Drumul spre creastă este îngust, asfaltat (fără…gropi, ca pe la alţii) şi tot suie pieptiş. De pe partea dreaptă unde stau în maşină se văd frumos marea şi portul, în timp ce pe stânga este muntele. Noroc că beneficiem de o zi senină, altminteri ceaţa poate obtura peisajul.
Pe soare sau în ceaţă
Am văzut în nişte poze celebra Stâncă învăluită în partea ei superioară într-o pâclă albicioasă, care îi ascundea măreţia. Vă daţi sema că în atari condiţii dacă te afli în vârf ai ratat posibilitatea de a scruta Strâmtoarea Gibraltar şi de a observa Munţii Atlas de pe ţărmul african. Micul nostru grup a fost ocrotit de Doamne-Doamne, semn că avem inimă bună (nu mă refer la…cord). Exact când gândeam atât de pios, am fost răsplătiţi cu un alt dar: avem şansa să vedem cum trece un avion foarte aproape, urmând să facă o voltă şi să vină la aterizare.
Aflăm de la ghid că în partea superioară a muntelui există o rezervaţie naturală ce adăposteşte aproximativ 250 de…maimuţe. Adevărate, nu metaforice! La auzul veştii, un puşti ce stă înghesuit între părinţi, scoate un chiot de bucurie.
– Yeeeeeee!
– Sunt semi-sălbatice şi foarte…obraznice. Nu aveţi voie să puneţi mâna pe ele, ne atenţionează serios nenea cu “covrigul”.
Se pare însă că nimeni nu-l bagă în seamă. Deşi, chiar eu aveam să trăiesc o experienţă cam aiurea cu ele, pe care o voi relata la momentul potrivit.
Ni se mai spune că maimuţele de aici reprezintă singura specie de primate sălbatice din Europa lăsate de capul lor aproape de oameni. De asemenea, vieţuieşte pe munte şi o mică faună aparte , alcătuită din târâtoare şi specii rare de păsări migratoare. Cea mai reprezentativă dintre micile înaripate hoinare este “barbary partridge”. Adică “potârnichea berberă” nu…barbară (!), cum am fi tentaţi să traducem la prima vedere. Numele ei ştiinţific – dacă tot aţi vrut să-l ştiţi – este “alectoris”. Sună şi mai fistichiu…
Fără să vreau, gândul îmi…zboară la faptul că deşi am habar cum arată o păsărică normală, nu prea ştiu cum se înfăţişează una…berberă!
Intermezzo neaşteptat
Şoferul-ghid Hugo ne spune mai în glumă, mai în serios, că o să ne testeze la despărţire pe fiecare în legătură cu felul său de a fi.
– Hait! Am încurcat-o, mi-am făcut repede cruce cu limba.
– Şi cum o să procedezi?, îndrăzneşte unul timid.
– Am să vă analizez prin prisma unui criteriu propriu.
– Care e?
– Nţţţ. Nu vreau să stric suspansul.
Nu o mai lungesc, ţinându-vă şi pe dv. în tensiune, stimați citiori, cum am stat noi. Hugo se referea la un „studiu sociologic” pe naţiuni făcut de domnia sa în legătură cu…generozitatea turiştilor. Ştia deja care sunt cele mai generoase popoare, respectiv, cele mai „econome” – ca să se exprime eufemistic. Străvezie discuţie, n-am ce zice…
– Pe ce m-am bazat? – a anticipat întrebarea mea hamletiano-moromeţiană. Pe gesturi mărunte, pe reacţia oaspeţilor cu care vin zilnic în contact – şi nu de ieri de azi, ci de vreun deceniu încoace – atunci când oferă bacşiş! Plus, cât este de consistent. Majoritatea se scuză că nu au mărunt. Nu mai vorbesc despre cei care se fac că „uită” să arunce o monedă în pălăria pusă pe jos de vreun artist ambulant, preferând să-l admire şi fotografieze pe… gratis. Mai vreţi exemple?
– Interesant clasament, ni-l spui şi nouă? – se aude o voce „blondă” din spatele maşinii.
N-o văd pe turista curajoasă, însă şoferul se uită în oglindă să o depisteze. A identificat-o şi o salută ridicând mâna.
– Dar cehii cum sunt? – continuă tipa, o planturoasă cam spălăcită.
– Aha, te-ai desconspirat.
– Ei, şi?
– Uite, n-am făcut o clasificare chiar aşa amănunţită, ci una în mare. Am şi lipsuri. De pildă, nu ştiu nimic despre dărnicia letonilor, a sârbilor, ucrainienilor şi aşa mai dearte. Cât despre cehi o să-mi fac o idee la despărţirea de tine!, i-o trânteşte fără jenă.
– Înţeleg unde baţi…
– Nu o lua în tragic, „am glumit”, o întoarce Hugo ca la…Gibraltar. Ştiu însă cât de „generoşi” sunt grecii, nemţii, evreii…
– Ca şi scoţienii?, glumeşte unul cu accent britanic.
– Da, alcătuiesc cel mai …disciplinat public. Nu aruncă nimic pe gazon la meciuri!
Apoi suntem întrebaţi hodoronc-tronc dacă-i printre noi e vreun… evreu??? Pauză.
-Nu este? Sau nu are curajul să mărturisească? Bine, vă spun un banc şi nu aş vrea să supăr pe nimeni. Ştiţi că evreii au faima că-s zgârciţi… O bunicuţă din Tel Aviv își urmarea nepoţelul cum se juca pe plajă, la malul mării. La un moment dat vine un val uriaș, îl smulge şi-l duce spre larg. Disperată, femeia începe să plângă, să ţipe, să-şi smulgă părul şi să se roage: „Doamne, fă te rog o minune şi adu-mi micuţul înapoi; te implor, este unicul meu nepoţel, e ca lumina ochilor”. Pauză. Apoi, ca prin minune un alt val readuce ţâncul pe mal. Femeia bucuroasă îl îmbrăţişează, îl acoperă cu sărutări şi-şi şterge lacrimile. Se mai linişteşte, după care se uită atent la copil, apoi spre cer: „Doamne, îţi mulţumesc, ai fost atât de bun. Dar să ştii că ăsta micu’ avea şi o… pălăriuţă”!!!
Râsete…
– Dar cei mai generoşi, cin’ să fie? – mă (re)bag în vorbă.
– În nici un caz…românii, mi-o taie scurt, amintindu-şi de unde provin. Darnici sunt americanii, fiindcă la ei este o tradiţie să încurajeze comerţul stradal, să recompenseze artiştii ambulanţi. La fel fac şi japonezii, asiaticii, în general. Şi ruşii sunt de treabă, chit că-s mai săraci.
Povestirile lui Hugo…
…nu ale lui „Hoffman”, cum sună titlul unei cunoscute opere a lui Jacques Offenbach. Hugo, simpatica noastră călăuză, conduce cu dezinvoltură. Schimbă des viteza pentru drumul în rampă şi narează: s-a născut aici şi cunoaşte bine istoria locului. I se pare foarte spectaculoasă, de aceea ţine să ne împărtăşească crâmpeie. Reţin doar câteva, întrucât vreau să fac şi instantanee fotografice pe lângă filmări şi nu pot fi foarte atent. Din păcate constat că n-am decât… două mâini! Oho, dacă eram un fel de Buddha, cel cu o mie de membre şi tot atâţia ochi…
Ni se relatează, de pildă, că pe acest mic teritoriu au năvălit tot felul de migratori. Unora le-a plăcut şi au rămas mai mult timp, alţii şi-au luat repede tălpăşiţa: precum fenicienii, cartaginezii, romanii. Cei din urmă, fiind de felul lor gânditori şi creatori de artă, au lansat şi legenda privitoare la Coloanele lui Hercule. S-au perindat şi vizigoţii, maurii, spaniolii, britanicii. Era o aglomeraţie mai rău ca într-o gară…
Face o mică pauză să soarbă o gură de Cola, şi îl chestionez pe Hugo de unde provine numele locului?
– Bună întrebare. Oricum vă spuneam ceva mai încolo. Vreţi să-l ştiţi chiar acum?
– „Yes”. Pare că are o sonoritate ciudată.
– Bravo, eşti…muzician?
– Mai rău…”scrib viral”.
Neînţelegând ce am vrut să zic, vorbăreţul nostru ghid trage aer în piept şi-şi continuă istorisirea. Ei bine, odată cu anul 711 începe stăpânirea maură. Numele teritoriului provine de la un faimos general berber – Tariq ibn-Ziyad – cel care a izbutit să cucerească Hispania. În cinstea lui stânca a căpătat apelativul “Jebel at-Tariq”, însemnând în arabă Muntele lui Tariq, ce s-a metamorfozat cu timpul în… Gibraltar.
P
Stăpâni aprigi
Peninsula cade şi în mâinile spaniolilor în anul 1462. Pentru ca din 1704 să treacă sub stăpânirea anglo-daneză. În urma semnării Tratatului de la Utrecht din 11 aprilie 1713 ţinutul devine colonie britanică. Spre bucuria tuturor – stăpâni şi supuşi.
Să mai răsfoim o filă de istorie şi să aflăm că în luna octombrie a anului 1805, Marina Regală engleză condusă de amiralul Nelson a înfrânt Armada franco-spaniolă a lui Napoleon, menţinându-şi supremaţia maritimă asupra zonei.
Având apoi timp liber berechet soldaţii britanici au valorificat relieful, creând un sistem de tuneluri şi refugii, foarte utile în caz de asediu.
…Am discutat la coborâre cu mai mulţi localnici despre viaţa şi aspiraţiile lor. Toţi s-au arătat mulţumiţi de faptul că (şi) în prezent Gibraltarul este teritoriu englez. De altminteri, două referendumuri efectuate de autorităţi vizând revenirea statului-oraş sub stăpânirea Spaniei, au oferit acelaşi răspuns ferm, cu un procent covârşitor de circa 98 la sută – “NU, mulţumim!”
– De ce nu vreţi să vă întoarceţi la “Patria Mamă”?, l-am întrebat în spaniolă pe un tânăr ochelarist.
– “Sorry?”, îmi răspunde semnificativ, deşi înţelesese limba lui Cervantes fără probleme, chit că fusese niţel bălmăjită de mine.
– Da, chiar aşa, de ce?, nu m-am lăsat.
– Mai întâi este o chestiune pur economică: avem un statut incomparabil mai bun decât ibericii. Secundo: există facilităţi de studiu în Anglia pentru tinerii de aici, care îşi pot găsi apoi un job bun. Să nu uităm că lira britanică este foarte puternică. Totodată, cine nu vrea să vorbească fluent cea mai răspândită limbă de pe Glob? Cu spaniola ne descurcăm doar pe plan local, cu vecinii şi atât.
Băiatul are dreptate în toate. Sigur, Marea Britanie are încă orgoliul vremurilor de mult apuse, când stăpânea un Imperiu colonial imens. Poate de aceea modestul ţinut de lângă Strâmtoare se numeşte în mod nostalgic „Teritoriul de peste mări”.
Deşi, ceea ce mai reprezintă el astăzi este un modest simbol, situat dincolo de…zări!
Vis utopic . .
Desigur, conducătorii Spaniei nu au renunţat în forul lor intim la visul utopic de a “recuceri” cei… 6,8 kilometri pătraţi ai Gibraltarului. Populaţia este de cca. 30.000 de suflete, densitatea fiind de 4.328 de locuitori/ km², ceea ce plasează liliputanul stat pe locul cinci în lume din acest punct de vedere.
Tatonări de “reîntregire” au existat încă din anii ’80, cu runde de negocieri, întâlniri diplomatice, chiar ameninţări voalate de natură militară. Fără sorţi de izbândă.
– “No chance”, au mârâit britanicii.
– “Perdón”, s-au scuzat ibericii spășiţi.
Păi cum era să cedeze Albionul tocmai Strâmtoarea Gibraltar, un punct strategic major? Toate încercările hispanicilor au dat greş. O concesie importantă s-a realizat, totuşi, în primăvara anului 1985, când s-a deschis granița între cele două teritorii şi a început fluxul benefic de turişti spre acest “cotlon” al Europei, ajungând anul trecut la un milion de vizitatori!
– Ştiţi care este deviza statului nostru? – se interesează Hugo.
– Ceva cu…”Nula”.
– „Nulli Expugnabilis Hosti”.
Apoi se uită semnificativ spre mine, de parcă eu aş fi liderul grupului, fiindcă stau proptit în faţă. Dau din cap afirmativ, fiindcă pe vremea mea se făcea latina în liceu. Ţin minte cu spaimă Examenul de absolvire de atunci, care a constat în nu mai puţin de…şapte probe.
Pentru a afla cum stau lucrurile în prezent, am citit la întoarcere „bestseller”-ul apărut la Editura Jilava intitulat „Cum a-m loat baku ”, publicat de un milionar pomenit zilnic la televizor şi în tabloide. (Va urma)
Horia C. Deliu
