. . Continuând prezentarea superbului Complex Deluxe în care am stat vara aceasta, trebuie să precizez că în Turcia asemenea „resort”–uri (cum sunt numite în limbaj turistic internaţional) se găsesc la tot pasul. Sunt puzderie de hoteluri uriaşe de cinci stele, cu sistem de masă All Inclusive sau Ultra. Ele formează regula, nu excepţia.
De aceea şi sunt atât de căutate. Pe lângă eleganţă și confort se adaugă, fireşte, vremea excepţională din martie până în noiembrie, peisajul luxuriant şi amabilitatea excesivă a gazdelor.
Ce să–ţi mai doreşti?
Ospeţe sardanapalice
Restaurantul „nostru” principal era cam de dimensiunea unui hol de…aeroport internaţional, aici având loc zi de zi nişte… ospeţe sardanapalice. Aveai următoarele opţiuni: o incintă cu aer condiţionat, spaţiu generos şi cochet cu mese de patru locuri, unde mânâncă de regulă familiile cu copii mici şi „open space”, uriaşa terasă aşezată cu faţa spre mare, încât se simţea tot timpul briza răcoroasă. Aici îmi devoram prânzul şi cina, preferând sectorul unde servea doamna Ayşen, o turcoaică de vreo 47 de ani, sobră, exigentă, plină de dexteritate, ajutată de doi picoli cam mototoli (nu matoli). Mă credea probabil vreun… ofiţer german în rezervă, de aceea stătea drepţi şi nu mă scotea din „Bitte schön” şi „Danke”.
Pe o latură a localului se găsea amplasată o mică scenă, pe care evolua discret un cuplu de interpreţi din…Bulgaria (cu care m-am împrietenit ulterior), abordând mai ales piese retro. El, Vasily, cânta la pian şi voce; ea, Elisa, numai vocal. Erau foarte politicoşi, decenţi, se vedea că au evoluat prin lume.
Şi au avut … „succesuri!”
Cerere şi ofertă
Pentru că îmi plăceau mult cum cântă, îmi ofeream un supliment muzical nocturn, mergând aproape în fiecare seară să-i ascult după ce se termina programul artistic din marele Amfitearu. Evoluţia lor se derula într-un salon elegant de la parter, unde veneau de regulă clienţii mai stilaţi ai hotelului. Aici nu se bea bere, deci vulgul nu venea. Nu vedeai nici turişti în… bermude, ci persoane mai în etate, liniştite dornice să savureze o şampanie franţuzească, un vin bun, licori originale toate de import (nu făcături locale ca prin alte părţi), oameni dispuşi să asculte o muzică bună şi chiar să danseze.
Încă din prima zi am avut un mic show de prezentare.
– „Hello, Sir. How are you doing?”, m-a întâmpinat jovial chelnerul de la intrare, observând privirea mea rătăcită.
– „I’m fine, thank you”.
– „What would you like to drink? We have coffee, tea, soda, juice, Cola, Sprite, Seven Up, Fanta, Miranda”….(Probabil mă considera un junior imberb).
– „Nothing …else? You’re kidding!” (adică „Nimic… altceva? Te ţii de glume”)
– „Sorry for the incovenience! We have any alcoholic beverage” („Scuze de deranj. Avem orice băutură doriţi”).
– „For example”?
– “Vodka, whisky, brandy, rum, gin… and so on”.
– “„YES!!! What I wanted to hear”… („Asta am dorit să aud”)…
…Apoi am devenit un client nelipsit. Şi cunoscut. Băieţii care serveau îmi făceau semene amicale de cum intram, şi-mi ofereau o masă aproape de mica formaţie.
Ospătarii erau băieţi isteţi, cu umor, se mişcau repede şi aveau memorie de… elefant. Eu îl preferam pe Emre, un flăcău de 28 de ani din localitatea Manavgat. Venea la ora 14,00 şi muncea până la miezul nopţii. Zi de zi. Doamne, cum rezista?
„Iarna sunt în şomaj, aşa cî trag tare restul anului!” Mi-a spus că-i însurat şi are o fetiţă de doi ani. Îi lăsam câte doi-trei euro la plecare, în funcţie de cum aveam mărunt. În limbajul internaţional mica atenţie chiar aşa se numeşte „Drink money”, iar în turcă „Bahşiş”. Nemţii-nemţi (nu din cei „pârâţi”, ca alde mine) nu dădeau niciodată nimic. Aşa sunt educaţi, motivând nonşalant: „Am plătit integral toatre serviciile, de aceea este Ultra All Inclusive!”
Începând de a doua seară, nici nu mă instalam bine, că Emre venea glonţ să ia comanda, întrebându-mă într-o doară, fiindcă îmi cunoştea de-acum gusturile:
– „Usual, Sir?” („Ca de obicei?”)
…Iată cât de repede devenisem VIP.
Cântec, dans şi voie bună
De regulă, se aduna la petrecerea nocturnă de acolo (fiindcă aveau loc şi în alte saloane, terase, inclusiv lângă cea mai mare piscină) cam 60-70 de „boşo”. De ambe sexe. La început stăteau relaxaţi la mesele aşezate în jurul unei platforme de dans, ascultau muzică şi se cinsteau. După ce se ameţeau puţin, multe cupluri uitau de vârstă şi…tonaj, trecând fără complexe la dans, simţindu-se foarte bine. Se mişcau aidoma unor …foci sau lei de mare, dacă faceţi un efort de imaginaţie.
Plăcut surprins, am observat că mai ales nordicii sunt mari amatori de zbânţuială, dându-se în vânt după ritmuri din tinereţea lor – şi a mea -, ringul devenind spre miezul nopţii neîncăpător. Se cânta numai „live”. Nici nu este de conceput în asemenea situaţii playback-ul! Doar nu ne aflam în…România.
După lungi reprize de cântat, atunci când interpreţii luau câte o pauză de un sfert de oră, îi inportunam din când în când. Nu se supărau. Din contră, vroiau să afle impresii „la cald” legate de prestaţia lor. De regulă, îi felicitam pentru anumite piese, care îmi erau printre favorite.
– Uite, azi mi-au plăcut hiturile „La Vie en Rose”, „Una paloma blanca”, „Tombe la neige”, „Paroles, paroles”, „Lasciatemi cantare”, „Et si tu n’existais pas”, „La Bohème”.
– Ne bucurăm. Avem în repertoriu câteva sute de şlagăre vechi. Într-un sejur nu apucaţi să le auziţi pe toate…
– Sâc, eu stau…două!
– Atunci aveţi noroc.
– Mă uit la voi, dragă Vassily şi Elsa, şi mă gândesc că vă e greu să performaţi singuri atâtea ore: micro-concert la prânz, recital la cină şi apoi ditamai programul în toiul nopţii…
– Viaţa e dură, concurenţa ne ucide!. Dacă mărim formaţia, ne scad veniturile. Apar probleme legate de salariu, masă, cazare, mijloc de transport, costumaţie. Cei de acasă ne invidiază că trăim toată vara în lux şi ne distrăm. Iar noi abia apucăm să dormim. Ne ferim tot timpul de curent, evităm băuturile reci, oricând suntem gata de cântat!!! Da, programul este foarte obositor.
– Aţi fost şi în alte staţiuni din Asia Mică?
– Sigur, trupele sunt rotite periodic pentru a nu plictisi clienţii. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi artişti, care evoluează seară de seară în marele Amfiteatru în aer liber.
– Aţi învăţat cât de cât …turca?
– Nu. Este o limbă grea. Ştim doar câteva cuvinte uzuale. Interpretăm însă toate piesele din program în original. Am memorat de-a lungul carieriei noastre sute de texte. Iar când mai ezităm ori uităm vreo expresie, ne ajută…computerul.
– Am observat asta când mi-aţi oferit hitul „Dragostea din tei”, pronunţând destul de bine şi în româneşte.
– „Mulţumim!” Acest cuvânt îl ştim bine, deoarece îl repetăm când sunt turişti din ţara dv. ne aplaudă.
… Observ că sunt încântaţi să aibă drept interlocutor un „cunoscător” ca mine într-ale muzicii!? Cert este că le-am apreciat sincer prestaţia de fiecare dată, fără să plusez factice. Deşi, orice artist se arată sensibil la complimente. Ştiu de la cântăreţii de operă.
Drept mulţumire la trei-patru seri (să nu bată la ochi) îmi făceau câte o dedicaţie: „Pentru amicul nostru din România!” Lumea se uita mirată în stânga şi în drepta să vadă personajul. Faceam şi eu la fel, ca să nu mă desconspir.
„Viva… papa!”
Când venea ora mesei, stăteam minute bune în faţa galantarelor doldora de bucate şi nu mă decideam ce să aleg. Erau patru mari categorii de meniuri: internaţionale, vegetarian, dietetic şi…amestecat. Delicatesele (brânzeturi fine, înverzite de mucegaiuri, icre negre şi roşii, fructe de mare etc) se aflau în vitrine frigorifice separate, fiind servite de un bucătar-expert echipat tot în alb, cu o scufă imensă brodată cu roşu-magenta.
În jur găseai „gondole” cu sumedenie de platouri gigantice, recipiente, vase aburinde. Erau prezente la apel aperitive, peşte, cărnuri, brânză, urdă, caş, sălămărie, supe, fripturi, mâncăruri gătite, garnituri de „n”-spe feluri, murături, legume, măsline (mari, mici, negre, verzi, cu sâmburi, fără, tăiate, întregi, murate, natur). De asemenea, se afla un generos spaţiu dedicat produselor de patiserie, eu dându-mă în vânt după covrigii bavarezi numiţi „(B)Pretzel”. Se înţelege, calzi.
Nemţii îi pronunţă cu „b”, americanii cu „p”., de aceea am trecut ambele variante să înţelegeţi.
Fără „(B)Pretzel”?!?
…În prima dimineaţă ajuns hămesit la micul dejun, am căutat mai întâi acest sortiment de covrigi, ştiind din anii trecuţi ce buni sunt în toate restaurantele unde am mâncat. Aici- lipseau!
„Nu se poate”, mi-am zis mirat. Şi supărat. O asemenea omisiune la un complex de cinci stele/ UAI este impardonabilă. Ca atare, aşa cum procedează românul în asemenea împrejurări, am zis răspicat: „Să vină şefu’!”
-„Bitte schön”, m-a luat în primire şi ăsta în câteva secunde. Aveam de-a face cu un grăsan amabil. Şi mieros, precum…siropurile de la raionul cu dulciuri.
– Poate n-am văzut eu bine, mă scuzaţi – îi răspund înţepat – dar nu am găsit nici un „(B)Pretzel”???
– Vai de mine! Nu se poate! Avem orice sortiment de pastries. Să mergem să ne uităm…
La raionul cu pricina se găseau atât de multe coşuri din rafie pline-ochi, că poate nu observasem din prima specialitatea favorită. Nici nu ştiai ce să alegi din „munţii” de pâine albă, neagră, feliată, nefeliată, baghete, „japoneze”, chifle, „croissante”, seminţe, cereale, fulgi, aperitive cu caşcaval, brânzoaice, cornuri, cornuleţe, pateuri, saleuri, ştrudel cu şuncă şi caşcaval, cu urdă, pateuri cu ciuperci şi cu brânză sărată etc.
– Uitaţi-i aici!, a exclamat triumfător, arătându-mi un coşuleţ pus mai în spate doldora de „(B)Pretzeli”.
– Covrigeii… ăştia???, m-am arătat dezamăgit. Ştiam că există doar sortimentul maxi.
– La noi aşa arată – mini. Dar sunt la fel de buni ca în…Germania.
– O.K., treacă-meargă că-s piperniciţi. Dar s-au răcit, am cârcotit mai departe.
– Ştim, dar nu avem ce face. La prima oră când sunt scoşi din cuptor – „ard”, apoi treptat se răcesc…
– Deci soluţia ar fi să vin cu noaptea în cap?
– Nu; puteţi să-i încălziţi la microunde, aparatul fiind în apropiere.
– Dar ce ar fi să scoateţi mai multe şarje pe rând, să zicem la jumătate de oră în timpul micului dejun, chit că în cantităţi mai mici, ca să fie toată lumea mulţumită?
– E o idee. „Danke”, mi-am răspuns numai zâmbet şi a pus capăt discuţiei agasante, făcând stânga-mprejur.
Sigur că nu m-am dus a doua zi dimineaţă la ora 7,00 la masă numai pentru acest moft, însă i-am urmat sfatul boss-ului şi i-am frăgezit la cuptoraşul emailat. Apoi a venit surpriza: un băiat a adus fuga-fuguţa un coş plin cu covrigi fierbinţi. Însă tot de dimensiuni liliputane.
Deci, iată că s-a putut! „Clientul nostru e şi şeful nostru”…
La ei!
Mici investigaţii
Pentru a „nu muri prost”, cum se spune în popor, am făcut nişte mici investigaţii şi am aflat de la bucătarul de serviciu reţeta produsului meu favorit. Abia ajuns acasă cineva experimentat, tanti Mia, mi-a spus că se pot prepara lesne asemenea covrigi şi în bucătăria proprie: din faină, apă, drojdie uscată, ulei, bicarbonat, susan, sare grunjoasă. În perioada de Post, mulţi credincioşi se dau în vânt după ei.
Alte detalii nu am reţinut. Căutaţi şi dv. prin celebra „Carte de bucate” a Sandei Marin, dacă vă interesează tema.
Tórturi şi …tortúri
Despre prăjituri, tórturi (de fapt …tortúri), compoturi, jeleuri, zeci de feluri de rahat, halva, iaurt cu fructe, tarte şi alte produse însiropate ce băgau diabeticii în comă doar când le priveau, trebuie neaparat să scriu un capitol separat data viitoare. Deoarece „orgiile dulci” turceşti nu au egal.
Să nu uit nici stivele de fructe, alune, sâmburi şi alte „căcăţişuri” – cum delicat le numea cineva. (Va urma)
Horia C. Deliu
