Hologramă cu gazetarul Horia C.Deliu echipat în ținută futuristă
Există o mulțime de fenomene naturale spectaculoase pe Terra, despre care unii au auzit, alții nu. Iar dacă și apuci să le vezi pe cale mai interesante, te poți declara împlinit sufletește. Iată ce minunății am triat pentru topul personal. Încep cu cea mai recentă splendoare – Festivalul „Sakura” al cireșilor înfloriți din Japonia – întrucât e imaginea cea mai proaspătă. Urmează Nopțile albe văzute la Leningrad, Aurora boreală din Finlanda, migrația somonilor din râurile norvegiene, dezghețarea Lacului Baikal (abia în luna iunie), panorama tulburătoare a Cascadei Niagara (ce se trebuie admirată de pe ambele maluri, american și canadian). Ar mai fi și alte amintiri superbe, dar acestea mi-au venit în minte acum, la prima strigare după Japonia.
Și întrucât am evocat o cădere de apă faimoasă, mi-am propus ca anul viitor să ajung și la uriașa Cataractă de la Iguazú, ce desparte sau…leagă (cum vreți să o luați) Argentina de Brazilia. Acolo trăiesc niște fluturi multicolori gigantici, care completează panorama de vis.
Om trăi, om vedea și om scrie…
Educație nipponă riguroasă
Revenind la impresiile din „Țara Soarelui Răsare”, menționez că un domeniu care m-a fascinat l-a reprezentat educația copiilor. De la cei mici până la adolescenți, de la elevi la studenți, toți au o conduită ireproșabilă: păstrează cu strășnicie curățenia, nu vorbesc tare, au o ținută decentă, sunt atenți cum merg pe stradă ca să nu-i deranjeze pe ceilalți (pietonii circulă numai pe partea stângă, doar turiștii neștiutori mai încurcă regula), nu aleargă și nu se hârjonesc printre trecători sau mașini, își cer imediat scuze printr-o plecăciune dacă au greșit cu ceva, îi respectă pe ceilalți semeni.
Toate acestea precepte se deprind acasă, dar și în sistemul de învățământ. Părinții își educă copiii de timpuriu să se descurce singuri, încât de la etatea de cinci ani ei merg singuri cu autobuzul sau metroul!!! Mai mult, în Japonia n-ai să vezi vreun părinte ducându-și odrasla cu maşina la şcoală!?? Mamele își responsabilizează pruncii de la cele mai mici vârste. Multe dintre ele poartă bebeluşii în niște „hamuri” ținute în față ducându-i peste tot, în dorința de a-i obişnui cu lumea, cu activităţile curente. Pentru europeni este de neconceput ca un copil de patru ani să meargă…singur la grădiniţă! Noțiunea de „cocoloșeală” este în Japan inexistentă.
Noua generație este educată pentru a deveni la rându-i un model. Încă de la şcoala primară şi până termină liceul elevii se ocupă de…ordine și curățenie, ajutați de dascăli! Iată ce declară prof. de limba japoneză Kinatshu Kawamoto, ce predă actualmente în România: „În şcolile japoneze nu există femei de serviciu!?! Elevii și profesorii fac împreună curăţenie în clase, pe holuri, în laboratoare, la cantină, în curte și, firește, la…toalete! După ore iau mopurile, cârpele de praf și şterg mobilerul, băncile, spală pe jos, lăsă ordine desăvârșită la plecarea acasă. Rata de școlarizare în Japonia este de 100%, în consecință procentajul șomajului este mai mic de patru la sută”.
Doar în marile aeroporturi, unde se înregistrează un mare flux de turişti străini, ca şi în cadrul firmelor-gigant există personal specializat care face curăţenie. În rest, în toate instituțiile publice salariații prestează benevol această activitate. De la o vârstă fragedă cei mici sunt responsabili pentru ordinea din jurul lor. Așa că pe măsură ce cresc își ajută părinții, iar când se maturizează se implică în păstrarea ordinei din jurul casei, din curte, au grijă de zona verde din apropiere. La fel procedează și la locul de studiu sau de muncă. Am văzut mai mulți salariați care după program ajutau muncitorii de la salubritate să înlăture gunoiul din apropierea birourilor. Și am auzit că la sfârșitul concertelor în aer liber, la finalul feluritelor manifestări sportive, inclusiv la terminarea meciurilor de fotbal, toată lumea curăță tribunele, spațiile adiacente.
Unul dintre primele sfaturi ale părinților pentru odraslele lor sună așa: Cea mai mare provocare în viață este să fii tu însuți! Cineva va fi întotdeauna mai frumos ca ține, mai deștept sau mai tânăr, însă nimeni nu poate fi că tine. Rămâi așa cum ești, cel adevărat, și vei fi prețuit!
Somn ușor pe …„Tatami”
La intrarea în fiecare casă podeaua este mai înaltă cu aproximativ 12-15 centimetri, pentru ca oaspetele să se descalțe și să-și pună papucii oferiți de gazdă. În încăperile de dormit unde se află „Tatami” pragul este înălțat cu alți trei-patru centimetri, ceea ce înseamnă că și papucii trebuie lăsați la ușă. Pentru…ciorapi nu există alte praguri!
Multă lume are habar de saltele asiatice prezente în sălile de sport unde se practică Judo, Karate, Ju-Jitsu și alte arte marțiale. Sunt niște covorașe subțiri făcute din paie de orez, așezate direct pe pardoseală. Dar câți dintre noi, oare, s-ar încumeta să doarmă pe ele??? Numele provine de la verbul „tatamu” („a împături”), lucru pe care unii istorici îl consideră o dovadă că încă din vechime aceste rogojini erau folosite ca…paturi, dimineața fiind strânse și așezate una peste alta.
O asemenea saltea este compusă din trei părți: materialul pentru suprafață („Omote”) făcut dintr-un fel de papură utilizată de…două mii de ani pentru țesutul îmbrăcăminții. Urmează interiorul („Doko”) confecționat și el în mod tradițional din paie de orez. Marginile („Beri”) sunt din bumbac, in sau mătase (depinde de rangul proprietarului). Interesant este că mărimea și grosimea lor diferă de la regiune la regiune. La Tokyo dimensiunile sunt de 0,88 pe 1,76 metri, iar grosimea este de 5,5 cm. Fix. Dacă ai 1,80 m, să zicem, îți „atârnă” picioarele pe dușumea…
Mărimea camerelor în casele tradiționale japoneze se măsoară după numărul saltelelor tatami. În mod curios, în funcție de zona unde sunt plasate în încăpere, deși au manufactura identică, una pare că are o culoare mai închisă, alta mai deschisă! Știți de ce?
Bateți-vă capul, dragii mei, și cine găsește răspunsul corect va primi din partea mea drept premiu o…rogojină.
Există la anumite hoteluri de lux camere tradiționale, unde contra-cost turistul poate să petreacă o noapte „hard” stând întins pe un asemenea „pat”. La Kyoto am avut și eu o asemenea șansă. Dar am refuzat-o politicos.
Nu de alta, dar uneori mă doare spatele și când dorm în puf, darmite direct pe… podea. (Va urma).
Horia C. Deliu
