Din cauza numărului redus de resurse naturale taiwanezii au fost forțați să inoveze, să se mulțumească mereu cu puțin, dovedind o capacitate de adaptare remarcabilă. Care s-a compensat prin imaginație și creativitate, reflectate în toate domeniile existenței. Firește și în Arta culinară, subiect ce va fi abordat mai jos.
Amestec de tradiții și influențe culinare
Bucătăria taiwaneză este influențată de un element geografic determinant. Fiind o insulă nu prea mare, populația a trebuit să caute și alte surse de hrană în afara agriculturii, culturile nefiind suficiente. Marea i-a ajutat, peștele și fructele de mare completându-le hrana de zi cu zi: de la ton la sardine, de la alte sortimente de pește la crustacee, calamari, caracatițe.
Arta culinară de aici reprezintă un amestec de tradiții și influențe, majoritatea venite din China. Carnea de porc, orezul, soia, constituie elementele de bază. Am rămas impresionat când ni s-a spus că persoanele în etate încă respectă un vechi obicei strămoșesc, evitând pe cât posibil să consume carne de…vită! Această reținere are la bază o cutumă ce recomandă să nu fie sacrificate animalele utile la muncile agricole. Se știe că există o puternică legătură afectivă între fermieri și vitele lor, pe care le-au crescut de mici. De aceea nici nu concep să le taie !!!
Printre cele mai populare bucate se numără gustarea din tofu uscat, supele cu găluște sau cu tăiței tainani, pachețelele de primăvară. O specialitate care mi-a plăcut a reprezentat-o turta înmuiată în ou, prăjită și „umplută” cu feliuțe din carne de porc. Apoi pieptul de pui cu muguri de bambus, orezul cu legume fierte, chifteluțele cu susan. Și, firește, „ Regina” bucătăriei taiwnezo-chineze – celebra Rață pekineză.
Am făcut cunoștință cu o asemenea bunătate cu mulți ani în urmă, când am fost prima oară în China. Era pe vremea „Cealaltă”. Înainte de întoarcerea acasă, la Dineul de Gală, ni s-a servit cu mare fast acest regal culinar tradițional. Se spune că se prepară încă din timpul…Dinastiei Ming! Pe vremea aceea doar un bucătar experimentat (master chef–ul de azi) avea acces în Palatul Imperial din Orașul Interzis pentru a pregăti specialitatea care în limbaj gastronomic internațional se numește Peking duck. Carnea trebuia să provină de la raţe tinere din specia pechineză, care au textura fragedă, suculentă, gustoasă, preparatul fiind „lăcuit” înainte de servire cu sos fierbinte din… trestie de zahăr. Țin minte că a avut loc un fel de show, luminile s-au estompat și la impact a țâșnit un fum alb din friptură…
Față de alte țări de prin aceeași parte de lume, în Taiwan nu se practică sistemul Cook for yourself („Gătește-ți singur”). Este un subiect controversat asupra căruia voi povesti în serialul dedicat Coreei de Sud.
O mare atenție se acordă condimentelor și adaosurilor folosite la pregătirea diferitelor feluri, utilizându-se cele mai neașteptate combinații, cum ar fi sos de soia, vin de orez (?), ulei de susan, diverse legume, mazăre, ciuperci fermentate, castraveciori murați, ceapă verde sau praz, ridichi înăcrite, alune, ardei iute, sare, piper. Condimentele, semințele și ierburile se întrebuințează masiv în Extremul Orient, pentru a conferi o aromă specială preparatelor. De regulă au valoare nutritivă mică, dar stimulează pofta de mâncare.
Datorită climei sub-tropicale în Taiwan se găsesc și numeroase fructe – papaya, banane, pepeni, citrice. Am ciugulit și niscaiva snack-uri și dulciuri ca să-mi fac o idee, precum alge …prăjite, bomboane cu ghimbir, chips-uri din creveți. Mi-a lăsat gura apă doar după mochi, un desert din orez care seamană cu rahatul, însă are alt gust.
Hai noroc cu…Mijiu!
Despre papa am vorbit, dar oare nu s-ar cuveni să știm ceva și despre băutură? Mijiu („Vinul de orez”) sau cel mai popular drink taiwanez. Se prepară din orez glutinos, drojdie și apă. Seamănă cu vestita băutură alcoolică japoneză Sake. E o licoare transparentă, echilibrată din punct de vedere al acidității, având gust dulceag. Tăria ajunge doar la 20 la sută. Slăbuță după gustul meu, deprins cu palinca-strong!
„Vinul de orez” a fost produs prima dată în jurul anului 1.000 î.Hr. în China Antică. De atunci a jucat un rol important în viața asiaticilor. A devenit o băutură tradițională, iar unele familii încă mai practică obiceiul de a o prepara în casă. Mijiu se bea călduț, fiind servit ca aperitiv.
Bbq…mongolez (?), o atracție culinară în Taipei
În general, când călătoresc în țări mai „ciudate” (africane, asiatice etc) încerc trăznăile culinare locale, pentru a-mi face o idee. Bucatele care nu-mi plac le trec pe o „listă mentală”, pentru a le evita…politicos, fără a jigni gazdele.Într-o dimineață ghidul taiwanez ne-a anunțat încântat că are pentru prânz Big surprise: vom merge să ne ospătăm într-un local celebru – Genghis Bbq – un restaurant unde se prepară grătar în stil… mongolez !!! Poftim ???, am întrebat siderat restaurant unde se prepară grătar în stil… mongolez !!! Poftim ???, am întrebat siderat.
Firește, se făcuse rezervarea cu câteva zile înainte, fiindcă altminteri nu erai primit. Adevărul este că ”locanta” arăta bine. După ce ne-am dus la zona repartizată și ne-am…marcat locurile (dar nu cum procedează…cățeii!), am trecut la explorarea numeroaselor vitrine frigorifice unde se găseau feliuțe de carne crudă de pui, vită, porc, dar și sushi, midii, fructe de mare. Și felurite legume.
Am vârfuit un platou și după aceea am trecut la… rând. În stânga se afla o…bandă rulată care avansa lent, având imprimate cifre. Habar nu aveam ce trebuia să fac. M-am uitat la clientul din față și m-am dumirit. Îți așezai farfuria pe cifra disponibilă, după care te retrageai într-o zonă de așteptare. Un ajutor de bucătar prelua comanda și ducea conținutul la prăjit pe o plită circulară enormă. În jurul ei „oficiau” doi bucătari echipați în negru ce întorceau cu dexteritate carnea și legumele. Când preparatul a fost gata, farfuria mea „a aterizat” pe numărul corespunzător de pe o tăblie aflată în apropiere…
Mi s-a părut o aiureală comică, tratată însă cu „seriozitate”. Gustul melanjului n-a fost chiar rău. La final ni s-au oferit fructe și… supă. Cred că de-acum știți, că în Asia supa se ingurgitează ultima! Berea am plătit-o separat. Apoi, cine a dorit să socializeze s-a dus în…parc! Da, erau multe zone verzi unde se adunau localnicii, care mâncau dulciuri, beau sucuri, ceaiuri și povesteau. Alții, mai talentați, își etalau vocile la karaoke.
Am petrecut și eu câteva minute bune acolo, ascultându-i într-un loc special amenajat. Era un fel de studiou muzical în aer liber, cu acoperiș pentru a fi protejați de soare sau ploaie, cu stație performantă și un tonomat cu sute de cântece pe negativ. Contra unei sume (cred modice) amatorii își alegeau melodia prferată și veneau la microfon. Erau bărbați, femei, cupluri. În general, oameni în etate.
Doar eu făceam notă discordantă. Nu ca vârstă. Ci în sensul că eram singurul care nu venise să cânte. Totuși, la un moment dat o doamnă singurică, talentată m-a invitat să facem împreună play-back. Când m-am apropiat și-a pus o…mască! (Ca să mă protejeze). Spectatorii au fost extrem de încântați de recitalul „nostru” în limba chineză. Eu doar mormăiam ceva acolo. Totuși, ne-au aplaudat frenetic, câțiva au venit la poze, de parcă eram niște staruri. Unii chiar m-au servit cu biscuiți și cuburi de ananas cu gheață. Alcool, din păcate, nu aveau în dotare! Ne-am despărțit…prieteni….
Știți ce a spus Socrate? „Oamenii simpli trăiesc ca să mănânce şi să bea. Oamenii de valoare beau și mănâncă ca să simtă că trăiesc”.
Eu din ce categorie fac parte? (Va urma Penultimul episod).
Horia C. Deliu
