Cedrul, atât de des invocat când ne referim la Liban, este un conifer de dimensiuni foarte mari, veșnic verde. El are semnificații religioase și istorice, fiind mentionat în texte ale civilizației antice. Reprezintă Emblema națională a statului, figurând și pe Drapel. Poate fi întâlnit ades ca arbore ornamental în parcuri și grădini.
„Cedrii lui Dumnezeu”
Cu mare interes am purces să vizitez vestita Pădure de cedri aflată pe Muntele Makmel, la o altitudine cuprinsă între 1.900 și 2.050 metri. Din păcate, în prezent suprafața ei s-a diminuat semnificativ. Numiți simbolic Cedrii lui Dumnezeu, acești arbori au o longevitate uluitoare, unii dintre ei atingând incredibila vârstă de…o mie de ani!!! Precum legendarul Matusalem, fiul lui Enoh, care se spune că ar fi trăit 969 de ani! Cedrii libanezi sunt menționați în Biblie de 103 ori.
Doamne, nu mi-a venit să cred că am ajuns, în sfârșit, să-i văd aievea! I-am admirat, mângâiat și i-am pozat. Trăiești o senzație extraordinară gândindu-te că au fost atâtea zeci de generații care i-au privit ca și tine. Pe lângă frumusețe maiestoșii copaci au fost apreciați încă din Antichitate pentru lemnul lor foarte rezistent, cu proprietăți unice și pentru rășina parfumată. Această minunăție naturală se află pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO,
Pe numele botanic „Cedrus libani”, uriașul conifer are frunzișul gros, distribuit neregulat, vârful capătând în timp un aspect plat. Frunzele sunt de culoare verde închis, au formă unor ace, fiind distribuite în smocuri pe ramurile lemnoase. Scoarța cedrului este maro închis, cu multe șanțuri. Florile masculine sunt gri-verzui, iar cele feminine – galbene, toate generate de aceeași plantă. Fructele se prezintă sub formă de conuri, cu o consistență lemnoasă.
Renumit înainte de toate pentru masivitate, datorită cherestelei de bună calitate obținută din prelucrarea sa, cedrul libanez a intrat în referințele biblice ca etalon al rezistenței și longevității. În plus, anumite părți ale acestui arbore legendar manifestă proprietăți balsamice, expectorante și antiseptice, efectele terapeutice aducând importante beneficii organismului uman.
În Epoca civilizației vechi, în special a celei greco-romane, lemnul de cedru fusese folosit pentru construirea unor edificii importante, solemne. Ne referim la temple, lăcașe sfinte, palate, mumeroase construcții grandioase. Cedrul a constituit o sursă de ulei esențial folosit la prepararea de medicamente utile în tratarea tusei, dar și a anumitor unguente și antiseptice. Egiptul a importat uleiul din Liban folosindu-l cu succes la îmbălsămarea faraonilor.
Proprietățile terapeutice sunt numeroase. Maceratul de glicerină, de exemplu, este un remediu natural în caz de psoriazis și e bun pentru vindecarea afecțiunilor pielii. Decoctul obținut din scoarță este puternic parfumat, prezentând efecte anticatarale si antibronșice.
Uleiul esențial este cunoscut pentru aroma deosebit de intensă, balsamică și dulce în acelasi timp. Este eficace și ca insecticid și remediu natural pentru contracararea căderii părului. În prezent, cedrul libanez este protejat prin lege, reprezentând o bogăție națională. Se utilizează la scară redusă doar pentru producerea de instrumente muzicale.
Valea Sfântă Qadisha
Ca să ajung la Pădurea de cedri am călătorit din Capitală peste 200 de km. spre Nordul Libanului, știind că de acolo pot ajunge și în Valea Sfântă Qadisha. Aflasem că pot întâlni niște peisaje alpine superbe, ceea ce pentru un montaniard reprezintă un bonus. Ei bine, așa au și stat lucrurile, admirând o mulțime de piscuri și defileuri spectaculoase. Iar jos am întezărit șerpuind Râul Qadisha, menționat chiar și în… Scripturi!
I se spune Valea Sfântă, deoarece a reprezentat din vechime un spațiu unde s-au refugiat schimnicii, care duceau o viață religioasă plină de privațiuni, ascunși de ochii lumii. Zona era bine protejată de munți, fiind ferită de privirile indiscrete. De aceea, aici au apărut primele așezări creștine și locuri de închinăciune din lume. Multe dintre mănăstirile din această „Gură de Rai” au o vârstă venerabilă. Au fost ridicate de-a lungul vremii și amplasate într-un cadru natural aspru, greu accesibil. Mai ales pentru dușmanii Credinței. Am efectuat un popas obligatoriu la cel mai mare Așezământ religios din Valea Sfântă – Mănăstirea Deir Mar Antonios Qozhaya – zona fiind locuită încă din perioada medievală.
Am vizitat impunătorul locaș de cult ce pare nefiresc de mare într-un asemenea perimetru restrâns. Următorul obiectiv – Muzeul monahal – care nici el nu este ocolit de vizitatori. Și bine fac, întrucât pot admira obiecte vechi de cult, mici lucrări de artă, dar și o arhaică tiparniță la care s-au imprimat texte religioase încă din secolul al XVI-lea!? Privind-o, mi-am amintit de perioada romantică a începuturilor mele gazetărești, când în tipografie asistam la culegerea manuscriselor la linotip (o „dihănie” metalică neagră), din care ieșeau literele turnate în plumb. După care citeam paginile în calitate de „Cap limpede”.
Doamne, parcă s-a întâmplat în…Preistorie! Ce calculator, ce online? Cine ar fi anticipat pe vremea aceea că vom ajunge cândva să folosim nonșalant astfel de minuni ale tehnologiei???
… Dar să revin în contemporaneitate. Aflată în Patrimoniul UNESCO din 1998, Valea Qadisha este renumită nu numai datorită peisajului natural spectaculos și a Pădurii de cedri, ci si pentru ca adăpostește cele mai importante așezări monahale creștine din Orientul Mijlociu. A fost refugiu și loc de meditatie de-a lungul secolelor pentru maroniți, iacobini, nestorieni, armeni etc.
Formele de relief accidentate și izolarea au contribuit la transformarea spațiului montan dificil într-un loc sigur pentru sătenii din regiune. Întrucât se află și peșteri, unii arheologi au afirmat că încă din Paleolitic asemenea refugii naturale erau folosite atât ca adăposturi, cât și ca… morminte.
Vestita Mănăstire „Deir Mar Antonios Qozhaya”
Pereții Văii Qadisha sunt abrupți, stâncile formând niște metereze naturale. Pe alocuri, se văd mici terase amenajate de pustnici pentru a cultiva legume, viță de vie și măslini. Eroziunea carstică subterană a dus la apariția multor peșteri, dintre care unele nu sunt accesbile.
În apropiere se află Muzeul dedicat celebrului scriitor libanezo-american Gibran Khalil Gibran. L-am vizitat cu plăcere în semn de respect pentru geniul ilustrului cărturar, dar și ca o reverență la adresa spiritualității poporului libanez.
„Mr.Gibran”, cum îl alintă localnicii, a fost un poet, filozof, prozator, eseist, pictor și grafician, unul dintre romanticii târzii ai literaturii arabe. El a publicat și în limba engleză, trăind multă vreme în America. A scris la fel de inspirat însă în ambele idiomuri. S-a născut în anul 1883, într-o veche familie creștină. Astăzi mica localitate a devenit un loc de mare interes pentru vizitatori, casa în care a copilărit fiind un punct de atracție pentru iubitorii literaturii. În 1894 a emigrat în Statele Unite împreună cu mama sa, stabilindu-se la Boston. Pentru a căpăta mai ușor notorietate, în 1918 și-a schimbat numele și grafia.
Deși scrierile care l-au făcut celebru în lumea întreagă sunt redactate în mare parte în limba engleză, Gibran are notorietate și ca autor de limbă arabă. Cele mai cunoscute sunt „The Madman” – 1918; „The Forerunner” – 1920; „The Prophet” – 1923; „Jesus, the Son of Man” – 1928; „The Garden” – 1933. Opera poetică i-a fost tradusă în peste douăzeci de limbi, iar picturile și desenele sale se află expuse în galerii vestite din întreaga lume.
Celebrul om de cultură s-a stins din viață la New York pe 10 aprilie 1931, bolnav de ciroză și tuberculoză. Rămășițele sale pământești au ajuns ulterior în patria natală, fiind înhumate în mica așezarea rurală Bchharre, acolo unde distinsul cărturar a văzut lumina zilei și astăzi ființează un muzeu. Satului i se zice și Bshharrie, pentru a fi mai…„ușor” de reținut de către turiștii străini! Precum e zicala românească, „Aceeași Marie”…
Apropo, cum am zis că se numește localitatea? (Va urma)
Horia C. Deliu
