… Vizitând „Tărâmul de Aur” am avut tot felul de revelații. De pildă, m-a surprins să văd pe stradă că localnicii sunt echipați la fel, indiferent de…sex!? Atât femeile cât și bărbații poartă „longyi”, un fel de fuste drepte, lungi, de culoare maro, violet sau mai viu colorate în cazul sexului frumos, înfășurate în jurul corpului. Iar călugării, robe bordo.
Ținută unisex
Jupele feminine sunt, de regulă, din mătase cu imprimeuri, iar cele masculine din bumbac. Lungimea materialului ajunge până la … doi metri și jumătate, fiind împăturit în așa fel încât să aibă mai multe întrebuințări: poate fi lăsat să atârne până la glezne ori este ajustat până la genunchi, ca să permită deplasarea rapidă și efectuarea anumitor activități. În caz de ploaie „pătura” se strânge pe lângă corp, improvizându-se din ea și o glugă. Am asistat la demonstrația făcută de un localnic privind transformarea „ținutei-bună-la-toate”. La sfârșit a urmat o mică surpriză. Din partea de sus a țesăturii, cu o rapiditate de invidiat, bărbatul a realizat prin niște împăturiri succesive un soi de „ghiozdan” în care încăpeau destule lucruri.
Am purtat, volens, nolens, și eu așa ceva la ananghie, fiindcă în temple nu se permite accesul cu pantaloni scurți. Știam asta, dar într-o dimineață-devreme când am plecat din hotel, ghidul a uitat să-mi spună că va urma printre alte obiective și o vizită cu încărcătură spirituală. Ajunși la pagodă și văzându-mi ținuta adolescentină, de plimbare prin parc, gazdele mi-au oferit un „longyi” maro. După care mi-au făcut semn să mă descalț, așa cum figurez în poză. Arăt de parcă am ieșit de la…saună!!!
Și fiindcă veni vorba, umiditatea aerului este atât de crescută, că nu m-am putut acomoda. Baie de abur, sadea! Cum ieșeam din hotelul răcoros ori din mașina cu aer condiționat, instantaneu ajungeam…„murat”. Dar nu precum sultanii otomani.
Cu greu am suportat atmosfera suprasturată de vaporii fierbinți. Încercam să respir normal, însă făceam ca peștele pe uscat. În alte țări, deși am prins o caniculă și mai mare (46 de grade în India), nu mi s-a părut chiar de nesuportat. M-am ferit de soare purtând ținută lejeră, deschisă la culoare, pantaloni scurți, sandale, șapcă. Apropo, în Myanmar n-am prea observat pălării de pai conice, „á la Oblio”, precum în Vietnam. De căldura mare te mai ferești și cu o umbrelă, mai stai sub un pom. Dar de umiditatea din atmosferă cum te aperi?
Obligatoriu, toți târșesc șlapi. Indiferent de sex, vârstă, religie. Pantofii din piele reprezintă un lux. La intrarea în lăcașurile de cult obligatoriu te descalți. În țări evoluate, ca de exemplu Iran sau Emirate, ca să menționez primele state care îmi vin acum în minte, există rafturi speciale unde îți depozitezi încălțările. În Birmania șlapii se lasă claie peste grămadă, întrucât nimeni nu pune preț pe ei. De fapt, noțiunea de „modă” în sens occidental nu există!
O țară misterioasă și puțin cunoscută
Deși posedă o moștenire culturală veche de peste 2.000 de ani, Myanmar a rămas cea mai misterioasă și puțin cunoscută dintre țările asiatice din perimetrul Sud-Estic. Mare păcat, fiindcă poți vizita acolo locuri unice, de care lumea n-are încă habar.
Dar va avea în anii viitori…
Asta se va întâmpla doar dacă actualii guvernanți vor ști să abordeze deschis și pragmatic realitatea, facilitând accesul străinilor care aduc valută, precum au procedat omologii lor din Thailanda, Cambodgia, Vietnam și Laos. Personal, cred cu tărie că străvechea Birmanie va ajunge în câțiva ani și ea un „boom touristic”. Întrucât are ce arăta, iar comorile sale se cer admirate.
Mă gândesc la sumedenia de monumente spectaculoase, situri arheologice, pagode aurite, case pe piloni în mijlocul unui lac imens, piețe animate, somptuoase clădiri coloniale. Și, mai ales, localnici prietenoși. Pe lângă orașe fascinante, precum Yangon, Bagan, Mandalay, Heho, Bago, vizitatorii vor fi încântați să descopere și zonele rurale „virgine”, extrem de pitorești, în care trăiesc ca acum sute de ani unele triburi în vecinătatea Lacului Inle. Sau chiar în …mijlocul lui!
Pe Lacul Inle
O atracție majoră, care m-a dat gata și unde aș fi rămas vreo două săptămâni dacă s-ar fi putut, nu câteva zile cum s-a brodit, a reprezentat-o marele Lac Inle, situat in Podișul Shan. Aflat la altitudinea de 880 metri, deținând o suprafată de 116 km² și având o adâncime variabilă între 1,5 m – 3,7 m în funcție de sezon, generosul bazin este o mină de aur pentru existența celor 30 de triburi ce viețuiesc în regiune. Iar după ce National Geographic TV Channel a prezentat niște reportaje senzaționale de acolo, teritoriul și locuitorii sau au devenit brusc o atracție pentru turiștii amatori de excentricități. Și așa a apărut o sursă nesperată de îmbunătățire a vieții pentru sărmanii localnici.
Am urmărit acele reportaje și eu, reprezentând unul dintre motivele efectuării deplasării de mai târziu în izolata Birmanie, neștiind la vremea difuzării că le voi vedea cândva. Pe Lacul cu apă dulce Inle trăiesc în locuințe lacustre membrii Tribului Intha, descendenți ai grupării etnice Mon, inclusiv acele ciudate femei cu „gâtul alungit”.
Făcând incursiuni pe canale cu o barcă cu motor am văzut plutind o mulțime de grădini de legume. În mod deosebit mi-au atras atenția bogatele culturi de roșii.
Apropiindu-ne am observat că micile insule pline de rod erau încropite din formații vegetale compacte, alcătuite din rădăcini, rizomi de stuf și alte elemente organice și minerale, care pluteau fiind ancorate cu bețe lungi de bambus. Gospodarul coboară din casa pe picioroange parcă rămasă din preistorie, se urcă în lotcă și „merge la… câmp” să lucreze sau să se aprovizionează cu legume, zarzavaturi! Măcar aici nu mai este nevoie de…irigații.
Acest perimetru acvatic de mari dimensiuni reprezintă o rezervație a biosferei, unde pe lângă vegetația luxuriantă, trăiesc 20 de specii de melci și nouă soiuri de pești pe care nu îi găsești în alte zone.
Dar cea mai atractivă și inedită secvență o reprezintă cea a pescarilor care vâslesc cu …piciorul (?), în timp ce mâinile sunt folosite la întinderea plaselor, respectiv la prinderea peștilor cu un târboc imens. Dar despre acest inedit obicei voi relata într-un alt episod.
Într-o dimineață barcagiul nostru a venit cu o propunere tentantă:
-Vreți să fiți cei mai buni?, ne-a iscodit pe cei patru turiști care alcătuiam un echipaj ad-hoc.
-„Of course”.
-Atunci trebuie să participați la cursă!
La ora stabilită am ieșit mai multe ambarcațiuni în larg și a început cursa. Cu chiote, persiflări, fluturări de mâini cu satisfacție la adresa celorlalți competitori rămași în urmă.
În delir, cu adrelanina dată la maximum, îl tot încurajam pe „skiper”:
-Hai, hai. Arată-ne ce poți!
Rabla lui de motor în doi timpi – un soi de „tuk tuk” acvatic – fumega, trepida de ziceai că-și va da duhul, dar prindea viteză. Unul câte unul adversarii ai rămas în urmă. Urrraaa! Am cucerit „Trofeul (imaginar) Inle”!!! Fericiți am sărbătorit succesul cu câteva beri marca „Myanmar”, omenindu-l substanțial pe „comandant”. Asta, ca să ne pomenească, fiindcă oricum nu avea habar de unde veniserăm. Lui îi era…„tot un d(r)ac”.
La final de săptămână am mers ca orice turist român la „shopping”. Fără o asemenea activitate, se știe, nu se admite nici-un voiaj. La întrebarea clasică a ghidului, „Vreți la muzeu sau la bazar”, care e răspunsul?
…Am nimerit bine, fiindcă se desfășura Târgul de sâmbătă. Numai că aici nu aveai ce să alegi. Practic era o piață plutitoare. Stăteau „etalate” (e mult spus, mai degrabă…trântite pe ziare) tot soiul de obiecte de uz casnic, hăinărie, șlăpărie, artizanat din bambus. Interesante mi s-au părut doar baticurile și țesăturile naturale făcute din fibre de lotus. Dar care aveau și prețurile pe măsură.
Exista, de asemenea, un raion pentru vânzarea benzinei necesară motoarelor de barcă, zonă pe care am ocolit-o fiindcă vaporii miroseau îngrozitor. Am vizitat apoi mai multe standuri cu de-ale gurii. Erau munți de roșii aduse din grădinile flotante. Carnea stătea expusă în aer liber pe o temperatură de 35 de grade. (Atunci nimeni nu se plângea de…Covit 19!)
Din punctul meu de vedere a fost o jumătate de zi pierdută. Asemenea „bazar” improvizat nu putea avea farmecul celor elegante din Iran, Malaezia sau chiar din Turcia.
***
Și acum urmează un „anunț important pentru țară”: dacă v-ați uitat cu atenție la poze, dragii moșului, ați observat că de multe ori apar…desculț! Ei bine, dând dovadă de multă diplomație m-am gândit să nu sfidez gazdele cu eleganții mei pantofi din piele. În consecință trebuia să umblu ca toți ceilalți cu șlapi (pe care îi detest). Pentru a tranșa înțelept marea provocare, am optat pentru varianta strămoșească… (Va urma penultimul episod).
Horia C. Deliu
