Pentru a ajunge a doua oară în Insula Maltezilor am apelat la transportul acvatic. Despre impresiile deplasării cu avionul în prima mea „debarcare”, v–am povestit pe larg în episodul precedent. Acum am ales feribotul. Nu a fost un vas de pasageri dintre acelea gigantice având 13 punţi, cu care mai traversasem Mediterana, ci m-am suit pe o minunăţie de ambarcaţiune cu nume de pasăre din deltă: catamaran. Nu… cataraman, cum greşit zic femeile, obişnuite cu paftale, catarame, cingători, broşe şi alte accesorii la modă.
Plăcuta deplasare pe apă
Nu fac antiteze (şi nici teze) referitoare la avantajele călătoriei prin aer sau pe apă. Fiecare oferă alte plăceri. Am, de pildă, amintiri minunate în urma voiajelor maritime în Insulele Corfu, Capri, Cipru, Creta, Mykonos ( un fel de Ibiza a Greciei) şi, mai ales, Santorini, supranumită „Raiul pe Pământ”. Este un loc magic ce trebuie văzut măcar o dată în viaţă, de aceea ar trebui să povestesc cândva, ceva.
În unele dintre aceste curse am avut parte de confort, chiar lux, fiind vorba de nave de mare tonaj aparţinând unor companii celebre ca „Blue Star Ferries”, „Minoan Lines”, „Jadrolinija”, „TransMediterranea”.
În cala acestor „balene” erau parcate autoturisme, autocare, microbuze, o mulţime de motciclete şi scutere, chiar şi TIR-uri. În partea superioară existau numeroase punţi cu cabine, restaurante, baruri, ca şi terase laterale pentru plimbări şi locuri speciale din care se putea admira marea.
Ce mai, adevărate orăşele plutitoare.
O altfel de …„pisică”
Acum mi se ivise posibilitatea să mă deplasez cu un alt soi de vas. Şi el impozant. Însă mai suplu, mult mai rapid, format la bază din două corpuri de plutire paralele şi egale. De aceea este foarte stabil, având tangajul şi ruliul moderate. Face parte din clasa catamaran, prescurtat (şi alintat) de marinari „cat” („pisică”), fiindcă parcă… sare peste valuri.
Fusesem şi în Corfu acum doi ani cu o asemenea navă. De asemenea, aveam amintiri – e drept, nu prea plăcute – în urma unei excursii în Cipru. Atunci avusesem parte de un catamaran de mai mici dimensiuni, ce transporta doar pasageri. La ducere prinsesem o furtună atât de aprigă, încât până şi comandantul se cam albise la faţă. Toată lumea… deborda pe unde apuca, însă nu de…fericire! Noroc că la întoarcere marea s-a calmat, altminteri aveam de gând să mă înapoiez…în înot.
Aşadar, eram din nou gata să trăiesc o experienţă captivantă. Mai cu seamă, că urma să testez calităţile ultramodernului catamaran „Maria Dolores”, construit în Australia. Aparţine firmei „Virtu Ferries” şi efectuează naveta între din portul italian Pozzalo şi Capitala Maltei. Are un frate la fel de elegant, vasul „Jean de la Valette” (fondatorul în 1566 a oraşului ce-i poartă numele), despre care am auzit multe vorbe bune.
„Zburând” peste valuri…
…Am ajuns la limanul italienesc destul de devreme faţă de ora de plecare. Doream să admir pe îndelete uriaşa „pisică”. Însă mi-o luaseră înainte câteva zeci de curioşi, mult mai harnici, ce făceau de zor poze.
Brusc a început agitaţia. S-au pus garduri de aluminiu pentru dirijarea fluxului de pasageri şi imediat s-a format o coadă impozantă . „Ce naiba, mi-am zis bântuit de amintiri comunistoide, nici aici nu scap de stat la rând?”
De pe navă au coborât nişte tipi echipaţi în alb şi ne-au ghidat spre pasarelă. Urcăm de-a valma. În interior, surpriză: am crezut în prima clipă că mă aflu în vreun gigant al aerului, gen „Airbus 380”.
La primul nivel se află „Clasa turist”, un spaţiu de mari dimensiuni în care intră fără probleme 500 de călători! Are geamuri fumurii, pereţii placaţi cu lemn. Sunt zeci de rânduri de scaune comode dispuse ca în aeronave, toate având centuri de siguranţă şi boxe superioare închise pentru bagaje. La mijloc tronează fotolii albastre şi verzi grupate în jurul unor mese rotunde, de culoare galbenă. În enorma incintă se mai află un bar, un magazin şi numeroase grupuri sanitare. Mai încolo văd o scară în spirală din aluminiu şi sticlă, ceva monumental, care duce la puntea superioară. O voi vizita mai târziu, întâi iau loc să mă acomodez.
O muzică difuză se aude din difuzoare, iar aerul condiţionat ne făcea bine după dogoarea de afară. Ce curăţenie, ce rafinamant! Să tot călătoreşti în asemenea condiţii…
Se aude şuierul sirenei care dă semnalul de plecare. Agitaţia se mai linişteşte, lumea se aşează. Cei disciplinaţi îşi cuplează brăcinarele de protecţie. Deoarece nu suntem controlaţi ca în avion dacă le-am cuplat, zic „pas”. De regulă sunt disciplinat, dar acum mă fofilez, fiindcă îmi presează pântecul semirubicond, ajuns astfel după dezmăţul culinaro-bahic de la categoria “all inclusive”.
Pornim abia simţit. Unii turişti imortalizează momentul. Abia după ce ieşim din mica radă puternicile motoare încep să-şi fac datoria din plin şi parcă am început să… „zburăm” peste valuri. Stropi mari se aşeză pe geamuri, opturându-ne parţial vederea. Apoi vântul împrăştie petele albicioase şi vedem numai… albastru în faţa ochilor.
Întâlnire neaşteptată
– Aşa da, nene – exclam încântat, conversând animat cu un coleg de drum din ţară.
Mă aude un steward tinerel, bruneţel, subţirel, ce tocmai trece pe lângă noi.
– Aaaa, uite de-ai noştri!
– Şi mata?
– Eu îs aici, la muncă.
– Brava. Eşti singurul român?
– Au mai fost, dar s-au dus la mai bine. Deocamdată am rămas numai eu.
– Se schimbă des trupa?
– Cam da. Maltezii şi italienii sunt de bază, dar avem şi greci, ciprioţi, sârbi. În total – 16. Ei, ce ziceţi de „bărcuţă”?
– Dacă ne place? Auzi vorbă. Ce „bărcuţă” frate, e cât un…„samaliot”.
– Ce-i aia?
– Avion, pe ruseşte.
– Adevărat: îi mare şi arată bine.
Apoi Cristi, aşa s-a prezentat flăcăul, îşi cere scuze şi pleacă să-şi vadă de îndatoriri. L-am rugat să vină mai târziu la o şuetă, dacă poate. Vroiam să aflu unele detalii despre bijuteria plutitoare ce sălta ca o lebădă uriaşă.
Zis şi făcut
Băiatul s-a ţinut de cuvânt. A venit după vreo jumătate de oră. M-a invitat la o scurtă prospectare. Începem cu pupa, unde spectacolul este grandios. Elicele lasă în urmă un siaj alb ce se pierde în depărtate, lat cât o autostradă, delimitat de undele turcoaz ale mării.
Vin şi alţi călători să se uite. La bar mai mulţi ruşi „drink”-uiesc veseli, vorbind tare, aşa cum fac de obicei. Nimeni nu-i ca ei! Câţiva copii aleargă pe culoarele dintre scaune. Majoritatea pasagerilor stau comod în bancile lor, manevând tablete. Nimeni nu are vreo carte în mână; s-au dus vremurile acelea. Chiar în faţa mea un plod în pempărşi înaintează de-a buşilea. Este ignorat de juna sa mamă, o blondă spălăcită, care se amuză cu nişte tineri.
Urcăm pe puntea de elită, la „Club Class”. Ei, e altceva. Are o capacitate de numai 70-80 de privilegiaţi. Sunt pasageri ce plătesc dublu, poate triplu faţă de noi, gloata de la clasa “Turist”. Au la dispoziţie un bar select, cu chelneri ce servesc la mese, de aceea nu-i aglomerat precum cel din “hală”. Consumatorii se afundă relaxaţi până la umeri în nişte fotolii mari din piele. Stau tolăniţi şi admiră priveliştea din spatele unor uriaşe geamuri panoramice. La “parter” privim marea doar dintr-o parte. Nu-i rău nici aşa.
Să nu omit, tot “la cucurigu” se găseşte şi un spaţiu exterior protejat, pentru ca oaspeţii să iasă la aer şi să se bronzeze. Numai că într-o oră şi jumate cât durează cursa, nu prea apuci să-ţi schimbi culoarea în obraji.
Dacă nu te-a tăbăcit viaţa…
Dimensiuni respectabile
…Am oftat şi am coborât la locul meu. Meditam resemnat, că măcar în Paradis nu sunt locuri privilegiate, cu mai multă …umbră, linişte şi verdeaţă doar pentru „unii”. Deşi respectivii cred că şi acolo îşi vor petrece somnul de veci tot la „business… bed”, faţă de muritorii de rând…
Cristi constatând că m-am pleoştit, a vrut să ştie de ce?
– Nu, nimica.
– V-a plăcut ce-aţi văzut? (Apoi mă întreabă, într-o doară, cu ce mă ocup).
– Aha, gazetar. Cumva „acoperit”?
– Aş. Cum mă vezi; în pantaloni scurţi…
– Şi chiar vreţi să scrieţi ceva despre „Maria Dolores”? Bine, atunci notaţi să nu le încurcaţi: are 68 de metri lungime, 18 m. lăţime, o capacítate de încărcare de 260 tone (adică 600 de pasageri şi 65 de autoturisme, plus echipajul). Mai adăugăm rezervorul de combustibil ce poate primi 43 de tone de motorină; cam cât o mică staţie PECO…
I-am mulţumit tânărului compatriot şi l-am invitat la o bere. S-a ferit ca de foc:
– Aoleu, imediat mă ţâpă ăştia afară… (Aşa am aflat că băiatul era ardelean de-al meu).
– Măcar una fără alcool.
– Păi atunci, la ce bun???
Poveşti cu…încornoraţi
…Am ajuns cu bine la mal. A urmat un sejur agreabil, despre care vă voi povesti în episoadele următoare. La întoarcerea din Malta, de cine dau? De acelaşi catamaran şi de acelaşi Cristi la bord.
– Bună, omule?, l-am abordat vesel.
– Ooo, domnu’ jurnalist. Ce v-aţi bronzat…
– Mda, mi-a priit vacanţa. Tu ce faci?
– Nu grozav. Mi-s cam supărat.
. .
– Cum aşa? „Money”?
– Nu. „Corazonul”, şi duce semnificativ mâna la inimă…
– E aşa grav?
– Am primit un telefon din ţară de la un amic. Mi-a zic că prietena mă (cam)…înşeală.
– Nu dispera bătrâne, l-am încurajat, bătându-l amical pe spate. Uită-te în jur ce de turiste nordice mişună. Consolează-te!
A zâmbit amar, aşa că i-am povestit ce a păţit un alt… încornorat.
…Cică un tip pleacă în delegaţie peste hotare. Îşi termină misiunea înainte de vreme şi se grăbeşte să vină acasă, anunţându-şi soţia printr-un SMS.
Aterizează omul noaptea la Otopeni, ia un taxi şi abia aşteaptă să ajungă la domiciliul conjugal. Deschide şi…dezastru: îşi găseşte nevasta în pat cu un necunoscut!!! Are un şoc, face scandal, vrea să-l cotonogească pe amant, o ameninţă cu divorţul, mă rog, tot tacâmul. A doua zi dimineaţă vine precipitată mama-soacră:
– Precis există o explicaţie logică, dragul meu. Stai să văd.
Femeia intră în cameră la fiică-sa şi iese radioasă în scurtă vreme:
– Ţi-am spus eu, te-ai enervat degeaba. N-a citit mesajul! (Va urma)
Horia C. Deliu
