunei pregătiri, a meseriașilor care au fost formați într-o etapă interesantă a economiei și care au ieșit la pensie; unii dintre ei au decedat, alții au plecat, și, cu toate acestea, sistemul trebuie să stea în echilibru și să rămână funcțional.
Să ne oprim asupra anului 90, când au început să se închidă marile fabrici care aveau mii de muncitori, situație în care dumneavoastră ați avut chiar foarte mult de lucru. Cum au fost acei ani?
Ca să plecăm de la prezent, vă spun că în prezent avem 500 de șomeri în plată, de fapt, chiar sub 500, iar în anii de început erau perioade în care aveam în plată 12.000. Un mic județ, cum este județul Covasna, avea 12.000 de persoane în evidență, într-un sistem care nu am putea să spunem că performa electronic. Întorcându-ne în timp, aș aminti că prin prima lege, Legea 1, oamenii nu se prezentau în șomaj, la început.
Cum se numea instituția?
Se numea Direcția Muncii și avea două oficii. Noi glumeam, din când în când, că era atât de mică clădirea de pe strada Korosi Csoma Sandor, că deja noi numeam camerele acelea „orificii”, nu „oficii” . Erau două oficii: „Forța de muncă și șomaj” și oficiul de „Pensii”. Deci, cu două componente importante a plecat această instituție. Avea și partea de contabilitate proprie, avea și partea de formare profesională, pentru că și pe atunci se formau oamenii, și, încet, încet, sistemul acesta a crescut, a mai apărut partea de „Cameră de muncă”, pentru că a apărut sistemul privat și au apărut cărțile de muncă, acestea trebuind evidențiate, urmărite.
Cărțile de muncă existau, numai că ieșiseră din administrarea marilor întreprinderi… Da, a apărut „Camera de muncă”, la început, ulterior, „Inspecția muncii”, în forma actuală, cu mai multe elemente. Dar toate aceste elemente, la început erau determinate de poziția oamenilor. Acestora le era jenă să se prezinte la Șomaj. Era o rușine. Oamenii chiar deveneau foarte nervoși, în familii era o problemă cu ce se întâmplă cu ziua de mâine, era perioada în care și banul începea să aibă o altă valoare. (…) Au început afacerile, piețele, funcționau talciocurile, care pentru noi erau o noutate, și toate acestea pe seama unor oameni care își pierdeau locul de muncă de pe-o zi pe alta, sau unii care chiar își lăsau locurile de muncă, pe principiul că „ceea ce am făcut nu-mi mai convine și voi face ce vreau eu, ce am visat eu!”. Oamenii erau foarte intuitivi, știau să-și găsească niște soluții care să genereze noi locuri de muncă, în sistemul privat.
Și așa cum și alții au trecut din fabrici la altceva, și dumneavoastră ați venit, ca inginer tânăr dintr-o fostă întreprindere socialistă, într-o instituție nou înființată, pentru că dumneavoastră sunteți chiar de la început aici, din ceea ce știu.
Da…așa este. Trecusem noi din perioada cu salariile globalizate, cu planuri și cu toate elementele acelea, și deja eu aveam o familie și doi băieți. În zilele ulterioare evenimentelor din 1989, în februarie s-a născut al doilea băiat, și atunci responsabilitatea paternă și discuțiile din familie au făcut să decidem: ce se întâmplă dintr-o fabrică de pe o platformă, de 7000 de angajați, în care eram 2000 de ingineri, sau poate și mai mult? Ne întrebam ce se poate întâmpla… și, destul de realist, am spus: „concep orice, dar chiar să îmi pierd locul de muncă nu aș dori”. S-au anunțat, câteva zile după, posturile vacante scoase de Direcția Muncii, mi-am depus dosarul, am participat la concurs împreună cu Luminița Zin, actualul șef serviciu pe domeniul economic, am fost admis, dar fără loc. Numai la facultate mai era că se trăgea linia deasupra și dedesubt. Deci, n-am reușit la momentul respectiv. Se știa că se vor debloca mai multe posturi-posturile, în fond, erau vacante.
Ați participat pentru postul de director?
Nu. Pentru postul de inspector. Am luat-o de jos în sus, am bătut drumul acesta. Astfel că în 1991, de la 1 noiembrie, am devenit angajatul Direcției Muncii, un simplu inspector de specialitate și mă ocupam, alături de ceilalți colegi, de stabiliri drepturi; am învățat și am mai aprofundat și prin alte studii și perfecționări, ulterior trecând prin mai multe etape de reorganizare instituțională. Din anul 1997, deci după șase ani de zile, după ce doamna director Marieta Munteanu a plecat la pensie, a venit domnul director Marin Bercea- au fost și schimbări la nivelul conducerii, poate și la nivelul opțiunii politice, pentru că deja apăruseră mai multe partide. În aceste condiții, se preconiza să ne „rupem” de instituția mamă, Direcția Muncii și de Protecție Socială – își schimbase numele- și să devenim instituție de sine stătătoare, pentru că, în fond, gestionam bugete separate. La nivelul nostru exista bugetul asigurărilor de șomaj.
Și volumul de muncă începuse să crească foarte mult…
Este adevărat, și deja creștea și colectivul și, pe parcurs, a trebuit, prin multitudinea activităților și a volumului de muncă, să se implice și teritorial, asta însemnând că aveam trei colegi la Târgu Secuiesc, care erau în chirie la Primărie, la Întorsura Buzăului ne duceam cu mașina – aveam un ARO 243, cu băncuțe laterale, și mergeam săptămânal la Întorsura la Primărie sau la Căminul Cultural.
Ca să fiți în contact direct cu oamenii…
Și ca să putem să facem dosarele, pentru ca aceste persoane să beneficieze de drepturile lor și să nu îi putem pe drumuri.
Pentru că, trebuie spus, ca și acum, oamenii beneficiau de protecție, pentru că primeau și niște plăți compensatorii, nu-i așa?
Și acest element era foarte important, dar să știți că partea de plăți compensatorii a venit mult mai târziu, a venit din anul 1997. Să știți că, și din acest punct de vedere, am fost, poate, pionieri, pentru că prima fabrică privatizată, care a disponibilizat și a plătit plăți compensatorii din propriile resurse, a fost Amidon Târgu Secuiesc, (…) care și în momentul de față există și care, prin puterea de a gestiona situația, a reușit să se reorganizeze instituțional, din punct de vedere al strategiei economice, al eficienței la momentul respectiv, a reușit să plătească plăți compensatorii din buzunarul întreprinderii, iar problema ridicată atunci a fost: cum se vor impozita? Deci, „bine, bine, dacă dăm câte o căciulă de bani fiecărui om, astea sunt venituri!” Deja de atunci aveam probleme cu Ministerul Finanțelor, care pentru așa ceva nu a avut o reglementare. Și uite așa, din acea disponibilizare, și ulterior reglementare, prin anii 1995, 1996, am ajuns în 1997, când la CPL Sfântu Gheorghe, domnul Telea (Dumnezeu să-l odihnească), ne-a invitat la un moment dat la o discuție, spunându-ne: „Nu mai merge. Sindicatul meu e un sindicat puternic și trebuie să facem ceva, pentru că nu mai pot să țin fabrica”. Și ne-am dus cu domnul Telea și cu Sindicatul, împreună, într-o mașină, la ministrul Athanasiu. Vremurile se schimbau (…), au apărut, din ce în ce mai mult, și din partea statului, dar și de la întreprinderi private, șomerii, Legea șomajului își făcea efecte (…) și uite așa, în 1997 au fost disponibilizări colective, apoi a venit IMASA, apoi cei de la IAME. Inițial, IMASA s-a rupt în trei, IAME nu a avut aceeași situație. Au fost niște oameni deosebiți. Conducătorii secțiilor plângeau când trebuia să apară o decizie de reorganizare și făceau tot posibilul să găsească niște mecanisme, niște posibilități prin care să-și protejeze oamenii. Oricum, oamenii buni, care nu voiau să se ducă cu „Titanicul”, au plecat, lăsând loc pentru ceilalți, pentru că, în fond, trebuia continuată o anumită activitate, până când i se punea capac, dar nu mai era o tensiune atât de mare a reorganizării interne (…). Era o treabă destul de etică, avea o anumită logică, dar când trebuia să renunți la un om, nu știai ce poveste e în spatele său, cât de sănătos sau bolnav este și erau și momente în care te lua „roata” și te sucea în toate direcțiile. Atunci au și plecat oameni din țară. Atunci, dorința de a trăi, de a avea familia asigurată, a făcut ca unii să plece, dar valul de plecări a fost destul de limitat.
Nici legea nu permitea să pleci prea ușor.
Așa este. Disponibilizări s-au făcut atunci și în sistemul minier – mina de la Baraolt s-a reorganizat, de mai multe ori, chiar (…). A fost pentru noi un șoc când în Covasna s-au închis mai multe entități, iar unul dintre elementele pe care nici în momentul de față nu am reușit să-l readucem în economie e postavul de Covasna, stofele de Covasna. Textila Oltul a fost o țesătorie de pânză, venea alături de postavul de Covasna și acoperea nevoi industriale, dar chiar și pe domeniul confecțiilor. Totodată, ulterior chiar drastic au fost executate societăți economice din zona Întorsurii Buzăului – cabinele de la Tractorul se făceau acolo… Noi am participat – instituția mă refer, am participat și am fost chiar și afectați multă vreme de „înmormântarea” unor entități pentru care noi nu puteam să avem altceva de făcut decât de a-i lua în evidență pe acei oameni și de a ne minuna de faptul că ceea ce era bun, nu mai putea fi vandabil, nu mai putea fi produs în continuare, nu mai exista dorință, voință, putere în acest sens. Că veneau de la București, de la Sfântu Gheorghe, sau de unde veneau, deciziile acestea s-au luat, iar economia covăsneană la vremea respectivă a tras ponoasele acestea. Vedeți, până la urmă „Tractorul”, pe linia lui, a închis la Întorsura, Autocamioanele Brașov s-au implicat la Subansamble și Poliprod (…), deci au fost pe orizontală niște legături care au determinat reducerea investițiilor în Covasna. Poate CPL e un element unic, poate că Elco Târgu Secuiesc, care s-a privatizat mult mai târziu, este iar un element. (…) Am avut situații dificile – îmi aduc aminte de o persoană care a fost disponibilizată și în termen de 3 zile de la disponibilizarea sa, a decedat, n-a mai rezistat. Problemele au apărut și imediat după aceea: cine are dreptul să ridice plățile compensatorii, pentru că avea familie, dreptul s-a născut, dar n-a mai avut cine să-l ridice, și uitați cum se modela legislația în momentul respectiv. Trebuia să găsești soluții, să le dai oamenilor dreptul ce li se cuvenea, să îi iei în audiențe. Dacă e vorba de audiențe, nu voi uita niciodată faptul că CPL –ul ieșise (să protesteze-n.red) și ne-au anunțat de la Poliție că angajații CPL, deja în coloană, vin către noi. Ne-am dus cu acel ARO despre care v-am spus, ne-am întâlnit cu ei pe pod, dar n-am putut să îi oprim, pentru că erau hotărâți să se prezinte; eram director general adjunct atunci (…) și i-am rugat frumos pe lideri să nu se oprească în fața clădirii, iar etapa următoare a fost că ne-am dus toți la Sindicate, pe Grigore Bălan (…). Au intrat în acea sală angajații, peste 100, și reprezentanții; ne-au amenințat că închid ușa, că nu plecăm de acolo până nu rezolvăm problema lor. Noi, cu domnul director general al Direcției Muncii sunasem repede la București, am luat legătura cu secretarul de stat din Ministerul Muncii, domnul Jura, care ne –a înțeles problema și am încercat pe parte diplomatică să găsim soluții, pentru că la momentul respectiv, în clipa aceea, nu puteam face nimic. Încercam să găsim modalitatea de a comunica atunci cu acei angajați, care ne spuseseră vrute și nevrute și ne amenințaseră cu moartea. Ei s-au descărcat, au luat loc, iar promisiunile noastre, garanția noastră umană a fost suficientă, la momentul respectiv, ca după două – trei ore de discuții, când deja se punea problema ce se va întâmpla cu noi (că poate vom ieși de acolo bătuți), s-a terminat pe cale amiabilă și a urmat etapa a doua în care ne-am dus la domnul ministru Athanasiu. Așa am ajuns și eu pentru prima dată într-un Minister, la ministrul Athanasiu. Ne-a așteptat la o masă rotundă, pe tematica CPL, iar după o oră și jumătate de discuții am venit acasă (…). Ideea finală a fost și bine agreată, prin apariția Ordonanțele privind plățile compensatorii; prin faptul că s-au acoperit nevoile, au apărut proceduri, au fost bani. Și atunci, omenia a fost una de cote maxime. Aveam colege care cu un sac, cu o valiză de bani se duceau în Baraolt, la mină, să facă plăți, pentru că nu exista sistemul de a plăti prin poștă, bancă sau alte treburi. A fost ceva incredibil, să intri în gura a 100-200-300-1000 de mineri care așteptau banii, iar tu trebuia să numeri, să le dai și să nu ai greșeli, să nu ai pierderi, să îți iasă la vremea respectivă la perfecție. Până și listele, aprobările, modul în care am putut colabora cu mina, cu sindicatele, a fost ceva deosebit. Faptul că existau aceste elemente de protecție, îi liniștea.
Bani la care, poate până atunci, nu visau și cu care poate și-au pornit chiar afaceri.
Da, poate cu acei bani au început afaceri. Etapa următoare nu a mai fost aceea în care să primească banii, ci în care să facă dovada folosirii lor – fie că fac o firmă, că își cumpără utilaje agricole…
În ce an se întâmpla?
În 1998-1999-2000. Erau unii care puteau chiar să cumpere acțiuni cu acei bani.
Și am ajuns cu discuția aproape de 1998, când s-a înființat Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă.
Da, decizia la nivelul Guvernului a fost să apară instituția de sine stătătoare, acea instituție care putea să genereze, putea să organizeze, să monitorizeze, să lucreze pe acest sistem. Dar, să știți că sistemul a apărut, și atunci, în baza unui proiect cu Banca Mondială.
Deci, a fost nevoie de sprijin, pentru că nu eram învățați în domeniul acesta. 
Da. Proiectele acestea au fost parțial susținute de entitățile externe. În rest, s-a venit cu specialiști; colegii noștri au fost specializați. În Brașov am avut foarte mult timp o echipă din Germania, care acorda asistență pentru toate măsurile. Începeau să se gândească la a fi nu numai un sistem de plată, ci și un sistem care acordă niște informații cu care să te descurci, pentru că ieșeai buimac dintr-o societate comercială și intrai într-o nouă ipostază. Inclusiv cu informații ce țin de antreprenoriat. Noi vorbim acum despre multe cursuri, dar și la vremea respectivă, acel antreprenoriat, chiar dacă nu era certificat, era bazat pe faptul că puteai să culegi informațiile. Era mai ușor atunci să te privatizezi (…). Iar oamenii erau deschiși și se puteau face lucruri, iar această deschidere a fost întotdeauna în fața noastră. În spatele nostru erau greutățile cu care ne confruntam, adresele prin care propuneam modificări sau prin care ni se cerea punctul de vedere. Presiunea fiind făcută, s-a privatizat, să spunem așa, și Ministerul Muncii, și și-a lăsat „unul dintre copii” să plece. Ulterior, a mai delegat unui alt „copil”, sarcini – a apărut Casa de Pensii – și gândiți-vă că peste câțiva ani s-a identificat nevoia de forță de muncă din interior, nu au mai putut să susțină entitățile activitatea lor de sine stătătoare și am început să ne dăm unuia altuia personal.
Au mai trecut câțiva ani și după aceea s-a considerat că Direcția Muncii, în stilul în care a ajuns, nu mai trebuie să rămână Direcția Muncii, și a apărut stegulețul de la Bruxelles care atrăgea atenția: „Voi nu aveți autoritatea de plăți și protecție socială pentru servicii sociale” și stegulețul acela a făcut să ne mai ia câțiva oameni din Șomaj, noi, care inițial eram în jur de 50 de angajați, ajunsesem să fim undeva în jur de 30.
Dar și numărul șomerilor începuse să scadă…
Scădea…
Care a fost perioada cu cele mai mari disponibilizări?
Cred că din 1998, până în 2000-2005, când a apărut Legea venitului minim garantat, când toată lumea a crezut că vine venitul minim garantat și acum primim bani degeaba. Atunci am ajuns la o rată a șomajului de 20% în județul Covasna, în 2004-2006. A fost o perioadă dură, în care, chiar dacă persoanele nu doreau un loc de muncă, nu voiau să muncească, se înregistrau la noi, deci, toată lumea ajungea să se înregistreze, pe considerentul acesta.
Că primeau venitul minim…
Da… iar din partea statului nu se putea susține o astfel de stare, la infinit. Vedeți unde s-a ajuns? Atunci se înregistra toată lumea, nu trebuia să facă nimic, doar să se înregistreze, dorința de a fi acolo era importantă. În momentul de față, primul lucru pe care îl urmărim este obligația de a munci. Deci, nu nemunca dorim să o susținem, ci obligația de a munci, dar dacă nu poți să muncești, atunci rămâi evidențiat în sistemul nostru și ești protejat social. Ne-au trebuit mulți ani pentru ca oamenii să conștientizeze că dreptul lor este la muncă. Deci, prima dată când vii la Șomaj nu ceri ajutorul de șomaj, ci ceri loc de muncă. Dacă nu găsești loc de muncă, atunci intervine cuvântul „sau” („sau ajutor de șomaj”).
Câte persoane vin la dumneavoastră cu acest gând? De a-și găsi loc de muncă, nu de a primi ajutor de șomaj?
Să știți că există, dar totuși mentalitatea este aceea: „Domnule inspector, domnule funcționar public, dumneata ești acolo pentru că eu am contribuit, iar contribuția mea face ca această structură să existe și să muncească.” Sau „Eu am contribuit 20 de ani, și vreți să-mi spuneți că nu am dreptul la șomaj?Vreți să îmi spuneți că trebuie să mă duc să lucrez la cine știe cine mă trimiteți dumneavoastră?” Și atunci, este foarte greu să îi explici unei persoane, care deja vine montată, că noi nu îi dorim răul. Răul ar fi să rămână în șomaj. După două-trei luni de zile, experiența noastră spune că după două- trei luni de zile de șomaj te scoli mai greu dimineața la 6… poate că nu te scoli nici la 8… și este mai greu să te încadrezi într-o comunitate, în cadrul unei noi întreprinderi, și dacă ajungi, totuși, să o faci, o să fii noul venit, care poate fi mereu primul plecat. Noi le spunem aceste lucruri oamenilor și le spunem și că recomandările noastre, repartițiile pe care vezi – Doamne, le-am da, nu sunt spre răul lor. (…) Noi putem recomanda oameni agenților economici, sub forma: „îți trimit doi oameni (…) care corespund descrierii meseriei, jobului pe care mi l-ai anunțat, și sunt în măsură din punct de vedere al sănătății”.
Un potențial șomer vine la noi cu niște documente. Printre acestea, actele de studii și cele privind experiența lor profesională și adeverința medicală (…).
Deci, obligația noastră este de a sta de vorbă cu omul (…). Din acest punct de vedere, de multe ori am fost puși la zid. Au fost momente în care făceam 20-30 de dosare de intrare în șomaj, pe zi, iar în momentul de față, într-o lună avem 500, împărțite la 5 locații teritoriale. La 20 de zile lucrătoare, am spune că facem cam 5 dosare pe zi. Dar în spatele acestor dosare există un pachet mare de informații ce trebuie încărcate în calculator, care trebuie gestionate, prelucrate. În fond, noi nu suntem agenție de plăți, noi suntem o agenție în care se stabilesc drepturi, se urmăresc drepturile acestea, se oferă consiliere, se oferă locuri de muncă, se oferă creditare (foarte mulți ani am făcut creditare, și către agenții economici), iar datele noastre, prelucrarea noastră se duce către Ministere, către Ministerul Muncii, care creează noi legi, de impact, se duce către Ministerul Finanțelor (…). Noi suntem cei care gestionăm tinerii care vin din școală și vin subvențiile (…). De aceea, noi dăm foarte mulți bani către angajatori, în ideea de a cointeresa angajatorul să îl țină pe cel care e în prag de pensionare, pe cea care e unica întreținătoare de familie și care trebuie să se ducă acasă cu siguranța că mâine mai are cu ce să îi dea copilului de mâncare…toate datele pe care noi le-am introdus, au generat efecte pozitive. Absolventul este protejat. S-a modificat sintagma de „absolvent”, care se referea la perioada de un an de zile, până apărea următoarea promoție, iar acum vorbim despre tinerii Neets, tinerii între 18 și 24 de ani, pe care statul încearcă, prin noi, să îi ajute să își găsească un loc de muncă, să îl ajute pe angajator să nu îi piardă din ochi și să avem generația următoare. Nu migrația este susținută de noi…
Și să îl crească pe tânăr, ca acesta să își continue activitatea acolo, să nu se mai reîntoarcă în evidența AJOFM…
Așa este, dar există și situația în care se reîntorc, pentru că, așa cum spuneam „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, dar totuși există un sistem destul de bine pus la punct, în care nu mai există acea rușine despre care vorbeam la început. (…)
După ultimele informații, în noiembrie, tinerii erau cei mai mulți în evidența AJOFM Covasna…
Da, dar este din cauza promoției care a intrat în evidență, dar peste două luni, acești tineri, care pot să beneficieze de șomaj nu mai mult de 6 luni, vor ieși din evidență. În momentul de față, toate studiile sociologice spun că ai nevoie de șomaj. O societate sănătoasă are nevoie de șomeri.
Șomajul acum e la nivel minim în județ…
Așa este. Un șomaj de 3 % deja e un șomaj critic, în condițiile în care în municipiul Sfântu Gheorghe, când ni se anunță de la fabricile de confecții, de la magazine, lipsa confecționerilor, lipsa vânzătorilor, lipsa muncitorilor pentru industrie, vă dați seama că logic, fără a analiza lucrurile, ai spune că nu e normal, pentru că avem șomeri. Dar nu toți șomerii sunt corespunzători acestor meserii, nu toți șomerii au pregătirea aferentă, nu toți șomerii au aptitudinile necesare (…).
Șomajul este un element care să te ajute, de pe o zi pe alta, să-ți găsești un loc de muncă, adică să nu stai degeaba. Nu te încurajează. Nu acest aspect se urmărește. (…)
Și au trecut 20 de ani de la înființarea AJOFM…
Au fost etape ale activității noastre, etape și o viață destul de agitate, dar nu am dus lipsă de muncă, am avut întotdeauna o provocare să fim prezenți la schimbare și să putem să spunem „Da”. Pe baza experienței noastre, a muncii noastre, s-a creat o lege aproape nou-nouță. Legea 1, acea lege a șomajului acum este o lege de stimulare. Între timp, noi nu numai că ne numeam Agenția județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă, dar eram și de formare profesională, pentru că inițial, în numele nostru era și „formare profesională”, iar ulterior s-a mers pe ideea că nu ar trebui să fie aceasta un monopol, un lucru strict al nostru, ci s-a dat drumul firmelor private și tuturor celor interesați să activeze în acest domeniu.
Lucrați cu acestea?
Colaborăm cu acestea. Noi avem 26 de autorizații pentru diferite ocupații și pentru partea de inițiere, dar în momentul de față piața este mult mai solicitantă și atunci, cu agenții privați, cu furnizorii privați, colaborăm. (…)
Care e relația Agenției cu angajatorii din județ?
O relație obligatorie. Ei au nevoie de noi, noi avem nevoie de ei. Am avut perioadele când în baza unei Ordonanțe, tot ce însemna persoană fizică autorizată, medicii, contabilii, taximetriștii, trebuiau să vină să depună o declarație, pentru câteva luni. A fost ceva inuman ce se întâmpla aici.
Și irațional…
Da. Chiar și ziariștii trebuiau să depună declarații. A fost o provocare pentru agenție și tot de jos în sus s-a mers pentru ca acea Ordonanță să se abroge și să nu mai fie modalitatea aceea.
Trebuie să te întâlnești cu problema…
Din experiența noastră am constatat că ani de zile s-au dat ordonanțe de urgență și legi, proceduri, norme, fără ca în ultima vreme să le pilotăm, deci să avem o perioadă în care să urmărim efectele pe care le produc… mai ales la problemele informatice (…). Schimbări au fost…de pilă, subvenția noastră era 900 de lei, subvenția pentru angajare. A apărut apoi ucenicia, stagiatura, la început subvenția fiind de 1100 lei, 1300 lei și deodată a ieșit doamna ministru și a spus că dăm drumul la 2250 de lei.
Câți angajatori au solicitat încheierea unor convenții?
Foarte mulți. 500. Anterior nu erau atât de interesați. Există angajatori care au 6 astfel de angajați. Există angajatori care au 3 persoane în prag de pensionare (…). Problema pe care trebuie să o sesizez a fost că salariul minim până zilele trecute era 1900 de lei, dar stimulentul financiar este de 2250 de lei, și să stai de vorbă cu un angajator care este și hotărât, și care are Monitorul Oficial acasă, și care spune: „Unde scrie, domnule director, că eu dacă primesc 2250 de lei pentru faptul că l-am angajat, sunt obligat să îi dau (când salariul e 1900)?” față de aceste situații încercam să convingem persoanele respective că dacă consideră că au dreptate, să ne spună nouă ce trebuie să facă cu diferența dintre 2250 și 1900 lei. Unde poți să pui în contabilitate diferența?
În concluzie, am reușit să depășim acest hop și oamenii au înțeles că suma dată e de dat și nu de păstrat. Mergem înainte, în condițiile în care ne pleacă colegii la pensie.
Câți angajați are Agenția?
Avem 37 de angajați. Faptul că sunt mai puțini oameni în evidența noastră, necesită mai mult timp, mai multă energie, mai mulți oameni, pentru că aceștia care sunt în evidență sunt greu și foarte greu ocupabili. (…) O persoană care ani de zile n-a lucrat, sau a lucrat doar ca muncitor necalificat și deja are impresia că el e bun numai să ducă un lucru din stânga în dreapta, acelei persoane să îi dai încredere că viitorul angajator o va ajuta, e aproape imposibil, dar trebuie să faci acest lucru (…), iar noi trebuie să fim mai mulți, mai buni, mai pregătiți în domenii din acestea de risc, în partea psihologică (…)
În final, un mesaj pentru toți cei care au ajuns la sufletul dumneavoastră, acum, în prag de Crăciun…
Eu aș zice multe, dar… eu consider că oamenii trebuie să aibă credință. Omul care nu are credință nu mai are nici busolă, are doar greutăți de care nu poate să scape, și atunci direcția e să se întoarcă la crezul lui, la faptul că Dumnezeu l-a creat pe om bun. Oamenii sunt buni, iar bunătatea aceasta trebuie să fie cuantificată cu atât mai mult în perioada aceasta. În condițiile în care Iisus Hristos a murit pentru noi și s-a întors și e viu, nu vorbim despre un crez despre moarte, ci despre viață, și în aceste condiții, cred că toți putem să facem acel pas minim care să ne ajute pe noi, pe aproapele nostru, ca în familia noastră să fie mai bine, mai multă înțelegere și credeți-mă că nu sunt eu cel care trebuie să spună acest lucru. Și eu sunt om și în fiecare zi îmi iau crucea, și o duc. Și e grea, câteodată. Câteodată sunt zile așa de rele și grele, încât am și eu nevoie de cineva. Noi spunem că suntem sistemul în care suntem un fel de găleată în care se aruncă toate problemele. Se vine aici cu greutăți, nu cu lucruri frumoase și ușoare. Se vine cu greutăți, se tot aruncă și noi tot aruncăm acest greu. Din acest considerent spun că ai mei colegi, cu care lucrez de 20 de ani, de 10, de un an și jumătate sau de doi, au nevoie de mult har care tot de la Dumnezeu vine, și cu dorința și cu lupta aceasta, zi de zi, ca și o piatră prețioasă care la început e amorfă, neagră, o să strălucim, toți, chiar și când e ceață sau noapte. E foarte greu, dar cred că dacă toți ar pleca ușor spre această direcție, nouă, tuturor, ne-ar fi mai bine, indiferent că suntem români, maghiari, catolici, ortodocși, penticostali sau de orice altă religie, pentru că există bunătate în noi și bunătatea aceea trebuie să o aducem la suprafață. Să ne întâlnim în prag de sărbătoare, de Crăciun, de An nou, să ne întâlnim și să ne arătăm această bunătate. Problemele oricum sunt ale noastre și se vor rezolva prin noi sau cu ajutorul Lui Dumnezeu, dar să nu uităm să arătăm partea bună a lucrurilor!
Maria CREȚU-GRAUR
Ana CIORICI-COSTACHE
