Astăzi voi relata un episod foarte interesant, chiar palpitant pe alocuri, folosind tehnica reportajului literar. Subiectul o impune, fiindcă am ajuns în…Sahara. Nesfârșitele întinderi de nisip și dunele ce-și schimbă necontenit forma te lasă mut. Și surd. Iar dacă se declanșează o furtună cum am prins în ziua despre care doresc să vă povestesc, poți ajunge și…chior. Că orb e prea mult spus!
Aventuri la „Marea…galbenă”
…Pornim spre Sud. Șoferul și cu mine. Suntem într-o „Toyota” cu tracțiune integrală. Cel de la volan se numește Ahmed, o face și pe ghidul, fiindcă agenția locală de turism e pusă pe economii. Drumul prin deșert e… asfaltat (?!), dar îngustișor. Nu există borduri. Nici borne kilometrice. Dacă nu posezi GPS, habar nu ai unde te afli. Dimineața, la plecarea din tabăra unde fusesem cazat, Ahmed îmi promisese că-mi va face…„Une petite surprise”. Chestie – mică ori mare – pe care o detest (mă refer la surpriză).
Mergem. Și tot „Mergem prin deșert, la ora șapte făr-un sfert”, vorba cântecului, și într-un târziu apare un mic popas pe dreapta. Este, da fapt, o Bază de întreținere a Drumurilor Naționale Tunisiene, cu câteva utilaje. Alături zăresc și un soi de bodegă, lângă care stau legate două cămile sfrijite.
Sătul de atâta drum monoton, propun să ne oprim. Ce rost are să ne deplasăm aiurea? Numai că „Mon homme au volant” o ține langa, precum un catâr. După vreun sfert de oră, în sfârșit, vine surpriza rimată: „Voilà / Am ajuns în…Libià!”
Ei, ce să-ți spun?! Curios e că nu văzusem vreun punct de control, vreo barieră. Puteam fi și pe Lună! La un moment dat trecusem pe lângă un însemn rutier prăpădit scris în arabă. Ne-am oprit. Ahmed zâmbește satisfăcut.
-„Bien, qu’en pensez-vous maintenant, cher Monsieur???”
– Ce părere să am? Îi mulțumesc lui Alah! Nu știu însă dacă a meritat „efortul”. Dar acum hai să ne întoarcem. Nu vreau să am probleme…
Șoferul îmi spune că ne aflăm de kilometri buni în patria fostului dictator – colonelul Muammar Gaddafi – asasinat în octombrie 2011.
Îl întreb pe Ahmed cât pot de calm – deși sunt plin de draci – ce rost avea să ne aventurăm într-o țară nesigură, fără să am viză, mergând pe un drum atât de îngust? Vrea să ajungem cumva la…Tripoli??? Nu e nimic spectaculos de văzut.
Șoferul mă scrutează dezamăgit. În sinea lui crede că sunt un tâmpit, care nu știe să aprecieze…„frumosul”.
Dar cum nici Allah „nu bate cu bățul”, dintr-o dată se stârnește o furtună sahariană, ce acoperă rapid cu un strat consistent de nisip firava „autostradă”. Constat uimit că „bravul” meu șofer a sfeclit-o! Dă grăbit să întoarcă mașina. Roțile din față intră într-un morman de amorf. Jeepul deși e model 4×4 începe să trepideze, afundându-se. Ahmed coboară precipitat, făcîndu-mi disperat semn să-l urmez. Din portbajag scoate două lopeți cu coadă scurtă și-mi zice:„Haideți până nu-i prea târziu”…
Mă conformez, mobilizând cu voce tare „o echipă de sfinți” la adresa lui. Se face că nu aude. E drept că sudălmile sunt estompate de rafalele de vânt, ce scad vizibilitatea. Nici urmă de asfalt. Totul e o mare galbenă. Citisem cândva despre experiențele terifiante ale altora și nu-mi venea să cred că o pățisem și eu din pricina acestui înfumurat! Transpiram abundent. Nisipul mi se lipea de față, de mâini. Văzând că nu avem nici o șansă de a mișca mașina, Ahmed lansează SOS prin celular.
…După vreo jumătate de oră, care mi s-a părut „Un veac de singurătate”, au apărut de nicăieri două faruri salvatoare. Venise un camion de intervenții cu plug și perii rotitoare pentru curățat drumul. Ne-a tractat și așa am putut ajunge la popasul pe care îl zărisem fugitiv la ducere.
-„Avez-vous eu peur, Monsieur???”(„V-a fost frică?”), mă întreabă candid după ce-și trage sufletul inconștientul de Ahmed.
-„Pourquoi pas?” („De ce nu?”)
-„Parce que nous étions… ensemble” („Fiindcă am fost…împreună”).
Tuaregii – „Oamenii albaștri” ai deșertului
Bodeguța unde ne adăpostisem, deși se află în plin deșert, avea… curent electric, apă și aer condiționat! Într-o vitrină frigorifică văd câteva sticle de bere, Cola, apă plată. Prețurile sunt ca la…„Ritz”, numai bune pentru berberii nomazi. Mai lipseau…animatoarele.
Ne curățăm de praf și luăm loc la o masă. În încăpere sunt câțiva beduini, doi mecanici în salopete, plus patronul localului. Se cunosc cu Ahmed, care le spune ce hram port. Drept mulțumuire că am scăpat teferi îi fac cinste cu un…ceai (deși nici asta nu ar merita) și îmi comand o bere. Primim din partea casei niște biscuiți tari, insipizi, de parcă ar fi „Made in Cretacic”.
La un moment dat ușa se deschide larg și în cadru apare un bărbat echipat în albastru. E însoțit de un adolescent. Ca la comandă toți se ridică respectuos. Ahmed îmi dă un ghiont ușor, numai că eu rămân așezat.
– Este Prințul tuareg Jamal !!!, îmi șoptește pierit.
Distinsul oaspete dă mâna cu fiecare, apoi vine spre noi. Se fac prezentările. Îl poftesc să ne facă onoarea de a sta împreună. Ahmed e uluit de tupeul meu și pleacă jenat mai încolo. Nu se cade.
– În ce limbă preferați să vorbim?, mă întreabă relaxat interlocutorul.
– În…română!
– Bună gluma, se amuză. Atunci în franceză, fiind surori.
Sunt uimit de cultura Prințului. Nu știu, zău, câți au habar că cele două graiuri fac parte din familia latină? Îi felicit pentru erudiție. Nu-mi vine să cred că port o asemenea conversație în mijlocul Saharei! E flatat.
– Am studiat întâi la Paris, apoi la Londra.
– Și la Oxford, cumva?
– Inclusiv.
– Ooo, am trecut și eu pe acolo. Ca…turist! (Râde).
– Și aici ați venit tot ca turist?
– Nu. Ca jurnalist!
Face ochii mari. Brusc, importantul personaj devine cu adevărat interesat de discuție și-și trage scaunul mai aproape. Mă întreabă dacă îmi poate oferi o bere, domnia sa preferând o cafea. Este curios să afle ce impresia mi-a făcut Tunisia? Dacă am mai fost în țări arabe?
– Da. Prin vecini. Dar și în Egipt, Iordania, Turcia, Emirate, Teritoriile Palestiniene.
Îl văd că ezită…
– Cumva și în …Israel?
– Și acolo!
E impresionat. Cade puțin pe gânduri, dar nu mă mai iscodește. Vine acum rândul meu să-l chestionez: Care este povestea tuaregilor? Aș dori să scriu despre ei. Vădit încântat de turnura dialogului, îmi face o propunere neașteptată:
– Vreți să vedeți cum trăim? Locuiesc aproape, haideți într-o scurtă vizită.
Îl cheamă pe Ahmaed și-i spune că vom lipsi vreo două-trei ore, ca atare să-și comande ceva de mâncare și de băut, făcându-i un semn explicit patronului.
Ieșim în spatele localului urmați de fiul Prințului, pe nume Jaser. Lângă terasă stau legați doi armăsari pur-sânge. Voi călări împreună cu Jaser, doar n-o să merg pe jos! Iată încă o experiență de neuitat. Pe cămilă, dromader, elefant, măgar am fost. Nu și pe un bidiviu arab, care valorează cât un „Lamborghini”. Pornim în galop. Ajungem relativ repede în tabăra princiară, care nu se deosebește prea mult de locuințele nomazilor. Cortul principal este ce-i drept mai mare și mai elegant. Ne întâmpină soția Prințului, Latifah, o femeie relativ tânără și nespus de frumoasă.
Privesc curios în jur. Constat că spațiosul adăpost poate fi demontat rapid, fiind făcut din foi de pânză impermeabilă. Nu văd mobilier în accepțiunea modernă a termenului. Pe jos sunt covoare moi, iar noi ne așezăm…turcește. Îmi oferă un echipament specific (halat, mască, turban, toate albastre) și ieșim să facem câteva poze drept amintire. Între timp masa e servită. Din păcate, fără carne de porc și alcool. Iar povestea tuaregilor poate să înceapă…
„Cei abandonați de zei”
Rețin că există doar câteva izvoare antice ce se referă la originile acestui vestit popor nomad, care a supraviețuit sute, chiar mii de ani în inima celui mai mare deșert din lume – Sahara. Primul care mentionează existența tuaregilor este renumitul scriitor, geograf și călător grec Herodot (484-426 î. Hr.), supranumit „Părintele Istoriei”.
Denumirea li se trage de la o veche noțiune arabă, „Twareg”, amume „Cei abandonați de Zei”, trimitere la viața lor hoinară într-un mediu ostil. Ei însă își spun „Imashaghen” („Oameni Liberi”). Pentru că nu depind de nimeni, și-au păstrat datinile, vorba și portul. Li se mai spune „Cavalerii albaştri”, întrucât poartă numai veșminte în această nuanță.
E curios că au fost convertiţi la Islamism, deși pe vremea romanilor fuseseră creștinați. Două amănunte ciudate îi fac unici: la ei doar bărbaţii îşi acoperă faţa, nu femeile (!),iar reprezentantele sexului frumos se bucură de mult respect. După ce se mărită, femeile pot întreține relații intime și în afara căsătoriei (?), amănunt de netolerat în lumea musulmană, de aceea comunitatea lor este relativ izolată.
Unii i-au numit „Rebelii deșertului”. Deși nu sunt niște fanatici practicanți ai Islamismului, se roagă totuși în niște „moschei” improvizate în corturi. De la arabi au preluat respectul pentru semeni, refuzul de a consuma carne de porc și băuturi alcoolice. Tuaregii au „Zeii” lor: Apa, Focul, Piatra și Copacii. Adică elemente de care duc lipsă. Și apopo de prețiosul lichid care întreține viața atât de deficitar aici, ritualul sacru al spălarii mâinilor pentru purificare (abluțiune) s-a metamorfozat în frecarea simbolică înainte de rugăciune a palmelor cu… nisip. Care prisosește.
Suferințele nomazilor s-au acutizat în sec. al XIX-lea, când s-au intensificat tendințele coloniale ale Franței. Au urmat aprige bătălii, pierind mii de nevinovați. Cel mai cunoscut lider tuareg din timpul Războaielor cu Franța a fost Moussa Amastan, un îndârjit luptător pentru libertatea neamului său mândru.
…Discuția ne este înteruptă ba de un apel pe celular din străinătate, ba de venirea vreunui administrator cu o problemă presantă. Îmi dau seama că Prințul e foarte bogat. Are afaceri importante, dispunând de numeroși angajați. Am înțeles că deține o unitate de prelucrare a hidrocarburilor în Algeria (!), numersoase turme cu sute și sute de cămile în Tunisia, un business imobiliar în Franța etc. A moștenit averea și a dezvoltat-o. Mă uit la cortul în care doarme pe jos și nu-mi vine să cred că la Paris are apartamente luxoase. Călărește armăsari și dromaderi prin Sahara, dar la fel de bine „strunește” sutele de… cai putere ai automobilelor sale de ultimă generație.
– Mă întrebați de ce duc o asemenea viață? Pentru că respect tradiția tuaregă. Altminteri nu supraviețuiam și n-am fi „Oameni Liberi!” Și rețineți o zicală locală: „Crede numai ceea ce vezi; lasă deoparte ceea ce auzi!”
Ce utilă ne-ar fi și nouă, românilor… (Va urma)
Horia C. Deliu
