…După un interval doi ani de la prima debarcare, m–am reîntors în Malta, cum vă spusei la începutul serialului. Prima dată am mers cu avionul şi a doua oară cu vaporul. Am cunoscut o mulţime de localnici, cu câţiva chiar am devenit amici.
Poate îi voi revedea, poate nu. Totul este să fim sănătoşi…
Flexibilitate maximă
Am observat că unii oaspeţi vin în mod organizat în Malta făcând deplasarea cu grupul, alţii călătoresc pe cont propriu. Mulţi turişti stau doar o zi, aşa, să-şi facă o idee, poposind între două curse de feribot sau în cadrul popasului de la ora 9.00 până seara la 18.00, când revin la bordul elegantelor nave de tip “Cruises vacations”.
Grosul îl reprezintă persoanele venite să stea într-un sejur de şapte sau zece nopţi. Aşa socotesc managerii hotelierilor cazarea; nu cu ziua, ci cu noaptea, spre a nu se păcăli nimeni. Mi-au lăsat o bună împresie aceşti profesionişti ai concediilor, ce dau dovadă de multă flexibilitate şi fler. În fond, maltezii ca multe alte naţii, trăiesc din turism şi servicii, aşa că au tot interesul să-ţi ofere condiţii agreabile, „obligândându-te” să revii, adesea cu rude sau prieteni.
O schimbare majoră de percepţie
Înainte de a intra în Uniunea Europeană (la 1 mai 2004) şi de a trece la moneda euro (1 ianuarie 2008), Republica Malta reprezenta o atracţie turistică mai ales pentru oamenii cu mulţi bani. Românii de rând nu-şi permiteau să se ducă, alegând ţări ieftine şi mai apropiate.
Un minus era (şi a rămas) că insulele din micul arhipelag nu posedă plaje spectaculoase, de mari dimensiuni, cum preferă ai noştri. Au în schimb alte atracţii: o mare bogăţie arheologică, Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, „oraşul tăcut”-Mdina, la care se adaugă fabuloasele Temple megalitice, considerate cele mai vechi monumente preistorice funerare şi religioase din lume. Ca atare sit-urile au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Însă în ultimii ani, de când a crescut oarecum puterea financiară a românaşilor, tot mai mulţi conaţionali aleg să dea o fugă pe acolo. De aceea le-am oferit cât mai multe informaţii utile în acest serial ce a ajuns la final.
Revedere emoţionantă
La a doua vizită drum unde credeţi că m-am dus mai întâi? Fireşte, la Edy- Edward, care promisese că n-o să mă uite. Cum, care Edy? Patronul de cârciumă, unde, chipurile, mi se rezervase un loc permanent la masa VIP-urilor.
„Ei, acum e acum, mi-am zis trecând pragul; să te văd Mister Edy ce memorie ai? Oare mă mai ţii minte, aşa cum te lăudaseşi la despărţire?”
…Incredibil. Văzându-mă, omul s-a bucurat sincer. M-a recunoscut imediat şi m-a îmbrăţişat ca pe un vechi prieten. Încă o dată am realizat ce memorie a figurilor au comercianţii pretutindeni. E ceva de speriat. Sunt precum elefanţii!
– Ooo, pe cine văd! Harry, „my dear friend from Rúmunija”!!!
– Chiar el. Ce faci „caro mio”?
Masă pe care mi-o promisese, fireşte, nu era liberă. I-am „reproşat-o”. A gustat badinajul şi m-a poftit în compensaţie la un pahar de vin şi o cafea la el în birou. Am revenit seara la invitaţia sa expresă pentru o cină malteză, cu specialităţi despre care o să vă relatez în cele ce urmează. Cu acest prilej patronul mi-a relatat, în sfârşit, şi istoria gătitului la cuptor. Pentru că este o povestioară interesantă, iar prima dată nu avusesem vreme de asemenea detalii.
„Secrete” culinare malteze
Nevoia a impus şi aici reguli, ca pretutindeni. Cum micul teritoriu insular nu dispunea de păduri întinse, vechii gospodari au trebuit să se adapteze, neavând suficiente lemne de foc. Preparatele se găteau încet pe vatră, mai mulţi vecini adunându-se în jurul aceluiaşi cuptor şi aşteptând să pună pe rând mâncarea la fiert, în felul acesta făcând economie de combustibil.
Se utilizau vase mari de lut, pentru ca hrana să ajungă câteva zile. Oalele erau înghesuite într-un cuptor la foc mic, preparatele gătindu-se timp îndelungat şi căpătând o savoare specială.
Pentru a dobândi acel gust aparte s-a păstrat până azi obiceiul pregătirii lente a bucatelor. Diferitele feluri se ţin binişor la flacără moderată, astfel ca aromele să se interpătrundă. Iar combustibilul nu mai constituie acum vreo problemă.
Odinioară populaţia rurală era atât de sărmană, încât nu oricine îşi permitea să deţină un cuptor în bătătură. În consecinţă, marea majoritate utiliza vatra comunală care gemea de crătiţi, oale şi ulcele. Se stătea serios la coadă, aşteptarea durând mult mai ales duminica şi în zilele de sărbătoare, când se pregăteau mai multe feluri. Ca să nu se producă încurcături şi certuri, unii mai grijulii îşi scriau numele ori porecla pe vase.
Practic, nu?
Serviţi „Hobz biz-zejt”, că nu…îngraşă!
În Malta eşti întrebat la începutul oricărei mese, dacă doreşti „Hobz biz-zejt”? Prima dată am zis nu, fiindcă habar n-aveam ce-i aia. Dacă îmi aducea vreo aiureală nemanjabilă? Pe urmă m-am documentat şi am acceptat cu brio oferta.
Sunt felii gustoase de pâine frecate cu ulei de măsline şi mujdei, presărate cu felurite umpluturi: ton, salată verde, ceapă, pastă de tomate, caşcaval şi mirodenii. Variantele se aleg în funcţie de apetitul, gabaritul şi…portofelul consumatorului.
Când i-am deprins gustul, îi răspundeam ospătarului:
– Vreau, „of course!”
– Încercaţi, că nu …îngraşă!, m-a îndemnat la început un chelner guraliv. Mi-a explicat că este vorba de o succesiune savuroasă, un mic aperitiv ce se mănâncă înaintea… gustării propriu-zise, iar ulterior vin felurile principale.
Amuzat, mi-am amintit de prima mea experienţă chinezească dobândită cu ocazia vizitei oficiale a delegaţiei româneşti de tineret efectuată după moartea Marelui Mao. La protocol eram poftiţi invariabil să bem un ceai „uşor”, de acomodare. Apoi urma sofisticatul Ceremonial al preparării ceaiului principal. Iar la finalul discuţiilor tovărăşeşti savuram încă o ceaşcă de ceai-desert, pentru „degresare”(…)
…Acum trei ani când am revăzut China, nimeni nu mi-a mai oferit reconfortanta licoare tradiţională de culoare verde, de bază fiind ca pretutineni berea, vinul şi vodka.
Alte specialităţi mediteraneene
Revenind la bucătăria malteză, am constatat că localnicii preferă la felul întâi supele. Ciorbele, mai puţin. Şi unele şi celelalte au savoarea bucătăriei siciliene, sunt sănătoase, bune pentru menţinerea colesterolului la limită. Am testat şi eu câteva, dar nu din raţiuni medicale.
Le-am ales la nimereală, punând degetul pe lista de bucate, ca analfabeţii. Am reţinut câteva cu nume fistichii. „Aljotta” este o zeamă de peşte cu roşii şi mult usturoi; „Minestra” (mai bine îi ziceau…ministra) se prepară din orez, dovlecei, ţelină, ceapă, morcovi, conopidă, aromată cu măghiran. Să nu uit „Garabali”, o fiertură consistentă din legume. De asemenea, am apreciat supa de caracatiţă, una dintre favoritele mele, ca şi o mâncărică din moluşte cefalopode, agrementată cu roşii, usturoi şi legume, fierte în vin roşu.
În schimb, nu am savurat calamarii – după care mulţi români sunt leşinaţi (nu la modul propriu) – fiindcă erau preparaţi într-un sos ciudat, prea aromat.
De gustibus…
Licori fel de fel
Şi am ajuns, iată, la întrebarea clasică a oricărui şef de sală: „De mâncat, ce mai… beţi?” În Malta nu prea se face distincţie între licorile ce conţin alcool şi cele răcoritoare. Toate trebuie să fie reci! Turiştii preferă prima categorie, pe când indigenii sunt amatorii celei de-a doua, fiindcă nu-s băuturi de import. Deci costă mai puţin.
. .
„Drink”-erii profesionişti găsesesc fără probleme pe la baruri şi restaurante de lux toate mărcile internaţionale. Vizitatorii de rând (ca alde mine) ca şi mulţi maltezi beau „vin de-al casei”.
Fac o precizare şi pentru iubitorii de bere. Dintre toate soiurile prezente, cel mai mult m-a încântat brand-ul canadian, „Molson”. Nici nu-i de mirare, fiindcă se produce la Montreal încă din… 1786. Apopo, am vizitat mai demult fabrica-mamă şi m-am declarat fan pe viaţă. Păcat că nu se găseşte un asemenea sortiment şi în România! Ori poate o fi prin Bucureşti şi eu n-am habar…
”What a pity!”
În Malta e la mare modă berea „Cisk”, fabricată de prin 1928, din timpul dominaţiei engleze. Nu am apreciat-o deoarece este amăruie şi face o spumă densă, chiar dacă o turnan lent, prelinsă pe buza paharului. Ca profesioniştii.
Cineva mi-a fost recomandat cu prietenie să testez un lichior digestiv- „Bajtra”. Părea o băutură indicată sexului slab, fiind de culoare roz, uşor dulceagă şi puternic aromată. Atenţie, stimate cititoare, are în jur de 30 de grade tărie!!
Pentru sexul slab sunt preferabile răcoritoarele specifice zonei. Una extrem de populară este „Ruġġata”, un preparat din lapte de migdale, ce mi-a fost recomandat de două tinere turiste magrebiene, cu care m-am şi pozat. Probabil că mă considerau un „papă lapte”!
Şi mai faimoasă s-a dovedit a fi „Kinnie”, o băutură exotică nealcoolică, acidulată, produsă din citrice, anason, vanilie, rabarbă şi lemn dulce. Şpilul este că se poate servi atât ca suc, cât şi în combinaţie cu alcool, rezultând un melanj cu aparenţă înşelătoare.Să nu uit nici de celebrul „Limoncello”, căruia îi voi dedica un capitol aparte.
La taclale maltezii sorb cafeaua „Biz-zokk”. Păzea, însă! Nu-i o delicatesă pe gustul nostru. Are iz de cicoare (câh), agrementată cu…scorţişoară şi coji de portocale. Mai lipsea laptele şi era bună doar pentru… bebeluşi.
Deliciosul „Limoncello”
Apropo de „Limoncello”. Cei care aţi călătorit prin Sicilia, Sudul Franţei şi Malta aţi degustat, desigur, această băutură alcoolică dulce-aromată, prepartă din lămâi. Se bea rece-rece, fiind chipurile un …digestiv. Aiurea! Aşa scrie pe etichetă. Dar cunoscătorii o ingurgitează oricând, mai ales dacă s-au săturat de inodora, incolora şi insipida apă plată. Pentru că ştiţi cum se spune? În vin e nobleţea, în vodkă-i puritatea, berea are savoare, iar în apă sunt…microbi!
Am avut plăcerea să fiu cinstit de către Edy, proprietarul „cârciumioarei” despre care v-am mai relatat, cu un lichior „Limoncello” făcut de el.
– Nu-i rău, amice, i-am zis încântat. Care e „reţeptul”?
– Ceva simplu. Contează doar felul lămâilor. Poţi să încerci şi tu acasă.
Reţetă simplă
– Alegi de la supermarket lămâi galbene cu coajă subţire, nepătate. Le decojeşti atent, fără pieliţa albă. Pui cojile cu alcool de 90 de grade într-un borcan bine închis şi le laşi la macerat cam două săptămâni. Sucul obţinut îl amesteci cu un sirop făcut din apă cu zahăr. Torni alcool câte puţin până ajungi la tăria dorită. Pui din nou totul la macerat alte 14 zile, după care strecori băutura printr-un tifon şi o laşi să se limpezească.
– „Limoncello” tău câte grade are?
– În jur de 35. N-am vrut să fie mai tare, fiindcă-i foarte cald aici. Ce zici, îţi mai torn?
Deşi nu sunt „beutor”, l-am dat voios pe gât. Şi stop! Căci aşa cum zice un hâtru, este bine să te laşi până nu faci cunoştinţă cu doi domni. Unul, Parkinson, te face să verşi jumătate din pahar până-l bei, iar celălalt, Alzheimer, îţi ascunde sticla…
La despărţire Edy mi-a urat ceva de bine pe limba lui încâlcită: „Nixtieq lilkom ilkoll l-aħjar”. Ceea ce vă doresc şi dv, stimaţi prieteni cititori.
000
…Când citiţi aceste rânduri, autorul lor va fi din nou plecat prin lumea largă, călare pe mătură. Staţi liniştiţi, ţinem legătura!
Horia C. Deliu
