Foto: Uriașul Templu a lui Jupiter din Baalbek
…A sosit și momentul vizitării legendarului Baalbeck. Celebra așezare mai este cunoscută și ca „Orașul Soarelui”, găsindu-se în Valea Bekaa. Aici se află unele dintre cele mai misterioase ruine ale Imperiului Roman, anume templele gigantice ridicate între anii 50 – 150 d.Hr. închinate lui Jupiter, Venus și Bacchus. Ce uimește pe toată lumea, de la persoane instruite la ignoranți (mă puteți include în ce categorie doriți) este modalitatea prin care blocuri masive de granit, caracterizate printr-un gigantism megalitic fără egal în Antichitate, au putut fi prelucrate, transportate și puse în operă ?!? Chiar cu tehnologia de astăzi ar fi dificil de realizat o asemenea performanță inginerească, darmite cu uneltele rudimentare.
Am zice (și unii chiar au spus-o) că ar fi manopera unor …extratereștri.
Templele gigantice de la Baalbeck
Uriașele Temple din Baalbeck sunt printre cele mai impresionante construite în Perioada Antică, rămânând bine păstrate până în zilele noastre. Giganticul edificiu dedicat lui Jupiter constituie o capodoperă a arhitecturii. De asemenea, Trilithonul reprezintă o dovadă incontestabilă a măiestriei constructorilor din vechime. Odinioară aici a existat o așezare feniciană înfloritoare. În mileniul I î.Hr temutului Zeu Baal i-a fost ridicat un somptuos lăcaș de rugăciune. Ilustrul personajul este zugrăvit drept războinic, purtând un coif cu coarne (simbol al fertilității) și având într-o mână un toiag, iar în celalaltă un…fulger.
După cucerirea Feniciei de către Alexandru cel Mare, Baalbeck și-a schimbat denumirea în Heliopolis. În anul 15 î.Hr. orașul a intrat sub stăpânirea Imperiului Roman datorită poziției sale strategice. Construcția templelor la scară gigantică s-a dorit o dovadă a puterii cuceritorilor și s-a întins pe o perioada de 120 de ani. Complexul de edificii religioase constituie unul dintre cele mai importante centre arheologice din Orientul Mijlociu și Apropiat, motiv pentru care a intrat din anul 1984 în Patrimoniul UNESCO.
În ciuda numeroaselor teorii, unele halucinante, realizarea structurilor colosale de aici rămâne o mare enigmă.
Foto: „Stone of the pregnant Woman”
Să vă dau un exemplu: taman în mijlocul drumului zace un stâlp uriaș aproape finisat. Fiind prea greu de cărat, muncitorii care trudeau la înălțarea grandioaselor temple l-au abandonat. I s-a dat un nume aiuristic – Stone of the pregnant Woman („Piatra Femeii însărcinate”). Dar așa cum se „nasc”și legendele, gura lumii a fost slobodă. S-a brodat o poveste fantasmagorică despre puterile supranaturale ale unei vrăjitoare, care i-a asigurat pe localnici că poate prin manevre oculte să mute pietroiul. Fiind însărcinată a pus condiția să fie îngrijită „ca o regină” până va naște. Zis și …(ne)făcut. La soroc, bebelușul a venit/ Însă colosul n-a fost clintit!Ca urmare, vrăjitoarea mitomană a fost alungată cu…pietre. E drept, ceva mai mici!
Ziaristul Horia C. Deliu la Baalbek
Anjar, un alt obiectiv cultural important
Nu puteam ocoli un alt obiectiv cultural important, orașul Anjar, construit în Perioada înfloritoare Umayyadă, fondat de Califul Walid. Sit-ul a fost inclus și el în Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind situat tot în Valea Bekaa, cu o populaţie majoritară armeană. Perimetrul arheologic se mândrește cu vestigii din sec. al VIII-lea. A fost o așezare prosperă, un important centru economic al regiunii. Suprafața totală este de aproximativ douăzeci de kilometri pătrați. Ruinele sunt tot ce a mai ramas din falnicile construcții de odinioară. Numele Anjar provine din cuvintele arabe Ayn al-jaar, care inseamna “Apa din stâncă”, făcându-se referire la izvoarele aflate în munții din apropiere.
Acest oras magnific nu a fost niciodată terminat, existența sa fiind curmată in anul 744. Atunci, soldații fiului suveranului musulman Walid au fost invinși în afara zidurilor orașului de oștenii lui Marwan ben Mohammed, care avea să devină ultimul Calif Omayyad.
Anjar rămâne și el o dovadă elocventă a Istoriei zbuciumate a Libanului – perla Levantului.
„In vino, veritas”
Cum Valea Bekaa este și o importantă regiune viticolă, nu puteam rata popasul la Podgoria „Chateau Ksara”. Politicoși ne-am salutat cu alți turiști care tocmai eliberaseră ringul, acceptând invitația gazdelor la o degustare de vinuri. Ni s-a spus că aici a fost produs de către călugării iezuiți primul vin alb sec din țară. Între două ședințe de rugăciuni asceții trudeau cu abnegație la teascuri. În decursul vremii licoarea lor bahică a ajuns cea mai populară din regiune, în prezent comercializându-se anual cca. trei milioane de sticle.
Plantația de viță-de-vie se găsește la o altitudine de o mie de metri, având avantajul unui climat mediteranean: cu ierni ușoare, primăveri cu un nivel scăzut de precipitații și veri uscate. Dealurile creează condiții ideale pentru producția de struguri. Stând de vorbă la ”un pahar” am mai aflat că fenicieni au început prin anul 3.000 î.Hr. producerea vinului. Bună treabă au făcut! Așadar, Cel de Sus să le ocrotească Somnul de veci !
În Biblie este semnalat faptul că Tata Noe a devenit primul pământean care a terciuit stugurii, i-a pus la fermentat și a produs vin. „Pe care l-a băut”, vorba lui Mălăele. Se săturase omul de atâta…apă! Numai că a făcut excese. Viciul său apare consemnat în „Cartea Genezei” unde se precizează ce efect rușinos a avut băutură asupra sa: „Noe a început să cultive pământul și a sădit o vie. El a băut vin și a fost beat, așa că a mers gol în cortul lui”. Vai ce rușine!
Noi am rămas… îmbrăcați la micul protocol, deoarece pățania legendarului Noe ne-a speriat. Unii s-au mulțumit doar cu păhărelul ofertit de gazde, alții au plătit un rând, iar vreo trei domni au cumpărat pentru acasă câte o butelcă.
– Iată un cadou nimerit pentru prieteni, mi-am zis încântat! Totuși, mi-am revenit de teama apariției…cioburilor în avion.
Savoare culinară libaneză
După băutură mă voi referi și la mâncare. În fiecare zi aflându-ne în altă localitate „serveam” prânzul (deși nu eram…chelneri) la restaurantele cu specific local. A fost un prilej minunat de a testa produsele bucătăriei libaneze, o îmbinare savuroasă de preparate mediteraneene cu cele arăbești. Toate gustoase și sănătoase. De bază sunt legumele precum vinetele, fasolea, lintea, dovleceii, năutul. Apoi carnea de pui, de miel, peștele, fructele de mare. Abundă și lactatele. Pâinea este nelipsită, mare căutare printre turiști având lipiile calde. Ei, dar „artileria grea” abia acum vine: mă refer la condimente, ierburi aromatice (mentă, oregano, usturoi, enibahar, nucșoară, scorțișoară) și mai ales vestitele sosuri: picante, apetisante, plăcut mirositoare, dulci-acrișoare.
Prezint câteva dintre bucatele ingurgitate: Tumia (pastă de usturoi, ulei, lămâie, sare); Falafel (cremă de susan, lămâie, usturoi, sare). Am ajuns și la delicioasele salate asortate: Tabbouleh (roșii, grâu bulgur, pătrunjel, sâmburi de rodii, ulei de măsline, suc de lămâie, ceapă, mentă); Fattoush (se consumă cu lipie prăjită și este alcătuită din salată verde, ardei gras, roșii, castraveți, ridichi, ceapă, pătrunjel, ulei extravirgin de măsline, suc de lămâie, mentă, usturoi, crutoane, semințe de susan); El Raheb (vinete coapte, ridichi, roșii, ceapă, ardei gras, usturoi, sos de rodii, ulei de măsline, suc de lămâie, pătrunjel, mentă, sare); Zeitoun (măsline verzi, roșii, ardei gras, pastă de roșii, ulei de măsline, ardei iute, usturoi, condimente, coriandru, sare).
Mâncarea libaneză este diversă și nesofisticată. Are gust bun. Localnicii au faima de gurmanzi, fiind bucuroși de oaspeți.
…Și fiindcă vorbirăm despre papa (cu „p” mic), la desert să ne „îndulcim” cu o zicere de duh. Cică o familie de moroșeni ajunge în Capitală și la recomandarea fiului stabilit în străinătate intră să se delecteze cu ceva bun într-un restaurant…libanez.
– No, domnule dragă, scrie în listă că aveți…fructe de mare. Oare, ce-s ălea?
– Preparate din caracatițe, calamari, creveți, languste, stridii, homari, sepii.
– Tulai, Doamne. Da… fructe de pădure nu se există: vreau să zic fripturi de mistreț, cerb, urs, iepure, fazani ???
(Va urma ultimul episod).
Horia C. Deliu
