Pe teritoriul actual al „Nippon-koku” (cum se numește oficial Japonia, după cum ați aflat din primul episod al noului serial) au trăit oameni încă din Paleolitic și Neolitic. Se pare că băștinașii reprezintă un amestec dintre populațiile tungusice, altaice, uralice din Siberia și diferite triburi malaeziene, provenite din Insulele Pacificului din Sud, cât și a unor rase mongoloide. Un melanj bizar! În prezent locuiesc în jur de 125 de milioane de suflete, propulsând pitoreasca țară insulară pe poziția XVIII-lea în clasamentul celor mai populate state de pe Glob. Având o pozitie geografică oarecum izolată, inclusiv din punct de vedere cultural, Japonia șochează la prima vedere vizitatorii novici de pe alte continente. Am văzut și am înțeles că localnicii gândeasc altfel decât restul semenilor de pe Mapamond, de aceea sunt atât de avansați. Pe ei îi preocupă numai …munca (?), nu vor să iasă mai repede la pensie, detestă șomajul, considerându-l o… rușine!
Am auzit acolo o poveste icredibilă. Cică un mic slujbaș ce și-a pierdut locul de muncă (dar nu din vina sa) și pentru a nu intra în depresie a mers în fiecare zi „chipurile” la serviciu. Pentru ca vecinii, cunoștințele să nu râdă de el. Pleca dimineața ca și înainte, dar mergea la…bibliotecă, în parc, viziona filme, se plimba de unul singur, pur și simplu pierdea vremea, întorcându-se acasă pe înserat, ca și cum ar fi venit de la birou. Cinci ani a durat acest calvar, până a împlinit anii de pensionare, trăind din economiile făcute într-o viață !!! Nimeni nu a bănuit nimic, nici familia, până când eroul nostru a făcut o criză gravă de disperare și a fost internat la psihiatrie.
Nippoinii vor să facă performanță în orice domeniu activează, doresc cu ardoare să se educe continuu, să-și lărgească orizontul de cunoaștere. Nu-și pierd timpul cu fleacuri, bârfe, chefuri.
Ca alte nații…Știți unde bat, nu-i așa?
Izolaționismul tradițional nippon
Conform tradițiilor orale, dar mai cu seamă a documentelor acest tărâm enigmatic are o istorie de aproximativ două milenii. Din fericire, în epoca modernă și mai cu seamă în ultimele decenii, Japonia a cam fost ocolit de hoardele de drumeți care împânzesc tot mai frecvent locurile interesante de pe Mapamond. În alte părți expuse dezastrului vilegiaturismului, autoritățile au început să limiteze sau chiar să interzică accesul oaspeților ce vin în valuri-valuri, precum soseau odinioară năvălitorii nomazi. Cel mai recent și elocvent exemplu îl reprezintă Machu Picchu.
Din nefericire, unii turiști ignoră normele uzuale de comportament, aducând cu ei proastele obiceiuri de acasă. Vorbesc tare, se îmbată, fac scandal. Apoi lăsă în urmă mizerie pe străzi, prin parcuri, la intrarea în muzeele celebre cât stau la coadă și așa mai departe. Un asemenea iureș scăpat de sub control are impact negativ și asupra sit-urilor arheologice, a unor obiective fragile de patrioniu, tulburând liniștea și modul de viață al cetățenilor din zonele respective. Mulți comercianți, hotelieri, personalul din domeniul serviciilor, dar în primul rând cetățenii de rând, pensionarii se revoltă și zic „Basta!”
Analizând în această cheie lucrurile, izolaționismul tradițional nippon ar fi o soluție-extremă la urma, urmei. Însă, nefezabilă într-o societate globalizată. Modul lor ordonat și modest de viață, politețea excesivă, respectul față de străini nu se regăsesc în schimb în comportamentul intrușilor. Ei plătesc (mult) și, ca atare, vor să se „distreze”.
Se adaugă distanța mare pe care trebuie să o parcurgă oaspeții până a ajunge acolo, prețurile extrem de mari la toate serviciile, dificultatea comunicării, iată alte obstacole serioase pentru amatorii de voiajuri facile, dezordonate, în care doar amuzamentul fără limită și fără decență contează. În atari condiții, doar turiștii adevărați, iubitori de noutăți și experiențe culturale elevate se încumetă să ia în piept drumul spre Japonia.
Se cuvine precizat din capul locului că pentru subsemnatul a fost un voiaj greu. Extrem de obositor, cum de mulți ani nu mi-a fost dat să…îndur! Iar dacă ținem cont și de vârsta autorului, vorba unui amic: „Ai avut, nene, mult… curaj să pleci la una semenea drum”.
Avea dreptate.
Ocol incredibil
…Cine vrea să o pornească într-o asemenea aventură în prezent, trebuie să știe că este dificil să ajungi acolo. Pe de o parte, din cauza confruntării militare din Ucraina, teritoriul aerian rusesc fiind închis pentru avioanele din Occident. Ca atare, ocolul este foarte mare, ducând la sporirea considerabilă a orelor de zbor, plus creșterea semnificativâ a costului biletelor. Doar puține tipuri de avioane pot realiza o asemenea performanță, survolând non-stop distanțele uriașe. Cu un gigantic „Boeing 777” al KLM am ajuns la Tokyo, zburând 13 ore, cu o escală la Seul. La întoarcere ne-am plimbat cu AIR France, îmbarcați într-un uriaș „Airbus 350” făcând nu mai puțin de…14 ore fără oprire de la Osaka la Paris. Rețineți că în asemenea aeronave intră (depinde de configurația lor) în jur de…trei sute cinzeci de pasageri: cam cât populația unei comune din România, fără „căpșunarii” plecați la muncă pe afară.
Acum, nu cred că vreți să știți, dragii și stimații mei lectori, cam cum arătau la coborâre picioarele și (pardon)…fundurile noastre! A mai urmat apoi o escală de trei ore pentru efectuarea conexiunii în HUB-urile celor două mari companii aeriene, plus un „mizilic” de zbor de aproximativ 150 de minute de la Otopeni la Amsterdam, respectiv Paris- Bucharest (cum pronunță străinii).
„Ce mai, un fleac. Ne-au ciuruit!”, vorba lui Sergiu Nicolaescu.
Un proverb nippon spune așa: „După ce te-ai gândit bine să faci ceva, hotărăște-te. Dar după ce te-ai hotărât, nu te mai gândi la asta”. La fel am procedat și eu în cele din urmă, fără să am habar de respectiva cugetare.
Iată (încă) un semn de înțelepciune nativă! Pam pam. (Va urma).
Horia C. Deliu
