Nu pot să încep un nou episod fără a mă referi la momentele dramatice pe care le trăieşte în aceste zile mica ţară balcanică, numită de mine voit enigmatic – „Necunoscuta FYROM”. I-am zis aşa deoarece grosul turiştilor occidentali, dar şi din Est ştiu prea puţine despre ea.
Şi ca atare o evită.
Un altfel de „celebritate”
Ei bine, de două luni toată lumea a auzit de… Macedonia, ba chiar s-a săturat. La televizor ni se arată ce se întâmplă la graniţa ei cu Grecia, unde au loc zilnic incidente cu sutele de transfugi ce vin în valuri spre a trece mai departe prin Serbia şi Ungaria spre Germania, Anglia sau statele nordice ale Europei. Aidoma unui tăvălug al disperării, sosesc mii de fugari din ţări afectate de război şi sărăcie lucie. Sunt familii întregi, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, rupţi de oboseală, înfometaţi şi însetaţi, doar cu ce au pe ei, sperând să se pună la adăpost şi să înceapă o viaţă sigură, undeva cît mai departe de casă.
Nu este buletin de ştiri în care să nu apară imagini dramatice ale acestei adevărate invazii de imigranţi clandestini, fenomen de masă care deocamdată nu ştim când şi cum se va opri.
Ei bine, aşa-zisa „necunoscută” până mai ieri Macedonia – despre care povesteam la început – a devenit fără să vrea o… „celebritate”. De neinvidiat.
Ascultând sfatul prof. Nikola
…Dar să revin la lucruri mai plăcute. Am urmat, aşadar, recomandarea simpaticului profesor Nikola, interlocutorul doct despre care v-am reatat la finele episodului precedent, şi deşi se înserase binişor m-am dus „aţă” în Piaţa Centrală din Skopje, numită Macedonia.
Fac o mică digresiune spre a spune că edilii locali ori nu au avut prea multă inspiraţie când au botezat mai multe obiective importante cu acelaşi nume, „Makenonja”, sau au făcut-o în mod expres pentru a le da cu tifla vecinilor din Sud. Am să revin cu explicaţii.
Totul era luminat feeric, punând în evidenţă imobilele din jur, statuile impunătoare, Podul de piatră, apa Vardarului. Mă amestec dezinvolt prin mulţimea de plimbăreţi, ce nu se mai satură să facă poze. Eu flanez şi filmez. Atmosferă este tare plăcută, iar Moş Ene încă n-a venit pe la gene, chit că a trecut de miezul nopţii…
Ipostază nocturnă…
…De undeva se aude o melodie tărăgănată. Un tânăr muzician bărbos cânta un fel de baladă. Dar nu vocal, ci la violină. Am stat o clipă să-l ascult şi mi-am amintit de romanţa Miei Braia ce spunea că „Într-o seară de vară-o vioară cânta…”
Zona Zero este dominată de o uriaşă statuie ecvestră. Este înaltă cam cât un bloc de…şapte etaje! Nici soclul nu-i mai prejos, fiind plasat în mijlocul unei fântâni arteziene muzicale, luminată multicolor. Totul a fost gândit ca un ansmblu sculptural monumental, menit să „rupă gura” privitorilor.
Ceea ce se şi întâmplă.În jur se aud exclamaţii admirative. Într-adevăr, sunt puţine asemenea lucrări de artă gigantice în lume. Există un clasament al lor, colosul din faţa mea aflându-se pe locul doi. Incredibil!
Vreau musai să descopr „misterul” de aici, la îndemnul sibilinic al amabilul meu ghid Nikola. Aş îndrăzni să-l numesc chiar amic, noroc că nu mă aude şi nu mă citeşte…
Deci, „Ce să fie?”, „Cin’ să fie?”, îmi zic înciudat de ignoranţa mea. Mă apropii şi citesc siderat: „Războinic pe cal”.
Vai ce simplu era! Cum, naiba, de nu mi-a trăznit prin cap???
…şi diurnă
Am plecat liniştit la culcare. A doua zi pe lumină m-am întors să iau şi eu imagini. Plus că doream să admir sculptura într-o nouă ipostază. Nu atât de poetică precum seara, ci mai realistă. I-am dat ocol. Am făcut o mulţime de poze artistice dar şi banale, gen „amintiri-din-vacanţă”. Mi-a fost destul de greu să surprind cadre şi unghiuri favorabile datorită dimensiunilor considerabile ale monumentului, tot dându-mă cu spatele era să ies din Piaţă.
Fireşte, că în cele din urmă m-am dumirit cine stătea în şa. Am intrat în vorbă şi cu câţiva localnici, oameni amabili, cu frica lui Dumnezeu, spre a mi se confirma supoziţia.
„Secretul lui Polichinelle”
Ca în cunoscuta expresie „Secretul lui Polichinelle” – adică o taină a naivilor pe care de fapt o cunoaşte toată lumea – am dedus că impozantul obiectiv îl omagia pe bravul cuceritor, Alexandru cel Mare. Deşi, în mod diplomatic denumirea aleasă de gazde este una anodină: „Războinic pe cal”.
Auzi colo? De ce n-au scris numai atât: „Statuie”???
Fireşte, şpilul e altul. Ne referim la apriga dispută dintre Republika Makedonja (FYROM) şi Grecia, începută imediat după ce fostul stat iugoslav şi-a cucerit independenţa în anul 1991, optând pentru un nume identic cu cel al vechii provincii elene. Nimeni n-a cedat. Sfada a mocnit şi s-a amplificat după amplasarea la Bitola a unei statui cu o înălţime de opt metri, care-l preamărea pe împăratul Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare.
Iar bomboana pe… tort a reprezentat-o dezvelirea în septembrie 2011 a impozantului monument ecvestru ce măsoară 22 de metri (al doilea ca mărime din lume !) şi îl înfăţişa pe celebrul conducător de oşti.
Dispute politice şi proteste
Lucrurile nu s-au temperat, ci au evoluat exact ca în povestea cu „picătura chinezească”, care te sâcâie de-ţi iei câmpii.
La Atena, această ultima iniţiativă artistică a edililor din Skopje n-a mai fost tolerată, reaprinzând disputele politice şi protestele. Ambele state au continunat să-şi revendice gloriosul personaj istoric, susţinând că regele Alexandru cel Mare face parte din patrimoniul lor spiritual naţional. Pe undeva o situaţie asemănătoare este şi cea referitoare la Maica Tereza, pe care macedonenii, albanezii şi indienii şi-o revendică patetic: „Este a noastră!” „Ba-i a noastră!”
Imediat ce a apărut în Piaţa Centrală din Capitala Macedoniei o asemenea lucrare de artă monumentală, de o grandoare fără egal în Europa – turnată în bronz la Florenţa – ministrul grec de Externe de atunci a declarat în Parlamentul elen, că ar fi vorba despre o „provocare ce se va repercuta asupra negocierilor bilaterale şi care încurajează iredentismul, cea mai mare ameninţare pentru Balcani”.
Deşi pe soclul sculpturii a fost menţionată o denumire vagă, manevra cusută cu aţă albă a autorităţilor de la Skopje nu i-a păcălit pe guvernanţii ţării vecine. Mai ales că figura călăreţului „anonim” semăna izbitor cu aceea a lui Alexandru, marele strateg şi general mecedonean…
„Ghici ciupercă, cine-i?”
. .
„Alexander the Great”
– Cam ce ştii, my friend, despre „Alexander the Great”?, l-am întrebat pe un tânăr ce privea cu capul dat pe spate spre grandiosul ansamblu statuar. Ne aflam chiar la baza postamentului căptuşit cu basoreliefuri, aşteptând momentul declanşării melodiilor de relaxare; nişte valsuri.
– Chiar că-i…„mare”!
…Nu ştiu dacă a fost o mostră de umor. Mai multe n-a zis. Am repetat întrebarea în stil reportericesc gen OTV, adresându-mă şi altor persoane inocente. Prea multe n-am aflat. Răspunsuri de nivel şcolăresc: „Alexandru Macedon? Un mare conducător de oşti de-al nostru”; „Este renumit pentru victoriile sale”; „A murit tânăr!; „Ştiu că.. calul lui era la fel de vestit”(…)
Destul de puţin. Totuşi, să nu exagerăm cu ştiinţa. Oare dacă am face un mic sondaj pe stradă în România întrebând, de pildă, la întâmplare „Cine a fost Mihai Viteazul?”, ce am afla. Că „A fost un domnitor mare şi… viteaz”.
Probabil că vreo tânără beizadea, fireşte, fără Bac la activ, ar spune că expresia atât de uzitată astăzi „a ţepui”, povine de la metodele sale justiţiare.
O viaţă mult prea scurtă
Ei bine, Alexandru cel Mare, de fapt Alexandru Macedon ori Alexandru al III-lea rege al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon a trăit, într-adevăr, puţin, cum ştia unul dintre interlocutori: numai 32 de primăveri! Mai exact între anii 356 şi 323 î.Hr. Dar a rămas în conştiinţa universală nu pentru acest record negativ de longevitate, ci drept primul mare strateg, învingător şi conducător de oşti din Istorie.
Tatăl său, regele Filip al II-lea a dorit ca urmaşul său la tron să fie o persoană cultivată, cu un larg orizont de cunoaştere, nu doar un bun conducător de oşti. Ca atare, l-a ales ca profesor pe marele filosof Aristotel, care şi-a învăţat elevul câte ceva din de toate cele cunoscute la vremea aceea: filosofie, istorie, religie, logică, oratorie, artă. Astfel Alexandru studiază operele lui Homer, devenind un admirator înfocat ai legendarilor Hercule şi Ahile.
La etatea de 16 ani, magistrul Aristotel consideră că perioada de instruire a luat sfârşit, mai ales că tânărul Alexandru dovedea deja o maturitate deosebită pentru vârsta sa, implicându-se în conducerea tării în absența tatălui sau plecat în felurite confruntări militare.
Aşa se face că imediat ce părintele său a fost asasinat de şeful gărzilor, pe când avea numai 20 de ani Alexandru devine regele Macedoniei, începând o strălucită carieră militară şi politică.
„Alexander the Great”, cum îl numesc occidentalii, şi-a extins teritoriul statal până unde nimeni nu a visat, devenind stăpân peste cel mai mare imperiu cucerit vreodată, ce se întindea până în Egipt şi în… India, contribuind la răspândirea civilizației elenistice în lumea largă.(va urma).
Horia C. Deliu
