Dar să vă prezint şi alte atracţii de prin staţiunile aflate în Asia Mică. Nu doar tentaţii culinare ca până acum, prea puţin recomandate celor ce ţin la siluetă. Practic, este un supliciu să te abţii de la atâtea bunătăţi pe care nu le ai acasă şi aici abundă, făcându–ţi cu ochiul.
Având la îndemână non–stop atâtea platouri cu sortimente sofisticate, plus zeci de tăvi cu dulciuri „ucigător” de bune, nu mai amintesc de băuturile alcoolice străine oferite de gazde cu dărnicie (nu…poşirci), foarte puţini turişti se ţin tare. Aproape nimeni nu consumă cumpătat.
Poate…franţuzoaicele ar fi fost, deşi ele nu prea vin în Turcia, rămând pe Coasta (lor) de Azur: o locaţie celebră, dar mai nou nesigură, după groaznicul atentat terorist din vara lui 2016…
. . 
Atracţii sportive
Trebuie reţinut că în orice mare complex turistic din Asia Mică ofertele pentru relaxarea de tip sportiv sunt nenumărate. Mă refer într-o ordine aleatorie la sălile de forţă, terenurile de tenis de câmp şi de masă, centrele pentru gimnastica aerobică şi Pilates, zonele unde se practică aqua gym, darts, biliard, bowling.
La toate acestea vine oferta de nerefuzat pe care tinerii o savurează la maximum: sporturile nautice cu şi fără motor, scuba diving, parasailing, plimbările cu skijet-ul şi fireşte, mult înot în mare şi în piscine.
Un „challenge” ce are tot mai mare căutare – dar pe care personal nu l-am încercat încă – se referă la zborul cu paraşuta tractată de o şalupă, cu o ascensiune progresivă deasupra mării până la vreo 70-80 de metri, sport numit parasailing.
Iată dialogul purtat la Side cu un profesionist turc, ce se ocupa numai cu asemenea treburi, având o agenţie de turism profilată pe îndeletniciri extreme.
– Hai, nu te mai fandosi, „dear papá”. Încearcă şi matale, nu-ţi fie frică…
– Şi dacă crap acolo sus?
– Cum asta?
– Fac vreun infarct, ceva.
– Suferi cu inima?
– Nu.
– Ştii să înoţi?
– Da.
– Păi atunci e simplu – sari în apă şi gata! Nu uita următoarea zicere: „Ceea ce nu-ţi dăunează, te face mai puternic!”
– Este exact ce-mi lipseşte, „my friend”…
Experienţe fascinante
Trebuie spus pentru a respecta adevărul că acest sport se dovedeşte a fi o experienţă fascinantă (inclusiv pentru femei şi copiii, de regulă mai temători de felul lor), toţi fiind fericiţi la… coborâre. Damele, mai ales, se „udă” niţel la decolare, simţind cum le pulsează nebuneşte inima. Momentele de început par nesfârşite şi produc panică. Însă, afirmau mai apoi, că după ce încep să plutească lin prin văzduh, se cred un soi de Icar modern. Treptat se relaxează, gustând cu nesaţ experienţa inedită.
Aşa o fi…
În privinţa modului de fi ridicat spre cer, dar şi de a ateriza în siguranţă sunt câteva variante. Parasailing-ul a progresat, nu doar o singură persoană putând efectua zborul, ci şi în tandem sau triadă! Apoi coborârea se poate face direct în mare, pe şalupă care tractează ori pe o platformă special amenajată în larg.
Un hobby tot mai apreciat
Instructorul din Antalya cu care am chibiţat, susţinea că parasailing-ul a devenit în ultimii ani un hobby foarte apreciat de turiştii tineri. Mai ales de către ruşi, care după ce iau „la bord” mai multe stacane cu vodkă sunt în stare să se ia la întrecere şi cu vulturii. Las’ că nici domniţele lor nu se lasă mai prejos…
De fapt, acest gen de distracţie am întîlnit-o în toate marile staţiuni de la ţărmul mărilor sau oceanelor.
Am observat că sunt două tipuri de zbor. Unul cu tracţiune pe uscat şi al doilea pe apă. În primul caz, uriaşa paraşută colorată dotată cu hamuri şi o tijă-suport pe care îşi sprijină dosul temerarul, este tractată de un jeep, şi clientul alergă pe sol la început până paraşuta se umflă în spatele lui.
În schimb „umbrelele acvatice” sunt mai practice, plecarea făcându-se lin direct din barcă sau de pe un mic ponton aflat lângă ţărm. O ambaracţiune cu motor puternic porneşte treptat în viteză şi trage paraşuta, care după caz poate susţine una, două sau chiar trei persoane ce stau agăţate în paralel. Acest tip de ascensiune are cea mai mare căutare, planarea deaspura undelor neavând egal, afirmă „eroii”.
Autorii de jurnale de călătorie mai informaţi decât mine afirmă că începuturile acestei nebunii datează încă din anii `60, atunci când un oarece franţuz, pe nume Lamoigne, a avut năstruşnica idee de a-şi lega de autoturism un soi de… paraşută, care s-a înălţat cât de cât. Apoi încet-încet tehnica remorcării şi a confecţionării unor „umbrele” gigantice, frumos pictate, s-a perfecţionat. Iar de aici până la un business în toată regulă nu au mai fost decât câteva sute de…decolări.
E clar, asemenea senzaţii tari se cer trăite aevea, nu…povestite.
Aqua rafting
Una dintre cele mai savurate aventuri acvatice în Asia Mică este şi rafting-ul, sportul coborârii în bărci speciale pe ape repezi de munte printre stânci. Deşi există riscuri, graţie conducătorului de ambarcaţiune care este foarte sever în respectarea regulilor, pot fi luaţi chiar şi copii mai mărişori. Se pot practica voiaje atât cu barca de cauciuc sau cu o canoe de tip special. Fireşte, toţi pasagerii au veste de salvare şi căşti de protecţie. Nu trebuie neaparat să ştii să înoţi, oricum nu ai unde…
Zona unde se desfăşoară asemenea coborâri pe ape învolburate se găseşte în regiunea Side, mai precis la Manavgat în Antalya, unde se află şi o faimoasă „cascadă”. Vorba vine. Este căderea de apă …„cea mai cunoscută din Asia Mică”, după cum scrie cu mândria în broşuri. De fapt, este o…căscădiţă înaltă de vreo trei-patru metri şi lată de vreo 40 metri (măsuri apreciate la ochiometru), dar cu un debit apreciabil. Numai că asemenea obiective turistice se găsesc în multe locuri prin România. Însă turcii neavându-le, îi fac o reclamă disproporţionată Cascadei de la Manvgat.
În schimb pe râu se organizează scurte plimbări cu ambarcaţiuni destul de arătoase, distanţa „croazierei” fiind de vreo zece km până la barajul Oymapinar. Dar dacă faci fotografii, bei un ayran rece şi socializezi cu turişti din grup, se cheamă cu nu te-ai plictisit.
Aţi băut ayran?
Dar ce este ayranul? O băutură răcoritoare nealcoolică răspândită pe teritoriul vechiului Levant, foarte indicată în zilele caniculare, când te simţi leşinat de sete. Se vinde la pahar sau sticlă în orice restaurant, bazar, butic, colţ de stradă.
Am înţeles că păstorii l-ar fi patentat. Deşi alte surse zic altceva. De pildă ghiful Mustafa, un tânăr isteţ din Alanaya care a organizat un tur opţional, mi-a explicat că în lungile lor deplasări cu animalele prin câmpiile toride, oierii, căprarii (adică îngrijitorii de capre, nu gradaţii din …armată) au găsit o soluţie simplă pentru a menţine iaurtul fabricat ad-hoc în stare de consum, oprindu-i fermentaţia. Cum? Simplu şi la îndemâna lor în absenţa frigiderelor: îi adăugă o anumită canitate de sare spre a-l conserva. Unii presară şi puţină mentă, spre a face licoarea şi mai savuroasă. Chiar…„dementă”!!!
– Cam ce ingrediente se pun, Mustafa bei?
– La un litru de iaurt gras de oaie sau capră se adaugă cca 400 ml. de apă şi două linguri rase de sare. Plus câteva frunze de mentă curăţate şi tocate. Se amestecă bine, dacă există un blender e ideal. În condiţii moderne, acasă sau la hotel, un mixer va asigura o bună omogenizare, iar dacă se aruncă la sfârşit şi câteva cubuleţe de gheaţă rezultă un drink nealcolic excelent. Se serveşte în pahare de apă!
Unele surse susţin că ideea nu le-ar aparţine crescătorilor de oi şi capre din Asia Mică, fiiind preluată de la omolgii lor… indieni, care prepară de mii de ani o băutură asemănătoare.
La anul intenţionez să merg la faţa locului şi vă voi relata adevărul…
Cert este că sarea adăugată în iaurt reţine apa în organism şi previne deshidratarea, elemente importate al supravieţurii pe arşiţă.
Sărituri de pe stânci
Pe lângă ofertele menţionate, ghizii locali te îmbie la „trekking”-uri ce includ excursii spre a executa sărituri… de pe stânci! În apă, nu în gol, Doamne fereşte! Numai tâmpenia asta nu am mai făcut-o! Înainte de a porni val-vătrej în rafting, urci de-a buşilea pe nişte cărări montane abrupte, pentru a avea de unde să te arunci în râu. Dar nu cu capul înainte, ca tontul, ci în picioare.
Excursiile de o jumătate de zi costă în jur de 30-40 euro, incluzând transportul de la hotel. Asemenea voiaje se fac numai în grupuri organizate, sub stricta îndrumare a unor şefi. Nişte tipi destul de severi, de teama accidentărilor.
Mai cu seamă că mulţi dintre turiştii nordici şi slavii vin „obosiţi”, după câte o noapte de chef. Ca atare, nu numai că duhnesc, dar picioarele nu-i mai ascultă, devenind moi ca plastelina.
Preveziunile unei… babe oarbe
În micul nostru grup de excursionişti se găsea şi un domn etnic neamţ, de o vârstă…indecisă. Cam ca a mea. Mai mult spre senectute, decât juventute. Am intrat în vorbă la un moment dat, doar nu era să mă amestec cu imberbii olandezi gălăgioşi. La un popas în drum spre întoarcere, ne-am aşezat la aceeaşi masă.
– Bem un…ayran?, l-am provocat în doi peri.
– Glumeşti? Ce suntem copii? Luăm un schnaps.
– „Natürlich!”
Au fost de fapt vreo…trei-patru. Cine a stat să numere paharele? Nici la plată nu ne-am uitat. Adică n-am putut să-i refuz „cinstea”. Treptat ni s-au dezlegat limbile şi am devenit amici.
– Eu sunt Hans.
– Mie poţi să-mi zici Harry (Horia era prea greu!)
Până la urmă a aflat şi ce hram port. Dar n-a mai contat. Fără să vreau am adus vorba la un moment dat de problemele pricinuite Europei de valurile de migranţi.
Hans, la fel de tolerant ca majoritatea conaţionalilor săi, a aprobat-o în principiu pe „Mutter Angela”, chit că s-a încruntat un pic, dar nu a comentat.
-Uite, o să vă zic o poantă să te binedispun. Cică în perioada Războiului Rece în pauza unei întâlniri la nivel înalt dintre un lider de la Kremlin şi cancelarul RFG, dorind să afle pe căi oculte viitorul, au adus-o pe ghicitoarea bulgară, baba Vanga.
Bătrâna oarbă (care între timp a decedat) i-a ghicit prima dată rusului:
– Aoleu, în loc de URSS o să apară o puzderie de ţărişoare, cu tot atâtea capitale: Kiev, Minsk, Vilnius, Taskent, Erevan, Chişinau şi multe altele de nu le ştiu numele.
– Nu se poate, vorbeşti prostii!, s-a burzuluit primul-secretar de la Moskova.
A venit apoi rândul ştabului neamţ să o întrebe:
– Dar în Germania câte capitale vor fi?
– Una singură!
– Ei, bravo. Şi cum se va numi?
– Nu pot să-ţi zic, fiindcă nu cunosc… araba!
(Va urma)
Horia C. Deliu
