În Antichitate imensul teritoriu din Nordul Africii s-a aflat sub influență feniciană. Cel mai puternic și faimos oraș era Cartagina, al cărui renume dăinuie de peste două mii de ani. Vă dați seama cum o fi arătat în perioada sa de glorie, dacă și-a păstrat celebritatea până în zile noastre?
A fost unul dintre motivele principale pentru care am dorit să vizitez Tunisia.Și bine am făcut…
Cartagina și Războaiele Punice
Vestitele Războaie Punice au determinat ca o vastă regiune din „Continentul Negru” ce se învecinează cu Mediterana, să facă în cele din urmă parte din puternicul și civilizatul Imperiu Roman. Ceea ce, să recunoaștem din perspectivă istorică, a influențat pozitiv întreaga arie cucerită. Nu tot așa de bine vor sta lucrurile mai târziu, când pe acolo au trecut succesiv valuri de migratori, asemenea unor tăvălug nimicitor.
…Acum, nu știu, zău, dacă v-ar interesa, dragii mei, să evoc în amănunt acele confruntări militare? Pe care și eu, recunosc, ori nu le știam prea bine ori le uitasem. Cine, oare, aflat la vârsta a doua și a treia – că mai departe nu mă încumet să merg cu numărătoarea – își mai reamintește istorii învățate în anii de școală ”de dinainte”? Chiar dacă suntem mulți aceia care am luat atunci „Bac”-ul fluierând.
Știți ce spune o cugetare arabă? „Ceea ce înveți în tinerețe rămâne sculptat în piatră”. Exact așa este…
Revenind la prezent și referindu-mă la examenul respectiv, constat cu uimire că de câțiva ani a devenit atât de „dificil” și de mediatizat încât pare mai greu de obținut decât…Premiul Nobel! Restul, adică diploma de licență, masteratul, post-universitarul, doctoratul, sunt prin comparație un fel de…„Jeu d’enfant”. Vorba aceea:
– Cum a fost „Bac”-ul în sesiunea asta?
– S-a mai… scumpit!
În fine, deoarece ”am intrat în horă…”, e musai să spun câteva vorbe despre amintitele Răzbeluri ale punilor. De asemenea, aflăm cine erau acei băștinași, dar mai ales, voi evoca personalitatea celui mai mare strateg militar al omenirii – Hannibal, implicat activ în luptele amintite.
În total au fost trei mari confruntări armate între falnica Romă și glorioasa Cartagină în intervalul 264 – 146 î.Hr. Denumirea de „puni” le-au dat-o romanii dușmanilor cartaginezi. Aceștia foloseau un grai semit, derivat din feniciană, greu de înțeles.
Războaiele Punice au durat ”o veșnicie”, ducând la erodarea economică a ambelor tabere. Primul a ținut nu mai puțin de…23 de ani (!?), al doilea „doar” 17, iar ultimul – trei anișori. Fiecare a avut același deznodământ: victoria romanilor. Deși primele două au fost destul de echilibrate.
„Hannibal ante portas”
Eroul acestei epopei sângeroase s-a numit Hannibal (247 – 183 î.Hr.), om de stat și general celebru, care avea să intre în istorie drept Marele strateg al Lumii Antice. Doar Napoleon a mai avut aceeași iscusință în bătălii, ambii fiind considerați Cei mai străluciți comandanți militari ai omenirii.
Hannibal a trăit într-o perioadă de maximă tensiune în regiunea Mediteranei, când Republica Romană își stabilise supremația asupra Cartaginei, Siracuzei, Macedoniei și Imperiul Seleucid. Una dintre cele mai faimoase realizări ale iscusitului general este legată de cel De-al Doilea Război Punic, când a mărșăluit cu armata, incluzând elefanți de război, din Iberia spre Italia, traversând Munții Pirinei și Alpii. O aventură cum nu se mai văzuse și auzise. Aflat în Italia, a obținut trei victorii importante – la Trebia, Lacul Trasimene și Cannae – remarcându-se prin abilitatea de-a slăbi punctele forte ale adversarului, câștigând astfel mulți aliați.
În fruntea Armatei cartagineze Hannibal va repurta strălucite victorii, ridicând arta de a conduce operațiunile pe câmpul de luptă la un nivel neatins până atunci. Totuși, per ansamblu. încleștările romano-punice au fost pierdute de cartaginezi. A rămas legendar amintitul Marș formidabil executat de armata condusă de Hannibal din Spania, prin Gallia stăpânită de romani până in Peninsula Italică. El a reușit ceva ce nu se mai făcuse: traversarea Alpilor cu o uriașă oaste însoțită de un ”pluton” de… elefanți !?!
A fost întâmplarea de pomină care a speriat rău de tot atât conducătorii Romei, cât și populația. Isprava s-a petrecut în anul 218 î.Hr., când curajosul Hannibal a pornit la drum cu 90.000 de infanteriști, 12.000 de cavaleriști, plus 38 de uriașe pachiderme drept animale de povară pentru transportarea proviziilor și munițiilor.
Timp de peste o lună impresionantul convoi a străbătut culmile înghețate, potecile neumblate ale munților, făcând cu greu față gerului și furtunilor de zăpadă, soldații și animale prăpădindu-se pe rând. Jumatate din oștire și aproape toți elefanții au murit de frig, foame sau au căzut în prăpăstii. La sfârșitul istovitoarei traversări Hanibal mai avea doar un singur elefant, pe care s-a și urcat conducând luptele ce au urmat. Finalmente, totul a fost …inutil!
Însă faptele sale de vitejie au creat o asemenea teroare la Roma încât expresia „Hannibal ante portas” a rămas în istorie ca un semnal de alarmă in fața unei mari primejdii. Se spune că se ajunsese până acolo, încât mamele își speriau pruncii mofturoși la mâncare sau obraznici cu amintita formulă…
Sucesiune de evenimente istorice
Ascultând poveștile interesante spuse graseiat de Mademoiselle Janette, una dintre ghidușele care m-au acompaniat în Tunisia (o franțuzoaică ”blondă natural” – cum a ținut să precizeze), erudită, cu mult umor, mi s-au risipit multe necunoscute și semne de întrebare.
Am reținut, astfel, că fenicienii au fost printre primii care au întemeiat așezări pe teritoriul actual al ”Le pays du jasmin”. Asta se întâmpla acum…3.000 de ani.
Dar cu cine avem onoarea? Care este ”Cartea lor de vizită”? Fenicienii erau locuitori ai „Țării palmierilor”, ce se întindea de-a lungul Coastei libaneze, a Siriei și Nordului Israelului din zilele noastre. Aveau faima de marinari iscusiți, ce străbăteau în lung și-n lat Marea Mediterană contribuind la dezvoltarea unui comerț înfloritor. Duceau spre vânzare stofe fine, produse de olărit, obiecte din fildeș și din metal, lemn de cedru. Treptat fenicienii s-au extins în toată zona Mediteranei, întemeind colonii la Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru, dar și în Africa de Nord.
Acest popor faimos a ridicat numeroase temple pentru venerarea unor divinități păgâne, cel mai important fiind Baal – Zeul Războiului.
Localitatea cea mai importantă din actualul spațiu tunisian a fost Cartagina, ale cărei vestigii le-am admirat pe îndelete, importanta cetate dominând o bună bucată de vreme comerțul din partea centrală a Mării Mediterane. Falnicul oraș avea să fie distrus de soldații romani în anul 146 î.Hr. Cum în acele timpuri bântuiau hoardele migratoare, zona a ajuns și în mâinile vandalilor până la jumătatea sec. al V-lea.
Fac o mică paranteză, cum procedez de obicei când îmi vine câte o idee ad-hoc, pentru a spune că în acest voiaj mi-am reamintit că multe dintre noțiunile intrate în limbajul comun referitoare la indivizi needucați (vandali, troglodiți, barbari) își au originea în realitatea crudă a acelor vremuri.
În secolul al VI-lea Tunisia este cucerită de Imperiul Bizantin, ajungând un centru important al culturii islamice în Africa de Nord. În anul 1574 țara a fost încorporată în Imperiul Otoman, fiind condusă de la Constantinopol prin intermediul guvernatorilor turci, așa-numiții „bei”. Odată cu extinderea religiei islamice în secolul al VII-lea regiunea a intrat sub influență arabă, cu toate că până astăzi diverse minorități vorbesc limba autohtonă, berberă. Granițele actuale ale țărilor din zonă se bazează pe decizii otomane și, parțial, europene. Inițial, culturile în Maghreb au fost de natură pur africană.
În 1881, odată cu declinul Imperiului Otoman, Tunisia devine Protectorat francez. În timpul celui De-al Doilea Război Mondial țara s-a aflat sub guvernarea Regimului de la Vichy. Finalmente „Patria isomiei” și-a dobândit autonomia în urma unor revolte populare. Independența i s-a acordat în 1956, pentru ca monarhia inițiată de Franța să fie abolită un an mai târziu.
A venit la putere Partidul „Noua Constituție” condus de Habib Bourguiba (în imagine, alături de Bulevardul principal din Capitala țării, Tunis, care îi poartă numele). El a devenit ”Președinte pe viață” în 1959. Numai că domnia sa a durat până în 1987, când a fost răsturnat de către Zine Ben Ali. Care la rândul lui va fi alungat în ianuarie 2011 de Marea revoltă populară, ce a declanșat vestita ”Primăvară arabă” în toată regiunea.
În prezent circa 95 la sută din populația de 12 milioane a Tunisiei o reprezintă arabii. Deși a fost colonie franceză, azi mai întâlnești puțini francezi get-beget, care conviețuiesc cu câteva mii de italieni și un număr neprecizat de maltezi ”rătăciți”. Însă limba utilizată în Hexagon încă se folosește de mulți tunisieni.
Zâmbiți, vă rog!
Pentru a încheia cu zâmbetul pe buze acest stufos și poate obositor capitol, dar cred eu interesant pentru fanii lui Clio – Muza Istoriei – voi relata o glumă spusă de „Mam’zelle Nitouche” (”Domnișoara Mironosiță”). Așa își zicea în glumă Janette, autopersiflându-se, lucru mai rar la compatrioții săi. Poanta se referă la maghrebienii ce au „sufocat” Franța în ultimii ani.
…Suntem în prima zi de școală într-un cartier mărginaș din Paris. Învățătoarea de origine tunisiană strigă catalogul la clasa întâi:
– Mustafa Al Ekhzeri?
– Prezent!
– Ahmed El Cabyl?
– Prezent!
– Fatma Ohlami?
– Prezentă!
– Mohammed Endahraba?
– Prezent!
– Al Ain Ben Oit?
Nu răspunde nimeni. Profesoara repetă numele. În sfârșit, un băiețel răspunde timid:
– Doamnă, cred că e vorba de mine… Alain Benoit.
(Va urma).
Horia C. Deliu
