…Am ajuns în zona centrală a statului/oraş Gibraltar. Poartă un nume cazon, lipsit de poezie – „Grand Casemates Square”. Constat că sunt… singur, vorba vine, căci locul mişună de vizitatori. Numai că fiecare individ sau grupuscul îşi face alt program. Chinezii cu care am trecut graniţa şi–au luat la revedere şi au plecat grăbiţi spre un McDonalds, fiindcă este gratis la toaletă (la „baie”, cum se zice acum). Încotro s-o apuc? Mai întâi merg în Port. Apoi urc pe creastă şi scanez tot ce–i de admirat pe acolo, pe urmă revin la bază, în pitorescul orăşel.
Am vrut inţial să dau cu banul (respectiv cu lira) ca să văd ordinea. Dar nu mai e cazul, planul pare bunicel.
“Porto franco”
Portul văzut de pe Stâncă
Urbea în care mă aflu, deşi e mică – micuţă, are port şi aerogară. Numai tren nu posedă. Despre ciudatul aerodrom, unic pe Terra, am scris pe larg data trecută (căutaţi pe Facebook, dacă aţi pierdut numărul de ziar respectiv), aşa că acum mă voi referi niţel la poarta sa maritimă, care de pe munte se vede splendid.
Şi ea este deosebită, întrucât are statut privilegiat de “Porto franco”. Adică beneficiază de o importantă facilitate comercială, foarte căutată de toţi armatorii: mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit nu sunt supuse taxelor vamale, beneficiind de statutul unui port liber.
În consecinţă aici fiinţează un număr mare de linii internaţionale de transport maritim, de marfă şi pasageri. Poposesc şi yahturi, ca nişte uriaşe lebede albe. Am admirat câteva asemenea super-elegante ambarcaţiuni de agrement. Unele-s transocianice, nave private ale unor milionari, poate miliardari, Dumnezeu să-i pieptăne, venite de peste Atlantic, ce valorează sume exorbitante, beneficiind de tot luxul închipuit şi neinchipuit.
Am rămas mut de admiraţie şi invidie. Ce puteam face? Să le zgâri cu cheia din egoism, cum fac unii prin parcări şa maşinile de lux, nu puteam, deoarece cădeam în apă. Atunci, ca un masochist, m-am… fotografiat lângă o asemenea bijuterie abia sosită din Anglia; să-mi oftic amicii şi duşmanii, vorba maneliştilor.
– “Hello”. Vă place?
Un domn distins, cu părul argintiu, ochelari de vedere şi pipă, îmbrăcat lejer, cu tricou (dar nu de marinar) şi bermude, mă salută amical de la bord. Mă uit în jur, poate a vorbit cu altcineva. Constat că nu e nimeni. Îmi face semn să urc. Sper că nu are ceva intenţii ascunse îmi trece o clipă prin gând, însă alung imediat o asemenea ipoteză jenantă. Mă gândesc că la bogăţia lui putea găsi, la o adică, o pradă mai …fragedă. Refuz hotărât să-i fac o vizită, zicându-mi “De ce să-mi fac sânge rău văzând atâta opulenţă?” Probabil că o asemenea bijuterie valorează cam cât o şpagă de nerefuzat anchetată de DNA.
– Cum doreşti, se aude comentariul proprietarului.
…Uite, asta-mi place la occidentalii ăştia: sunt nişte domni, chiar dacă tu eşti mai din topor şi-i refuzi. În general, nu se supără şi au cuvinte elogioase despre ţara ta, chit că realitatea este alta. Spun poate un sofism, dar la ei amabilitatea este în primul rând o chestiune de caracter şi apoi una de educaţie.
Am zis!
Bine, totuşi, că n-am dat curs invitaţiei, întrucât lângă mine apare în scurtă vreme o doamnă (probabil soţia) cam acrită, care nu ştie ce hram port. O salut. Îmi răspunde din vârful buzelor. Apoi îl pofteşte ferm pe “Edward” să coboară pentru a merge la masă în oraş. Mă uit la yaht, mă uit după ei şi oftez…
Ştiţi cum se spune: un prostănac înstărit este văzut de ceilalţi, în primul rând, drept un tip… bogat. Unul sărac este considerat în schimb drept un… tolomac!
Trei opţiuni
Foto 2. Gazetarul Horia C. Deliu lângă un superb yacht
Cu inspecţia portului am cam terminat. Ce urmează? A sosit momentul etapei următoare – ascensiunea pe Stâncă. Am la îndemână trei posibilităţi să urc: cu telecabina, pe picioare ori în minibus. Aleg ultima variantă, întrucât pot efectua comod circuitul clasic. Bine am procedat, aveam să aflu la destinaţie. Sus pe platou gâfâiau nişte tineri rupţi de oboseală. Porniseră voioşi „per pedes” încă de dimineaţă, urcând alert aşa-numitele trepte mediteraneene, ignorând că sunt neatrenaţi pentru asemenea plimbări în forţă. Ca atare, au ajuns pe culme ca vai de ei. Le atârna limba de-un cot, erau transpiraţi, morţi de sete, iar febra musculară deja începuse să se facă simţită.
– Totuşi, nu regretăm. Traseul e spectaculos, a meritat – m-au asigurat ei cu jumătate de glas.
Ce să zică? Mi-au spus însă că se vor întoarce cu… telefericul, pasămite spre a avea o privire panoramică la coborâre. Să-i cred pe cuvânt?
Aş.
Călăuză avizată
… Dar să nu anticipez, aşa că dau puţin filmul înapoi. Am ajuns la punctul de îmbarcare auto. Deja era o oră cam matinală, se adunase un grup multinaţional destul de vesel. Se fac poze, ţigările sunt trase cu nesaţ. La scurt interval soseşte un maxi-taxi alb cam hârbuit de opt locuri, condus de un …limbut. Şi mai cum?
– Mă numesc Hugo, ţine să ne precizeze şoferul, strângând afabil mâna fiecăruia.
– Ne pare bine, noi de colo.
Este un tip măsliniu, la vreo 45 de ani, care face şi oficiile de călăuză. Ne întreabă pe rând din ce ţări provenim? „Aha, aha”, punctează după fiecare prezentare. Ajunge la mine şi-i zic despre frumoasa mea patrie. Mă bate pe umăr şi mă chestionează bilingv:
-„Romanian”?; „Rumano”?
– “Yes”; “Si”.
Foloseşte engleza şi spaniola aproape simultan, aşa că-i răspund la fel. Rupe, totuşi, câteva cuvinte, două-trei expresii uzuale şi în franceză, italiană, rusă. Pe româneşte ştie doar „Ce faci, bine?”
Se aşează comod la volan, închide uşa şi-i dăm bătaie…
. .
O mică „Wikipedia”
Am reuşit să mă strecor pe scaunul din faţă pentru a putea filma ca lumea. Din lateral ce iese? N-a protestat nimeni de tupeul meu, cineva tot ar fi stat acolo, nu-i aşa? În fond, abia sus este tot şpilul să găseşti un loc potrivit pentru instantanee.
Îndrumătorul de grup ne explică pe nerăsuflate o mulţime de lucruri despre istoria, geografia, politica locului. Sare de la un subiect la altul, de teamă că a uitat vreun amănunt. Este o mică enciclopedie, un soi de „Wikipedia” orală. Se întoarce la un moment dat spre noi şi întreabă:
– Ştiţi cum ne alintăm frumuseţea asta de oraş?
Linişte. Nimeni nu vrea să zică vreo prostie. Mă încumet:
– “Guijarro”? (“Pietricica”) – licitez eu, cu gândul la masivul similar din târgul moldav, Piatra Neamţ.
– Bună de tot. E nostimă. Hugo râde cu gura până la urechi, şi-mi face cu ochiul complice.
– Nu aşa. Îi spunem “Gib”, l-am prescurtat ca americanii.
Atmosfera s-a destins. Ne informează că dincolo de frontieră se găseşte orăşelul spaniol „La Linea de la Concepción” (unde am parcat maşina), o municipalitate din provincia Cadiz. De acolo vin zilnic mulţi navetişti pe motorete sau pe jos. Sunt lucrători din turism, servicii, alimentaţie publică etc. ce câştigă o pâine bună în Gibraltar.
“Atención !”
…Înaintăm cu grijă pe Queens Road din pricina urcuşului pronunţat şi a serpentinelor.
-“Atención !”, ne avertizează la un moment dat şoferul. O…maimuţică a sărit pe acoperişul maşinii!!! Rămânem sideraţi.
– Este doar începutul show-ului, mustăceşte Hugo.
Suntem la jumătatea drumului pe simbolul herculean – “The Rock”. Aflăm că în clasamentul mondial al statelor minuscule, Gibraltarul se află pe locul trei înainte de Vatican şi Monaco. O altă performanţă de acelaşi calibru se referă la faptul că aeroportul localităţii este amplasat la numai…500 de metri (!) de centru, reprezentând cea mai mică distanţă de acest fel din lume. În oraşele mari, în metropole respectabile terminalele sunt hăt, la 30-40 de km de aglomerările urbane.
Micul aerodrom a fost amenajat în anul 1939 ca loc de aterizare în caz de emergenţă pentru avioanele Flotei Regale a Marii Britanii. Deşi mică, aerogara este utilizată în prezent de peste 300.000 de pasageri anual, în majoritate turişti, fiind efectuate zilnic în jur de şapte curse.
Comparaţii
– Ştiţi cam ce înălţime are Muntele Calpe? – arunca nada Hugo. Vrea să vadă dacă avem habar de ceva sau am venit total nepregătiţi.
– „Calpe?”, murmură cineva.
– Da, aşa i se spunea în Antichitate. O legendă povesteşte că însuşi Hercule a creat Strâmtoarea în cea de-a zecea dintre cele 12 munci ale sale.
Fac repede o comparaţie cu Tâmpa, ce măsoară 960 metri altitudine. Stânca de faţă îmi pare să fie pe la jumătate. Dar n-am perspectiva necesară pentru a izbuti o evaluare corectă. Aşa că tac, spre a rămâne filosof.
– 426 metri, vine tot el cu precizarea.
– Numai?- se aude o replică a părere de rău.
– Eu zic că-i de ajuns, conchide ghidul.
Urmează şi alte informaţii, la fel de interesante.
Vechime impresionantă
Blocul masiv pe care urcăm este alcătuit dintr-o rocă monolitică de calcar, ce s-a format în perioada Jurasicului, cu aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. A reprezentat rezultatul coliziunii Plăcii tectonice eurasiatice cu cea africană, făcând parte din lanţul Munţilor Cordilieri.
În partea de est se află stânci abrupte. Versantul vestic e ceva mai plat. Cea mai spectaculoasă rămâne zona de nord, unde se ridică semeţ un perete de la nivelul mării.
Particularitatea constă în păienjenişul de tuneluri şi peşteri ce însumează o lungime de peste… 50 km !!! Apa a erodat treptat calcarul masivului muntos, producând în timp numeroase caverne, unele putând fi vizitate. Există vreo 150 de grote, St. Michael (San Miguel) şi Gorham fiind cele mai cunoscute. Cel puţin prima mi s-a părut superbă, am făcut zeci de poze într-însa.
Încântat, m-am transformat ceva mai târziu într-un speolog amator. Adică …”om al cavernelor”. (Va urma)
Horia C. Deliu
