Pe parcursul acestor reportaje de drumeție am menționat de mai multe ori noțiunea de berberi. Mă refeream la majoritatea covârșitoare a locuitorilor Maghrebului, adică a populației statelor din Nordul Africii: Algeria, Tunisia, Maroc, Libia, Mauritania.
Termenul a apărut odată cu sosirea vandalilor în această parte de lume și a provenit din grecescul ”βάρϐαρος” („Străini”). Lingviștii au presupus că năvălitorii de trist renume au preluat termenul de la romani, după care l-au transmis arabilor, ce pronunță „Barbares” („Oameni liberi”). În prezent berberii reprezintă numeroasele triburi pastorale, care au în comun teritoriul, limba, cultura. Precum și modul de trai nomad, ocupându-se cu creșterea animalelor specifice teritoriilor aride. Dar sunt și grupuri care fac comerț, acoperind spații întinse, din partea de Vest a Africii până în zona Sub-sahariană, iar alte categorii s-au sedentarizat și practică agricultura în oaze sau oriunde există condiții climaterice favorabile.
Berberii, stăpânii Maghrebului
Istoria triburilor berbere începe în urmă cu…cinci mii de ani (!?), fiind menționate în anumite izvoare istorice din vechiul Egipt, Grecia și Roma Antică. Limba berberă face parte din grupul graiurilor afro-asiatice, având un număr de apoximativ 300 de dialecte, puține dispunând de o scriere proprie.
Pe lângă arabă pe care și-au însușit-o odată cu religia islamică, berberii folosesc și un idiom propriu. Împreună cu egipteana veche (astăzi folosită doar ca limbă liturgică a bisericii copte) idiomul la care ne referim reprezintă o ramură din familia graiurilor afro-asiatice, numită odinioară hamitică. În Antichitate berberii erau numiți nubieni, cunoscând pe rând stăpânirea romană, invaziile vandalilor și cucerirea arabă. Începând cu secolul VII, seminția acceptă treptat islamul și o dată cu acesta și limba arabă. De-a lungul istoriei aceste neamuri hoinare au cunoscut pe lângă influențele romane, punice, arabe și pe cele turcești și franceze.
Puternicile Dinastii ale Almoravizilor și Almohazilor au fost de origine berberă, formând imperii în Nordul Africii, dar și în Spania între secolele al XI-lea și al XIII-lea.
În ziua de azi sunt tot mai reduse zonele în care se vorbesc dialectele berbere, în ciuda eforturilor intelectualilor având această origine de a resuscita interesul tinerilor pentru limba maternă. Ca pretudindeni, ei doresc să ducă o existență modernă, vor să studieze în străinătate, să-și facă o carieră solidă, nu să umble cu caravanele prin deșert pentru a face negoț, să crească oi și cămile, cum fac părinții și bunicii lor. Pe tinerii de azi nu-i pasionează deloc traiul în corturi, viața nomadă, absența utilităților specifice lumii civilizate. Doar bătrânii încă manifestă sentimentul de apartenență culturală comună, încercând să păstreze tradițiile, obiceiurile, portul, care i-au făcut celebri.
Cu alte cuvinte, o lume moare încet, alta încearcă să se adapteze la contemporaneitate, să supraviețuiască. Un exemplu elocvent este cel al celebrului fotbalist francez, Zinedine Zidane, actualmente antrenor la Real Madrid, pe numele său adevărat de berber algerian, Ezzin Ed Din Zidan.
Arta berbera reprezintă cel mai bun ambasador al acestei nații, turiștii fiind cei care duc în lumea largă mostre ale harului meșterilor artizani. Sunt căutate obiectele cu funcție estetică, precum vase, platouri, statuete, lămpi, bijuterii rafinate. Dar și covoare, elemente de ținută vestimentară, poșete.
O sursă importantă de venit pentru populația locală provine din „Industria ospitalității”, vizitatorii occidentali și cei asiatici fiind cei mai atrași de suveniruri, vazele și farfuriile fiind ornate cu motive geometrice (triunghiuri, linii intrerupte, romburi, pătrate) pictate în negru, verde, albastru sau brun.
„Ksar”-uri, grupări de locuințe arhaice
Am vizitat mai multe așezări berbere și m-a impresionat felul în care oamenii au trăit sute și sute de ani. De fapt, au…supraviețuit, privațiunile copleșindu-i adeseori. În prezent sunt tot mai puține „cătunele” locuite permanent, oamenii plecând la mai bine spre zonele urbane. Funcționează temporar doar așezările profilate pe turismul exotic. Fiindcă obiectivele suscită interes, agențiile de travel au inclus în tururile ghidate popasuri în asemenea locuri neobișnuite, zilnic venind zeci de autocare. Autoritățile statale maghrebiene au depus eforturi în ultimii ani pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale nomazilor, pe unii strămutându-i în regiuni mai civilizate. Puține familii berbere tradiționate mai locuiesc acum în case săpate în stâncă, sub pământ, în „blocuri” din lut (!). Un lucru curios pentru străini, dar extrem de practic pentru băștinași, îl reprezintă modul în care și-au amenajat podelele, înclindu-le spre intrare, pentru ca în anotimpul ploios micile bălți care se formează în unele încăperi să se… scurgă de la sine!
Pe jos e doar pământ bătătorit peste care sunt întinse covoare cu motive orientale. Pereții sunt golași, ici, colo e lipit câte un poster, mobilierul rezumându-se la strictul necesar. Pentru a câștiga niște bani pe lângă ajutoarele sociale, aceste familii se bucură de sosirea oaspeților: le prezintă „gospodăria”, fac poze împreună, îi servesc cu lipii și ceai de mentă, iar musafirii le lasă baccișuri…
Așadar, adăposturile tradiționale berbere includ nu doar corturi de nomazi, cămăruțe săpate în piatră ori locuințe amenajate prin peșteri – așa cum aveau troglodiții – ci și construcții mai elaborate. Mă refer la un soi de „blocuri” cu două-trei etaje, nefinisate, ridicate din cărămizi de…lut !?! Este vorba de „ksar”-uri, grupări de locuințe colective arhaice din zona subsahariană.
Parcă sunt imagini din filmele S.F. Mai multe asemenea case așezate una lângă alta formau o mică cetate, mult mai greu de cucerit de către vrăjmași. Clădirile erau înalte, relativ solide, alcătuind un sat fortificat, cu străduțe, turnuri de veghe, având o singură poartă de acces spre a fi mai ușor de apărat. Berberii le-au ridicat lângă oaze, pentru a avea la dispoziție apă și teren fertil. Zidurile înconjurătoare aveau o grosime considerabilă, de câțiva metri, în incintă existând o mică moschee, un adăpost public pentru îmbăiere și o piațetă.
Asemenea case supraetajate foloseau judicios spațiul restrâns al oazelor și, totodată, asigurau un micro-climat răcoros în interior, pentru ca locatarii să facă mai ușor față teribilelor canicule.
În vizită la…troglodiți!
O oprire obligatorie am făcut și în orașelul tunisian Matmata, undeva în Sud, la locuinţele troglodiţilor. V-am mai povestit despre acest popor năvălitor, care odinioară avea o faimă proastă. Și în zilele noastre se spune despre cineva cu un comportament reprobabil: „Parcă ar fi un…troglodit!”
De-a lungul timpului această nație a făcut parte din populaţia berberă, păstrându-și însă tradiţiile şi modul de viaţă. Nimeni şi nimic nu au reuşit să le schimbe traiul milenar, deşi statul tunisian a construit cartiere civilizate pentru ei, cu toate utilităţile. Câteva sute de familii din Matmata au refuzat să se mute la confort, rămânând pe mai departe în casele lor subterane. Bucuria lor cea mai mare este să primească turiști. Pentru „Un pumn de dolari” (vorba celebrului film) berberii invită vizitatorii străini să treacă prin încăperile lor austere, să vadă cum se macină cu râşniţa de piatră ca în Evul Mediu, să admire carpete cu „Răpirea din Serai”. Am fost pofiți să ședem pe niște taburete liliputane, să gustăm pâine făcută în casă, pe care am înmuiat-o în ulei de măsline și să bem ceai din ierburi aromate. N-a fost rău!
M-a impresionat că în pofida celor 38 de grade Celsius de afară, înăuntru era plăcut. Singurul lucru neelucidat s-a referit la condițiile lor de igienă. Apa, toaleta…
Într-o curte se afla un pui de dromader. Proprietarul isteț s-a gândit să scoată un profit și de pe urma „micului…cocoașat”. L-a legat de un picior iar turistul dornic de un instantaneu „cool” primea (contra-cost) o sticluță de lapte și hrănea animalul pofticios.
Cine erau maurii?
Cine n-a auzit de mauri? A aflat până și… William Shakespeare, care în anul 1603 a scris tragedia Othello, care are ca personaj principal un general tuciuriu și buzat. Extrem de gelos.
Pe lângă alte triburi momade din Africa de Nord, în afara celor prezentate până acum, au existat și maurii, o populație nestabilizată, convertită la islamism încă din secolul VII. Fiind buni mânuitori ai armelor și luptători curajoși, maurii i-au sprijinit pe arabi în cucerirea Peninsulei Iberice, unii chiar rămânând acolo. Numai că mai târziu au fost izgoniți în timpul domniei lui Ferdinand al III-lea de Castilia, lăsând urme adânci în cultura europeană.
În Antichitate romanii și cartaginezii îi numeau mauri pe toți băștinașii berberi. În literatura medievală de pe Bătrânul Continent termenul amintit s-a referit generic la cuceritorii musulmani, nemaifăcându-se vreo diferență etnică.
Fiindcă am amintit de influențele lăsate de mauri în universul estetic mondial este pilduitor să evidențiem „El Arte Mudéjar”, acel celebru stil din Epoca Medievală existent în Spania, cu puternice influențe arabe. El a reprezentat un fenomen hispanic în exclusivitate desfășurat între secolele al XII-lea și al XVI-lea, ce a presupus îmbinarea diferitelor curente. În mod paradoxal, stilul „Mudejár” nu e revendicat azi nici de istoria artei musulmane, nici de cea creștin-occidentală!? Pur și simplu reprezintă expresia artistică a societății spaniole medievale în care conviețuiau deopotrivă musulmani, creștini și evrei.
Cine a vizitat Spania pe îndelete, având cât de cât habar de artă, a putut sesiza variațiuni de „Mudejár” toledan, leonest, aragonez sau andaluz.
***
…Și apropo de artă. O blondă intră din greșeală într-un muzeu, crezând că e…mall. După ce se dumirește, privește încântată câteva portrete. La ieșire se oprește în fața unuia și îi zice nemulțumită supraveghetorului:
– Dar cu pocitania asta ce-i ? N-ați găsit ceva mai frumos de expus?
– Ne scuzați, dar nu este tablou!
– Nu??? Da’ce-i ?
– O…oglindă!
(Va urma)
Horia C. Deliu
