Una dintre cititoarele fidele, distinsa doamnă Elena Târziu, m-a rugat să relatez și despre cel mai periculos punct al excursiei – Strâmtoarea Ormuz („The Strait of Hormuz”), care a fost și a rămas o zonă instabilă în Orientul Mijlociu.
Ca o confirmare, exact când ne aflam acolo a început Conflictul israeliano-palestinian. La numai o aruncătură de băț… Dar n-am dat bir cu fugiții, deoarece nu le văzusem încă pe toate prin Oman. „Ce-o fi, o fi!. Dacă ni se întâmplă ceva măcar apărem la știri”.
Incursiune în Strâmtoarea Ormuz (Hormuz)
Ambele denumiri circulă atât în regiune, cât și în limbajul internațional, deși în limba persană i se spune „Ormús”. Este un braț îngustat de mare dintre Golfurile Persic și Oman.
Potrivit vechilor texte zoroastriene, Ormuz a fost Zeu numit și Ahura. Prin configurația sa ținutul a favorizat atacurile piraților încă din sec. al VII-lea. Și în prezent are o mare importanță strategică, fiind singura ieșire din Golful Persic a tancurilor petroliere. Se estimează că aproximativ a cincea parte din țițeiul mondial se exportă prin acest loc. Lățimea strâmtorii variază de la 33 km la 95 km. Am străbătut-o cu o ambarcațiune turistică într-o după-amiază. Cu acest pirlej am putut admira și un splendid Apus de soare. Habar nu aveam că peste câteva zile perimetrul va redeveni extrem de periculos.
Iranul și Oman sunt țările cele mai apropiate și împărtășesc drepturile teritoriale asupra apelor din „The Strait”. De câteva ori Iranul a amenințat că va închide Strâmtoarea dacă situația o va cere. Conducerea Flotei a V-a a Statelor Unite în Orientul Mijlociu a avertizat căpitanii navelor care trec pe aici să fie prudenți, existând oricând posibilitatea declanșării unui atac.
Crozieră în Strâmtoarea Ormuz
În baza sancțiunilor impuse Iranului, SUA reține ocazional petrolierele iraniene care transportă țiței. Ca răspuns, Iranul atacă la rândul său din când în când vasele străine ce se întorc încărcate, pe motiv că „Nu respectă regulile maritime”.
…În croziera efectuată pe noi nu ne-a atacat nimeni. E drept, că nu reprezentam nici un pericol, fiind niște „pârliți de turiști”.
Fortul „Bahla”
Fortul „Bahla” este una dintre cele patru cetăți istorice situate la poalele Munților Jebel Akhdar. Reprezintă cea mai importantă fortificație din Oman, ca atare a fost inclusă din anul 1987 pe lista Patrimoniului UNESCO. Grație politicii înțelepte de protejare a valorilor naționale impuse de regretatul Sultan Qaboos, s-au efectuat în întreaga țară ample lucrări de restaurare și consolidare, investițiile fiind costisitoare, multe suportate din averea proprie. Dar rezultatele sunt minunate. Și acest obiectiv a trecut printr-un asemenea proces de reabilitatre, care s-a încheiat în anul 2012.
L-am privit din depărtare. Măreț. Am intrat. S-a dovedit și mai impunător. Există în interior o structură centrală masivă, străjuită de turnuri de observație. Fortul a fost edificat în secolul al X-lea, contribuind la transformarea așezării într-o Capitală până în secolul XII-lea. Grație unui sistem antic extrem de eficient de aducțiune a apei din munți – numit „falaj”– terenurile aride înconjurătoare au devenit în timp fertile, iar populația s-a stabilizat și a prosperat.
Un zid …fierbinte
…În fiecare dimineață când ieșim din hotelul răcoros aerul fierbinte ne izbește neplăcut. Parcă ne-am lovi de un zid. Ezităm descumpăniți, prima reacție fiind de a ne întoarce în incinta luxoasă, unde-i atât de bine. Doar în Pakistan, la Karachi, mai trăisem o asemenea senzație dezagreabilă la aterizare, când s-a deschis ușa avionului. Și era… miezul nopții, dar nici urmă de răcoare! Acolo se adăugase și umiditatea crescută venită de la Oceanul Indian, din pricina căreia mi s-a umezit instantaneu îmbrăcămintea. Măcar în Oman este uscăciune, neavând parte de umezeala aceea dizgrațioasă.
Cum părăsim hotelul sau coborâm din confortabilul jeep spre a vedea obiectivele din program, plăcerea vizitei scade brusc din pricina caniculei ce ajungea la vreo 36 de grade. Și ne aflam în luna…octombrie 2023!
De felul meu nu sunt rău de căldură. De frig – da! Când am plecat de acasă venise deja toamna. Eram bucuroși că ne vom prelungi starea de bine de care avusesm parte în draga noastră Antalye, unde mergem de două ori pe sezon. Totuși, aici parcă plonjasem brusc în Iad. Sezonul turistic stătea să înceapă, noi fiind „ante-mergătorii”.
E clar. Vara n-au cum să vină turiștii. Practic, e imposibil să călătorești. Ca atare, localnicii care lucrează în „Industria losir”-ului (ghizii, șoferii autocarelor și mașinilor de teren, hotelierii, buticarii, vânzătorii de suveniruri) stau în „concediu forțat” cel puțin…trei luni.
Cum se descurcă financiar? Doar Alah știe!
Standard de viață ridicat
Cert e că populația are un standard de viață ridicat. Moneda lor națională, (un rial omanez) echivaleză cu aproape…trei dolari americani!!! La primul schimb valutar am crezut că-i o greșeală când am văzut ce puțin am primit în schimbul „verzișorilor”. De banii de buzunar am cumpărat doar…curmale, cum n-am mâncat pe nicăieri. Nu m-a interesat shopping-ul, ca de obicei, ci doar am vrut să degust o bere ca băieții. Mai bine zis cu băieții. Numai că orice băuturi ce conțin alcool…lipsesc!
Am fost și în alte state arabe, dar o asemenea strictețe n-am întâlnit. Teoretic în țările islamice interdicția este oficială. Însă există și… supape. Totul e să le descoperi.
Acum nu că aș fi eu vreun „mare beutor”, însă după o zi grea prin deșert ori printre pietroaiele din munți la o altitudine de 3.000 de metri (am și dormit într-o tabară montană), cu mult praf și nisip prin nas și gură, zău că ar fi mers una, două beroanțe…reci (pleonasm!).
Însă chiar din prima zi am făcut neplăcuta descoperire. Primul dialog l-am purtat la resturantul hotelului:
– „Beer, please”.
– „Excuse me, Sir, beer it’s forbidden here!”, mi-a spus jenat chelnerul.
– „I don’t want whisky, vodka, brandy, something else based on alcohol; only… beer”.
– „No, no, no. Sorry!”…
La fel au stat lucrurile și în bazar, pe la buticuri, la supermarket. Era să renunț, când un binevoitor mi-a șoptit să caut „Barul Secret”. Nu se găsește oriunde, ci doar în hotelurile exclusiviste, care au licența de a desface asemenea…„drog lichid”.
Și, într-adevăr, când am ajuns la primul super-complex hotelier, mi-am încercat norocul. Care mi-a surâs!
După cină, am mers de unul singur să cercetez terenul. Imposibil de aflat în imensa clădire „misteriosul bar”. Am oprit până la urmă un lift boy și l-am omenit. Mi-a făcut semn să-l urmez. M-a purtat pe niște coridoare și ne-am oprit în fața unei uși oarecare. Nu era nici un afiș, vreo plăcuță informativă. N-aș fi încercat acolo niciodată. A ciocănit ușor și ne-a deschis un…polițist (?) ce supraveghea interiorul. Era o încăpere liniștită, semi-pustie, având în centru clasica tejghea circulară, unde serveau doi băieți „speriați de bombe”. Parcă ar fi plasat marijuana! Erau vreo 15 mese însă numai câțiva turiști. Cred că nordici. Pașnici, nevoie mare. Muzica în surdină, atmosferă lugubră. Cafele, fum de țigară, câteva pahare cu vin și mai multe drafturi cu bere blondă. Doamne, m-am amintit cum arată barurile prin alte părți. Inclusiv în România. Ce hărmălaie, decibelii dați la maxim și multe dame despuiate. Aici – nici „picior” (scuzați!) de femeie.
M-am retras. Urma să revin cu doi colegi de expediție, cărora trebuia să „le fac cinste”, pentru că mă trataseră și ei în serile trecute cu niște tării aduse de casă. Norocul meu a fost că erau tipi cu bun simț și nu au acceptat decât un rând. Numai că nu exista bere la jumătate de litru, ca să simțim ceva. Doar „doze pentru kinderi”- cum le zic eu – de 330 ml. Pe deasupra marca era necunoscută. Bine și așa. Șocul a venit odată cu nota de plată. Noroc că ședeam, altminteri cădeam fulgerat: 33 de dolari plus încă cinci bacșiș, pentru… trei liliputane doze „blonde” !?! Nicăieri în lume n-am mai întâlnit așa tarif. Nici chiar în…Japonia, unde stabilisem precedentul record în materie de scumpete. La prețul acesta puteam cumpăra acasă vreo…50 de sticle!!! Mi-ar fi ajuns toată vara ori îmi deschideam un bar.
Și ne mai plângem că o ducem rău în România… (Va urma penultimul episod).
Horia C. Deliu
