Aflată într-o poziţie geografică favorabilă, cu mare potenţial strategic, situată în mijlocul Mării Mediterane la intersecţia unor rute comerciale şi interese militare între Europa Occidentală şi Orientul Mijlociu, nu departe de Nordul Africii, Malta a reprezentat mereu un punct de atracţie pentru cuceritori. Iar în epoca modernă pentru…turişti.
Numai că la începuturi şi ulterior de-a lungul secolelor, băştinaşii au avut multe de suferit de pe urma năvălirilor succesive ale diferiţilor intruşi.
Printre ultimii dintre ei fiind şi eu…
Invadatori, în valuri…
Primii au apărut în urmă cu vreo 7.000 ani, venind din Sicilia. Dar nu pe apă, ci pe…uscat. De necrezut! Se pare că exista pe atunci o lungă porţiune de pământ ce lega cele două teritorii. Apoi nivelul Mării Mediterane s-a tot ridicat, cum se întâmplă şi în prezent cu Oceanul planetar din pricina încălzirii globale, iar limba de teren a fost înghiţită de ape, rămânând la suprafaţă câteva mici insule.
În secolul IX Î.C este consemnată vizita unor „oaspeţi” ce făceau parte din seminţia fenicienilor. Cum, necum au rămas vreo trei… secole, ei denumind Insula „Malat” în loc de Malta. Pobabl că şeful lor era pasionat de anagrame şi cuvinte încrucişate. (Pe vremea aceea încă nu apăruseră integramele).
După aceea, cartaginezii au pus stăpânire pe micul teritoriu, purtând cele Trei Războaie Punice despre care am învăţat la istorie, finalmente romanii câştigând bătălia. Şi terenul. Ca atare, în anul 218 Î.C. punicii şi-au luat tălpăşiţa…
Pe parcurs s-au succedat şi alţi musafiri nepotiţi, venind în valuri şi ieşind din valuri, ducând bătălii grele pentru subjugarea localnicilor – nişte tipi încăpăţânaţi, ce nu se lăsau înrobiţi cu vorba bună.
A urmat, până în secolul al IX-lea, dominaţia Bizanţului. Au dat iama şi arabii, s-au înghesuit pe minusculul teritoriu şi nobili de felurite seminţii din Europa, pentru ca din anul 1530 insula să fie cucerită şi condusă de Cavalerii Ioaniţi.
Stratagemă salutară
…Ajungând, cum vă spusei, de două ori în Malta cu cohortele contemporane de „invadatori” (de data aceasta doriţi de localnici, nu repudiaţi ca în trecut), am ţinut morţiş să aflu mai multe date despre vestiţii Cavaleri. Inclusiv despre Templieri. Şi cum se întâmplă în viaţă, norocul mi-a surâs chiar de la început.
…Era o duminică superbă. Abia ieşisem de la biserică – nu fusesem la Slujbă, ci să vizitez impozanta Catedrală Sf. Ioan Botezătorul, de unde provine şi numele Ioaniţilor – când am zărit în apropiere un grup de turişti spanioli. De felul lor sunt gălăgioşi, dar acum ascultau cu religiozitate explicaţiile unei ghide tinere şi drăguţe, „tobă” de carte.
„Precis că o să le spună ceva şi despre Cavalerii Ioaniţi şi Templieri”, mi-am zis. M-am dat mai aproape, dar fără să bat la ochi. (Cel puţin aşa credeam eu). Mă făceam că mă uit după avioane…
Uzanţa internaţională şi bunul simţ ar trebui să-i împiedice pe turiştii solo să stea lângă grupurile ce au propria călăuză. Fiindcă ei n-au dat un sfanţ. Fireşte că ştiam treaba aceasta. Însă eu am folosit strategia unui aparent…„gură-cască”, apropiindu-mă ca din întâmplare de ceata compactă a ibericilor, care numai grija mea nu o aveau.
Cum le înţelegeam binişor graiul, fiindcă în tinereţe studiasem ca tot omul idiomul lui Cervantes, plus că le vizitasem ţara de mai multe ori şi mă perfecţionasem, stratagema mea a dat roade. Numai că în expunere nu era abordată şi tema care mă interesa.
La un moment dat s-a făcut pauză pentru fotografii, intrare pentru… „mişu” şi cumpărat răcoritoare. Oamenii s-au împrăştiat. Pâş, pâş m-am prezentat la ghiduşă, ce se aşezase să fumeze. Mă observase mai demult, desigur, dar nu protestase. Era o doamnă (sau d-şoară). Şi-o fi zis în sinea ei : „Me importa un pepino”, ceea ce pe franţuzeşte înseamnă „Je m’en fiche”!
Simpatica Isabel
În stilul meu nonşalant, am inoportunat-o „cu un zâmbet” – dar… fără o floare – ca să-l citez pe Mihai Constantinescu, salutat-o şi întrebând-o ce face: („¿Hola señorita, como estas usted?”). Mi-am declinat profesia, spre a-i capta atenţia. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ştiam din experienţă că lumea devine brusc interesată când zici că eşti gazetar.
-„¿Aaaa, periodista ? ”
– “Sí”.
– “Estoy encantada”
– “Yo también”…
– “¿De dónde? ”
Imediat am început să-i fredonez cu vocea mea spartă şlagărul: “Yo soy un hombre sincero/ De dónde crece…” („Sunt un om sincer/ De unde creşte …”)
-…„la palma” („palmierul”), a completat veselă celebrele versuri ale cubanezului, José Marti.
– „No la palma; El abeto, señorita!” („Nu palmierul, ci…bradul, domnişoară”), am modificat eu puţin textul.
– ¿?…¿? (De ştiut că spaniolii pun semnul întrebării şi exclamării la începutul, dar şi la la sfârşitul cuvântului sau a propoziţiei, pentru a da intonaţia corectă).
– „Soy rumano”
…N-o mai lungesc. Cert e că a devenit (şi) mai amabilă. Aşa că am iscodit-o pe simpatica Isabel (aşa s-a prezentat graţioasa interlocutoare), care ar fi pe scurt povestea Cavalerilor Ioaniţi şi Templieri? Asemănările şi diferenţele dintre ei?
– Staţi pe lângă noi şi am să relatez pe larg, m-a invitat Isabel.
Nobilii oşteni Ioaniţi şi…
Câte ceva despre vestiţii cavaleri v-am povestit şi eu în primul episod al serialului, dacă vă amintiţi? Celor care nu-au citit reportajul din diverse motive, le relatez acum cele aflate de la competenta mea sursă, Isabel.
Mai întâi să vorbim despre Cavalerii Ioaniţi, numiţi şi „Ospitalieri”. Ei erau călugări războinici, oşteni de Onoare, ce au apărat Creştinătatea. Aparţineau Ordinului militar şi religios Sf. Ioan, întemeiat în anul 1099 în Ierusalim, luându-şi numele de la Botezător. Iniţial misiunea lor viza întrajutorarea semenilor bolnavi şi sărmani veniţi ca pelerini în Țara Sfântă. Treptat a luat naştere o mişcare cu mulţi adepţi, devenită o congregaţie religioasă, dar şi militară. Cu timpul, membrii Ordinului Ioaniţilor nu s-au mai ocupat doar de probleme umanitare, ci s-au axat pe lupta contra musulmanilor.
Puteau fi recunoscuţi după mantiile lor negre cu cruce albă.
…Destoinicii Templieri
. .
Acum să zic câte ceva şi despre destoincii Cavaleri Templieri. Aceştia au apărut în anul 1119 tot în Ierusalim, ca membri ai unei alte organizații militar-călugăreşti, oarecum paralelă, la inițiativa lui Hugo de Payens. Ei purtau numele pompos „Soldații lui Hristos şi ai Templului lui Solomon”, pe scurt Templieri şi erau înveşmântaţi în mantii albe cu o cruce roşie, distinctivă. În timpul Cruciadelor s-au dovedit nişte luptători destoinici, bine antrenaţi şi echipaţi. Ulterior Templierii au ajuns o forţă de menţinere a ordinei şi treptat, crescând numeric, au început să participe la acţiuni militare.
La fel ca şi Ordinul Ioaniţilor, şi acest nou Ordin a devenit în timp tot mai puternic şi bogat. Numai că renumele şi puterea le-au creat invidii, duşmănii, ca atare în anul 1187 cavalerii din ambele tabere sunt alungaţi din Ierusalim, ajungând după îndelungi peregrinări să se stabilească pe Insula Rhodos.
Cum spuneam, Templierii au dobândit averi însemnate şi o influenţă mare în societatea timpului. Aşa s-a insinuat (ca în toate epocile) invidia celorlalţi membri ai societăţii. Iar represaliile nu au întârziat. Chiar regele Philip cel Frumos a declanşat prigoana. Acţiunea de suprimare a avut sorţi de izbândă graţie implicării Inchiziției, nobilii Templieri fiind acuzaţi fără temei de lucruri grave, ca idolatrie, erezie, sodomie! Ca atare, celebrul Ordin a fost desfiinţat oficial în anul 1312, iar ce a mai rămas din bunurile lor a ajuns în posesia… Cavalerilor Ioaniţi.
„Popas” de…patru secole!
Aceştia au poposit ulterior în Malta şi „au făcut (mai mulţi) purici”. În total au stat patru secole, întrucât aveau de îndeplinit o misiune creştină.
Ar mai fi rămas, bine mersi, numai că otomanii le-au pus gând rău. De fapt, a făcut-o căpetenia lor, marele padişah Suleyman cel Mare, care râvnea să se extindă în lungul şi-n latul Mediteranei. A urmt o bătălie „ca-n filme” – asta apropo de serialul de succes de la Kanal D, pe care l-am vizionat împreună cu tot natul muieresc.
Dar despre teribilul măcel, am să vă relatez într-un alt episod, ţinându-vă cu sufletul la gură. Că aşa se face „reting”-ul.
„Maya”
… În Malta, dragilor, am dat nu doar de cavaleri, ci şi peste foarte multe …mâţe. Se găsesc la tot pasul; unele prietenoase, altele obraznice,independente. Le vezi lenevind prin parcuri, pe trotuare, în gangurile imobilelor, prin holurile de la recepţia hotelurilor. Mişună precum vacile sacre în India. Ba am descoperit şi un mic grup statuar, în care sunt imortalizaţi un pisoi şi un peşte.
La hotel m-am împrietenit cu una tărcată ca un tigrişor, fiindcă îmi place acest gen de feline, mari şi mici. Şefa de la Recepţie, observând relaţia noastră de amiciţie, mi-a spus că „Maya” – aşa o botezase o turistă rusoaică – este răsfăţata hotelului. Îi aduceam zilnic bomboane şi napolitane (pisicii, nu recepţionerei!) atunci când mă întorceam de la masă. Ea le degusta cu delicateţe, apoi mi se aşeza în braţe, petrecând împreună câteva minute bune în hol.
Mi s-a relatat că era o şmecheră şi că la fiecare nou grup venit în sejur, găsea câte un iubitor de animale, care o răsfăţa.
Era acum rândul meu.
– Poate vreţi să o adoptaţi?, am fost întrebat într-o zi. O luaţi acasă şi terminăm „bâlciul”.
– Ştiu şi eu, am răspuns enigmatic.
Finalmente am refuzat, amintindu-mi un proverb auzit de la un localnic: „Pisicile (aidoma femeilor) fac numai ce vor. În schimb câinii (ca şi bărbaţii) – cam ce li se spune! (Va urma )
Horia C. Deliu
