După ce v-am desfătat cu povești și imagini din punctele de mare atracție ale Libanului, îmi trag puțin răsuflarea pentru a-mi ordona impresiile finale. Multe și mărunte. De data aceasta mă voi concentra (pardon, focusa) pe Capitala Beirut. O metropolă cochetă, cosmopolită, dar încă brăzdată de cicatricile războaielor interne.
Beirut – un oraș fermecător
Parisul Orientului – cum i se spunea cu decenii în urmă – Beirutul era foarte popular în rândul străinilor avuți. Prin anii’70, bogătași dornici să se distreze, să aibă aventuri amoroase, să bea, să petreacă sejururi de neuitat, veneau aici. Pitoreasca așezare cosmopolită nu era cu nimic mai prejos decât Monte Carlo ori Coasta de Azur.
Datorită marelui număr de bănci occidentale ce își aveau aici sucursalele, a stabilității economice, a prosperității populației, cocheta capitală oferea zi și noapte o viață atractivă, tumultoasă. Magazinele unor branduri vestite, hotelurile de cinci stele, cazinourile, restaurantele de lux primeau cu brațele deschise magnații lumii, vedetele internaționale. Dar și turiștii cu portofelele doldora de valută. Dacă erai vreun star ori vreo…starletă (puternic finanțată de un amant bogat) și doreai expunere maximă, trebuia să te etalezi neaparat în „Țara cedrilor”, spre a ajunge pe prima pagină a presei mondene internaționale.
Cum e azi pe la noi cu Dubaiul și tabloidele.
Răsfoind…cartea de Istorie aflăm că Beirut este considerat unul dintre cele mai vechi orașe din lume, fiind locuit continuu de aproximativ cinci mii de ani! Cercetările arheologice au relevat puternice influențe feniciene, elenistice, romane, bizantine, arabe. În secolele XII – XIII așezarea a găzduit o mare tabără militară pentru Cruciați. În perioada romană, Beirut a fost considerat unul dintre cele mai importante orașe din provincii, fapt demonstrat și de titulatura de Ius Italicum, o onoare conferită de împărați anumitor orașe importante ale Imperiului. De aici decurgeau o serie de drepturi și facilități pentru cetățeni, o oarecare autonomie față de guvernatori, scutiri de unele impozite.
După Primul Război Mondial și colapsul Imperiului Otoman, Beirut a intrat sub incidența Mandatului Francez, devenind în anul 1943 Capitala Libanului Independent. Începând cu anul 1994, la inițiativa premierului Rafic Hariri, a fost înființată o mare companie industrială având ca scop reconstrucția și dezvoltarea vechii metropole ce suferise pierderi incomesurabile în timpul Războiului Civil.
Personaj celebru în istoria modernă a Libanului, Rafik Hariri a condus Guvernul din 1992 până în 1998, şi apoi din 2000 până a demisionat în 2004, intrând în Opoziție. Datorită poziției sale critice a plătit în final cu viața, pe data de 14 februarie 2005 fiind ucis de explozia unei maşini capcană.
Nu o dată Hariri a vorbit despre viziunea sa privind prosperitatea unui Liban paşnic, descriind Beirutul ca „O bijuterie a Orientului Apropiat, unde există biserici şi moschei, precum şi libanezi de toate religiile care se înţeleg şi lucrează împreună”.
„Joie de vivre”
…După mulți ani a dat Domnul să pun, în sfârșit, piciorul pe tărâmul la care visasem încă din tinerețe. Doream să întâlnesc celebra frenezie a Libanului, acea renumită „Joie de vivre”, despre care citisem cu invidie. Numai că războaiele civile distruseseră acel mit. Capitala suferise atacuri devastatoare, infrastructura era pe alocuri la pământ (la modul propriu), cartiere întregi avuseseră de suferit. Cum se linișteau puțin ostilitățile și întreprinzătorii începeau reabilitarea zonelor distruse, iar se punea de un răzbel intern. Și acest carusel catrastofal s-a repetat, lăsând urme adânci pe pământul acestui teritoriu milenar. Dar și în sufletul locuitorilor săi.
…Când am ajuns eu era din nou pace. Obiectivele culturale din țară puteau fi vizitate și admirate. În schimb, m-a dezamăgit felul în care se prezenta perimetrul ultra-central al Beirutului, acel „Km.Zero al shopping-ului”. Animația faimoasă de pe vremuri dispăruse, se …„volatilizase”!!!
Intrarea pe strada principală fusese obturată de baricade militare care alternau cu mari jardiniere cu arbuști ornamentali. Se găseau și câteva gherete cu soldați ce stăteau de planton, restricționând accesul vizitatorilor. Indicatoarele rutiere interziceau intrarea autovehiculelor. Magazinele celebre de pe vremuri, precum Chanel, Versace, Dior, Armani, Prada etc. erau părăsite. Unele aveau fixate peste uriașele vitrine de cristal panouri din PFL. La tot pasul se aflau grilaje metalice ori stâlpișori de protecție. N-am văzut urmă de localnic. Darmite de turist!? Priviți fotografia!
Noroc cu legitimația internațională de ziarist care mi-a facilitat o scurtă vizită prin acel perimetru fantomatic, vestit odinoară. Am ieșit năuc. Mă gândeam că poate era mai bine să fi păstrat în gând imaginele de vis ale reportajelor de pe vremuri. Fiindcă, actualul Old Town m-a impresionat negativ. Unde dispăruseră, oare, aerul glamuros, forfota, eleganța specifice marilor orașe ale lumii?
Am găsit o atmosfera ireală de film SF. Deși multe imobile își recăpătaseră infățișarea originală, altele se renovau și domnea curățenia, în schimb lipseau…OAMENII !?! Localnicilor le era încă frică de atmosfera beligerantă care se putea declanșa oricând. Teama de incidente armate, e clar, nu dispăruse. Numai noi, o mână de turiști inconștienți, umblam lelea…
Obiective de interes
Am vizitat și ale zone ale Capitalei și am fost plăcut surprins să constat cu câtă celeritate se refăceau cartierele rezidențiale afectate de bombardamente. Cuvântul de ordine pentru constructori: refacerea apectului inițial. Zeci, sute de clădiri fuseseră restaurate în formă lor originală, de asemenea, moscheile, bisericile. Inclusiv bazarul.
Beirutul, cunoscut ca Poarta Orientului, a avut întotdeauna statutul de oraş cosmopolit, devenind și rămânând centrul comercial şi financiar al țării. Numit iniţial Beroth, un cuvânt semitic însemnând „puţ” sau „sursă”, a primit de la fenicieni alintul de „Orașul fântânilor”, fiind ridicat la rangul de urbe romană. Distrus și reconstruit de …șapte ori, Beirutul a primit în final onorantul titlu de „Capitala care refuză să dispară”.
Seara am mers să văd un Apus de Soare magnific pe malul Mării Mediterane. De la o terasă situată pe cea mai romantică alee din oraș – Corniche Road – am privit nostalgic cum se insinuează noaptea. Perimetrul era înțesat de tineri gălăgioși, care se extaziau admirând faimoasele stânci Pigeons Rocks.
Celebrele „Stânci ale porumbeilor” aflate lângă zona de promenadă din Beirut
O altă atracție a reprezentat-o vizita la Muzeul Național. Este un imobil impresionant construit în anul 1937, ce adăpostește o mare colecție de artefacte din Orientul Mijlociu. Tezaurul însumează în jur de 1.300 de piese de pe întreg teritoriul Libanului, din timpuri preistorice, până în perioada otomană.
Nu puteam rata și alte obiective la fel de interesante, cum ar fi Piaţa Martirilor, Moscheea Al Amine, Băile Romane, Clădirile Parlamentului, Catedrala greco-ortodoxă Sf. Gheorghe.
Și pentru ca impresiile din acest voiaj de vis să fie încununate cu ceva special, seara am participat la o Cină festivă de „Bun rămas” la celebrul restaurant cu specific tradițional Bou Melhem. Unde ne-am bucurat de bucate libaneze delicioase, băuturi la…discreție (contra-cost), program artistic, dans. Probabil că numeroșii comeseni au petrecut până în zori, însă micul grup român aveam avion spre București la ora 4.30 dimineața!
După decolare, privind pitoreasca metropolă, am exclamat amintindu-mi de o reclamă gigantică, lângă care m-am fotografiat: „I love Beirut”.
…Urmează foarte curând să pornesc iarăși la drum, pentru a admira cireșii înfloriți din Coreea de Sud (la concurență cu cei văzuți primăvara trecută în Japonia). Apoi voi poposi în Taiwan, cu dorința de a ”escalada” Turnul Taipei 101, a doua construcție ca înălțime din lume după Burj Khalifa din Dubai.
Închei, parafrazându-l pe regretatul poet basarabean, acad. Nicolae Dabija: „Dor îmi va fi de Dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră!” (Sfârșit)
Horia C. Deliu
