Situată în nordul continentului european, în vestul Peninsulei Scandinave, şi având o populaţie de circa 5 milioane de locuitori, Norvegia (Regatul Norvegiei) se prezintă astăzi ca o societate înalt evoluată, spre care îşi îndreaptă atenţia destui imigranţi, printre care şi cei din România, în căutarea unui trai mai bun.
Norvegienii, ca de altfel multe neamuri, au avut o istorie zbuciumată, din care totuşi au ieşit învingători, spre deosebire de noi, care încă ne căutăm drumul spre ceva ce visăm, dar nu putem atinge, şi aceasta din cauza caracterului nostru de popor „săltăreţ” dintr-o extremă în alta, după cum bat…politicienii, dintre care mulţi sunt interesaţi doar de propriile beneficii în loc să aibă drept scop prosperitatea poporului pe care-l conduc.
Fiind un popor mai expansiv, încă din „era vikingă” (sec. VIII-XI d.Hr.), o parte dintre norvegieni s-au stabilit în alte ţări: Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda, Britania, Irlanda, dar îi întâlnim mai târziu şi în SUA, unde se spune că trăiesc mai mult de 4 milioane de norvegieni, şi în Canada. În schimb, în perioada mai modernă, au emigrat spre nordica Norvegie alte neamuri, din Africa, Asia, iar mai târziu din Europa Centrală şi de Est, şi aşa au ajuns acolo şi unii români de-ai noştri, mai mult sau mai puţin bruneţi, care acum se luptă cu statul norvegian, cam hoţoman, pentru că „le fură copiii”.
Ei, aici cu „furatul copiilor” e altă chestiune. Nu ştim dacă norvegienilor li se trage necazul dintr-o altă epocă sau aceasta este o problemă de viziune. Conform sursei Wikipedia: „În 1349 pesta a omorât între 50 şi 60% din populaţie, rezultând o perioadă de declin social şi economic”. Privind lucrurile din această perspectivă, nu ne-am mira de apetitul Norvegiei pentru imigranţi. Totuşi, noi înclinăm să credem că explicaţia e pe jumătate corectă. Dacă ne vom întreba cum a reuşit Norvegia, cu o suprafaţă a ţării (385.252 km²) mai mare decât cea a României (238.391 km²), dar cu o populaţie de doar 5 milioane de locuitori faţă de cea a ţării noastre (cu peste 19 milioane) să ne depăşească în privinţa standardului de viaţă, poate că şi judecata noastră va fi mai clară.
Norvegia este considerată o ţară cu „o economie puternic dezvoltată, bazată pe industrie diversificată, pe servicii în transporturi şi comerţ”, dar care nu şi-a neglijat nici agricultura, care constă în creşterea animalelor, producţia de cereale, cultivarea cartofului şi pescuitul. Dar acest fapt se datorează în primul rând voinţei puternice de a învinge greutăţile a acestor foşti vikingi, şi unor politici economice juste, concretizate în fapte „în spiritul legii”: „Spre sfârşitul anilor 1990, Norvegia îşi plătise datoria externă, şi începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci una din problemele importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite din petrol” (sursa: Wikipedia). Rezultatele acestor politici se văd astăzi. Dar noi ce-am făcut?! Imediat după Revoluţie, când ţara nu numai că nu avea datorii externe, ba chiar avea şi nişte valută de încasat de la datornici din alte ţări, ne-am pus pe demolat, distrus sau vândut mare parte din industrie, din agricultură şi din tot ce aveam mai de preţ, ne-am dedat la împărţit avutul obştesc după cum dictau unii sau alţii dintre noii politicieni instalaţi la putere, la furat din ce-a mai rămas, şi când n-a mai rămas prea mult, ne-am pus pe împrumuturi de pe la toate instituţiile bancare externe, ai căror reprezentanţi vin acum în ţară ca să ne dirijeze viaţa. Nici nu mai ştim câtă datorie externă are astăzi România, dar ştim că plătim mereu, pentru că mereu auzim că „nu sunt bani” pentru un trai mai bun. Şi atunci cum să nu dăm dreptate norvegienilor, care au avut şi au o altă viziune asupra dezvoltării ţării lor? Aceeaşi sursă informativă ne spune despre norvegieni: „Pentru a forma un guvern, mai mult de jumătate (10 din 19 membri) din Consiliul de Stat trebuie să aparţină de Biserica Norvegiei”. S-ar putea crede că norvegienii sunt un popor mult mai credincios decât al nostru, dar nu este aşa. O statistică referitoare la credinţă în Norvegia demonstrează că numai 20% din populaţie este preocupată de activitatea religioasă. Pe de altă parte, Norvegia este o monarhie constituţională, care la început a avut un parlament bicameral, apoi unicameral. Având deci un Parlament şi un Guvern cu un număr de membri mult mai mic, şi tocmai de aceea mai eficient, şi emanând legi bine întocmite, a căror stricteţe este respectată, utilizând resursele ţării pentru o dezvoltare durabilă, este firesc să progreseze rapid, în timp ce noi o dăm dintr-un scandal în altul, avem instituţii stufoase şi legi interpretabile după bunul plac al celor care „se joacă” cu ele pentru a-i apăra pe coruţi şi coruptibili, vom rămâne mereu de căruţă, dacă lucrurile nu se vor schimba.
Revenind la „cazul Butnariu”, care în ultima perioadă ocupă atenţia mass-mediei, opinia noastră este că ar trebui să înveţe ceva şi cetăţenii români care emigrează. În primul rând să înveţe legile şi tradiţiile ţărilor în care se duc sau se stabilesc, şi mai ales să înveţe să le respecte, iar în ceea ce-i priveşte pe guvernanţii noştri, să înveţe şi ei să se preocupe mai mult de viaţa şi educaţia propriilor copii. Dăm dreptate Norvegiei când afirmă că toţi copiii (indiferent de provenienţă) nu sunt copiii părinţilor, ci sunt „copiii ţării”, căci Ţara trebuie să aibă grijă de toţi cetăţenii / copiii săi.
În mai multe scrieri ale unor vizionari care anticipau societăţi ale viitorului, am întâlnit această idee sau practică: copiii sunt preluaţi de Stat încă de la naştere, crescuţi şi educaţi ca cetăţeni, lăsând părinţilor libertatea de a-şi continua viaţa cotidiană nestingheriţi. Bineînţeles că nu suntem întru totul de acord cu acest lucru, şi credem într-o mai bună conlucrare stat-familie, prin intermediul instituţiilor de învăţământ şi formare profesională, dar şi în ideea că Statul român trebuie să se preocupe în mai mare măsură de problemele familiei şi, în general, ale societăţii, ca să nu mai existe copii abandonaţi prin spitale de mame inconştiente ori chiar ucişi imediat după naştere sau aruncaţi în haznale sau containerele pentru deşeuri ori pur şi simplu îngropaţi de teama de a nu avea cu ce-i creşte, copii care îşi duc veacul prin canalele capitalei ori alţii care trăiesc de pe o zi pe alta, prostituindu-se, cerşind sau căutând prin gunoaie pentru a-şi putea duce traiul zilnic.. Aceasta este faţa urâtă a României, pe care nu vrem s-o vedem, deşi ea există. În comparaţie cu noi, probabil că Norvegia prefigurează a societate a viitorului, care nouă ni se pare utopică, dar iată că ea deja există. De aceea, înainte de a-i condamna pe norvegieni, ar trebui să ne condamnăm pe noi, pentru că noi suntem cei care nu au grijă de copiii proprii, şi n-am vrea să dăm aici exemple, pentru că sunt cu zecile şi sutele de mii în toată ţara, aşa cum arătam mai sus.
Ne-am bucura să auzim că familia Butnariu şi-a recăpătat copiii. Pentru noi este o dramă, însă pentru norvegieni este o chestiune de educaţie şi legalitate. Poate că acest caz va readuce în atenţia Statului, dar şi a familiilor din ţara noastră prioritatea legilor şi respectul faţă de viaţă, iar cui nu-i plac legile altei ţări, să stea acasă în ţara lui şi s-o facă mai frumoasă şi mai demnă de locuit. Cu toate că de condamnat nu sunt atât cetăţenii, cât cei care conduc destinele lor şi ale ţării. Dacă ne-am unii cu toţii eforturile, n-ar mai trebui să cerşim sau să slujim prin ţări străine şi să ne plângem copiii pierduţi, dând vina pe norvegieni sau alte neamuri care au ştiut să se gospodărească mai bine şi să-şi respecte cetăţenii. În plus, am şti cum să ne comportăm în societăţile în care dorim să ne integrăm, şi nu să le deranjăm, aşa cum fac unii conaţionali care prin faptele lor creează României o imagine nefastă. Toată lauda şi cinstea celor care prin muncă cinstită şi exemplu personal caută să înlocuiască această imagine falsă cu o alta care ne aduce mândrie.
Ceea ce se întâmplă acum în Europa, după sosirea valurilor de imigranţi, este un exemplu de cum noii sosiţi nu trebuie să se integreze. Odată cu acceptarea lor în noile patrii, aceştia ar trebui să renunţe la multe obiceiuri proaste pe care le-au adus cu ei şi să caute să coopereze în mod paşnic şi constructiv cu populaţia care-i primeşte, însă recentele evenimente din Germania, cu agresarea femeilor în noaptea de Revelion, şi altele, demonstrează contrariul, fapt ce arată că există mari diferenţe între culturi, între modul cum au fost educaţi unii şi alţii, între modul în care sunt privite „legea şi ordinea” din ţările-gazdă de către cei veniţi recent şi care, în loc să fie mulţumiţi că şi-au atins scopul, se manifestă duşmănos şi agresiv ori sfidător, încercând să-şi impună propriile legi şi obiceiuri.
. . Mihai Trifoi
