După Jertfa de seară (Editura Eurocarpatica, 2017) și De meditat împreună (Ed. Eurocarpatica, 2018), părintele cărturar Ioan Tămaș Delavâlcele ne dăruiește un nou volum de cugetări apărut la aceeași editură.
Prin această nouă apariție, autorul își demonstrează din nou capacitățile creatoare, spiritul de observație și talentul de a sintetiza și transpune observațiile asupra lumii în care trăim printr-o transfigurare mentală demnă de admirat. Practicând un limbaj filosofic-religios, părintele Ioan Tămaș își adună gândurile în adevărate cugetări, cărora le dă formă literară în „Dialoguri de seară”. În recenta apariție editorială, însumând 47 de cugetări, în peste 100 de pagini sunt prezentate publicului, sub aspectul unor „dialoguri” cu persoane care l-au cunoscut în diverse împrejurări sau care l-au vizitat ori au participat la slujbele sale duminicale, după care l-au „interogat” pe părinte cu privire la tainele lumii spirituale, răspunsurile acestuia.
Temele abordate sunt de o mare diversitate, căci preotul, patriotul și luptătorul pentru dreptate și adevăr este un exponent al gândirii profunde asupra lumii care-l înconjoară și asupra „celor ce vor veni”. Astfel, în „dialogurile” sale cu cei ce i-au pus întrebări sau cu cititorii, părintele Ioan Tămaș le răspunde cu aceeași pasiune despre taina vieții, despre fericire și scopul vieții, judecata divină ori despre răspândirea luminii în sufletele păstoriților săi. Referitor la judecata dumnezeiască, părintele Ioan are convingerea că omul va fi judecat după cum a trăit. Astfel, unui cititor îi răspunde: „Stimate cititor, și pentru mine sunt valabile cuvintele din Apocalipsă, cap. 14, versetul 13: «Odihnește-te de ostenelile tale, căci faptele tale vin cu tine!». El însuși are un «Crez» după care s-a ghidat toată viața, fără a ține seama de «gura lumii», și după care va fi judecat: «Nu-mi bat capul ce-or spune străinii / N-am cosit din holda lor un pai; / Asudând sub ploile luminii / Numai anii mei îi secerai» (p. 10).
Ca un om care și-a pus viața în slujba neamului său, părintele ne vorbește și despre legătura cu glia, cu părinții și strămoșii, despre ura și răutatea oamenilor: „Ceea ce voiesc și cer este scris demult în Cartea Neamului. Nu voiesc altceva pentru păstoriții mei, decât ce au voit părinții noștri: viață și lumină. Voiesc să păstrăm ceea ce am primit de la ei și ceea ce e al nostru și numai al nostru”, „Mă mișcă la acestea însuși pământul pe care îl călcăm și care poartă, pas cu pas, urmele falnicilor și glorioșilor străbuni…”. Ura oamenilor îl scârbește: „Doamne, tot pământul tău este bolnav de ură și de răutate! Tu ne-ai făcut buni și frumoși ca pe îngerii Tăi, iar noi ne-am făcut răi și urâți înaintea Ta”. El se roagă divinității să vindece pământul „bolnav” și să scape lumea de răutate: „Iisuse, vindecă pământul Tău cu dragostea Ta și tămăduiește lumea bolnavă de necredință și de ură!” (p. 14).
Alte teme se referă la naționalism, tradiționalism și credința creștină. Naționalismul este văzut de autor ca unitate pentru evitarea distrugerii națiunii, însă răuvoitorii creează confuzie, asociind naționalismul cu șovinismul, xenofobia și rasismul: „Elitiștii” forțelor oculte au inventat un „sens denaturat” pentru „Naționalism” și fac eforturi mari, perseverente, pentru ca acest sens denaturat să fie acreditat. Anume, susțin că „Naționalismul ar fi un sentiment negativ, care promovează disprețul, ura și agresivitatea față de alte națiuni, față de cei care aparțin acestora, un sentiment care duce la învrăjbirea națiunilor” (p. 18).
Legat de Naționalism, autorul amintește și extremismul, dar și despre respectul și toleranța față de alte neamuri, și despre problema minorităților, despre care spune că „a apărut și apare ca o veritabilă „găselniță” politică, în mâna forțelor neo-imperialiste pentru destabilizarea și dezintegrarea statelor naționale, și o pun în numele „democrației” și al „drepturilor omului”, uitând de drepturile națiunilor” (p. 20).
În cugetarea 8, p. 23-24, în „dialog” cu Badea Ion, pr. Tămaș îi răspunde vorbind despre primejdia deznaționalizării, descreştinării și secularizării, despre lumea postmodernă laicizată, și valul globalizării anticreștine, care aduc cu ele un viitor sumbru: „Ne putem trezi mâine, în loc de cetățeni liberi în propria lor patrie, că am fost reduși la condiția unor simpli muncitori emigranți, rătăcind printr-o Europă descreștinată sau a unor bieți simbriași, la niște corporații transnaționale, într-o Românie transformată în colonie economică și piață de desfacere pentru produsele acestor corporații”.
Adresându-se interlocutorului, autorul continuă în același ton de avertizare șirul cugetărilor referitoare la soarta poporului român aflat între obediență și demnitate: „Bade Ioane, nu e demn de un popor să tot umble cu jalba pe la Viena, Istanbul, Moscova, Bruxelles, Berlin, Londra sau Washington. Trebuie să ne ridicăm în picioare. Destul cu postura de «servitori». Până când vom accepta locul lipsit de demnitate pe care ni-l hotărăsc politicienii?… Când ne vom elibera de complexele provinciale și atitudinea plecată, timorată, de cetățeni de mâna a doua ai Europei?” (p. 25).
Cugetarea 10 cuprinde o scurtă retrospectivă a trecutului comunist, în care se reamintește despre rezistența în munți și în închisori, despre eroism și trădare, despre teroarea în „iadurile roșii” (Penitenciarul de la Pitești, Canalul Dunăre – Marea Neagră, închisoarea de la Aiud și din alte locuri) unde se practicau uciderea morală, reeducarea prin tortură și înfometare, dar și despre necredință și nepăsare față de jertfele eroilor care au trăit acele orori, mulți dintre ei pierzându-și viața, iar azi pe mormintele lor cresc „buruienile nepăsării”. Amintind despre toate acestea, autorul ține să sublinieze: „Cea mai cruntă a fost închisoarea de la Pitești. Aici a început, la 6 decembrie 1949, un sinistru experiment, numit „reeducare”, urmărind distrugerea psihică a deținuților. „Reeducarea din România a depășit în bestialitate și ferocitate cele mai inumane sisteme de anihilare a personalității care au existat în lumea comunistă” (p. 30).
Răspunzând la o altă întrebare, referitoare la educarea copiilor, în cugetarea 16 părintele Ioan Tămaș, fost cadru didactic, le dă părinților următoarele sfaturi: „Dacă vă doriți un copil performant, ajutați-l să se cunoască în «unicitatea» lui, să se accepte și să se iubească. Nu trasați drumul dinainte, nu îl siliți să facă mai mult decât poate și decât își dorește. Lăudați-l pentru calitățile și reușitele lui. Nu îl comparați cu alții și, mai mult decât orice, nu vă identificați cu el. Copilul dumneavoastră este diferit și merită să aibă libertatea de a alege propriul drum și de a-și trăi propriile experiențe” (p. 41).
În cugetarea 17, p. 41-44, se continuă dezbaterea despre educație, subliniindu-se importanța conlucrării dintre Școală, Familie și Biserică în formarea personalității copiilor în lumea modernă. În opinia preotului, tată și educator, actul educativ trebuie bazat pe valorile creștine: pe „credință și cultură, speranță și iubire, responsabilitate și solidaritate”, mai ales acum, când migrarea părinților în alte țări, pentru un trai mai bun, și lăsarea copiilor în grija bunicilor, duce la abandon școlar, la destrămarea familiilor, la delicvență juvenilă, la incertitudinea viitorului, care „devin tot atâtea cauze ale crizei educaționale în școală și familie”.
Pe același ton sfătuitor și moralizator, uneori acid sau invectiv, însă mereu în limitele bunului simț, izvorât din iubire față de semeni, pe care îi vrea mai buni, și din învățătura biblică, părintele Ioan Tămaș își continuă cugetările „vorbind” despre „nevoia de modele”, despre „identitatea spirituală și culturală a omului și a comunității”, despre diferența dintre „sacru” și „profan”, despre importanța duhovnicească a postului, despre spovedanie și Taina spovedaniei, „prin care se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor” și „ne împacă cu Dumnezeu”, părintele Ioan nu uită să dea bune sfaturi duhovnicești enoriașilor săi, dar și cititorilor, întrucât inițial aceste „cugetări” au fost publicate secvențial în ziarul Mesagerul de Covasna.
În cugetarea 23, p. 53-55, se vorbește despre un grup de studenți care l-au vizitat pe părintele Tămaș și i-au pus întrebări privitoare la pace, neînțelegeri și război, și cărora preotul le răspunde redând cuvintele lui Iisus: „Când va fi dat la o parte ceea ce-i mai rău, atunci cerul se va uni cu ceea ce-i mai bun”. Le-a mai vorbit despre importanța „colivei” în slujbele pentru cei morți. Coliva, „…prin mulțimea boabelor de grâu, reprezintă întâi de toate unitatea tuturor creștinilor, prin credință și dragoste”, fiind „o expresie materială a credinței în nemurire și înviere”.
Altă cugetare vine să răspundă, celor doritori de explicații, despre „lipsa de recunoștință, izvorâtă din mândria omului modern, lipsit de smerenie”: „Degeaba clamăm peste tot că suntem credincioși, dacă faptele noastre ne arată că suntem necredincioși”, arătând că „Nu poți fi cu adevărat creștin, dacă nu știi să ierți, și mai ales dacă nu ești recunoscător față de Dumnezeu și semenii tăi” (cugetarea 25).
Unui anume Barabaș autorul îi răspunde privitor la jignirea poporului român și la acțiunile de dezbinare între comunități, dar și despre alte aspecte ale societății contemporane globalizate. În opinia sa, azi, din punct de vedere spiritual, „se urmărește ștergerea identităților, anularea tradițiilor sau păstrarea numai a celor mărunte, superficiale, fără prea mare încărcătură spirituală”. De aceea părintele Tămaș este de părerea că „Statul trebuie să sprijine din toate puterile lui financiare și politice organizațiile nonguvernamentale care militează și alcătuiesc proiecte pentru menținerea identității culturale și păstrarea conștiinței de neam ale comunităților de români importante aflate pe teritoriul altor țări” (cugetarea 27).
Deosebit de interesant este și conținutul cugetării 29, cu referire la sensul vieții, la vindecarea prin logoterapie, la suferință, lupta pentru viață și necedarea în fața morții, de fapt atitudinea în fața suferinței, de a nu te lăsa învins, părintele însuși fiind un luptător în acest sens, dacă ținem seama că de câțiva ani face dializă, deci a fost din plin încercat de suferință. De aceea celor care se lasă cuprinși de boala modernă – depresia – el le dă un sfat duhovnicesc, pentru a-și păstra sănătatea mintală: „Ce poți face, atât cât ține de tine, pentru a evita depresia? Să trăiești o viață cu sens, faptul acesta naște abundență și împlinire”.
Următoarele cugetări sunt despre Unire și unitatea națională, aspecte din istoria poporului premergătoare înfăptuirii Unirii (cug. 30-35), „nedreptatea divină” (cug. 36-38), despre alegerea alternativelor și optimism, despre viață, boală și sănătate (cug. 39-40). Astfel părintele Ioan Tămaș ne spune că „Cel mai mare cadou pe care îl poți primi în fiecare zi este Viața!… Un «dar» fragil, ca o floare trecătoare, dar care ne poate oferi bucurii, șanse și amintiri prețioase”, și pe care trebuie să-l prețuim așa cum se cuvine, chiar și atunci când suntem loviți de boală și suferință, căci prin voință, gândire pozitivă, rugăciune și răbdare poți învinge toate greutățile vieții. Duhovnicul ne aduce aminte că „Sfânta scriptură aseamănă boala cu un argint curățat prin foc” și că „În boală totul se rezumă la două elemente necesare: să crezi și să ai răbdare. Fără acestea nu poți supraviețui”, căci rugăciunea, credința și răbdarea pot face minuni.
Cugetările 41-47 tratează, de asemenea, teme spirituale deosebit de interesante: despre iubire, fericire și credință, despre folclorul religios, despre blestemele biblice și eliberarea din acestea, exemple de blesteme cu tentă istorică și literară, cum ar fi Blestemul lui Decebal sau Legenda șarpelui, Blestemul lui Eminescu, Blestemul moroșanului.
În concluzie, am putea spune că în întregimea lui acest nou volum semnat de părintele patriot și cărturar Ioan Tămaș Delavâlcele, ca de altfel și cele anterioare, poate fi considerat un „Ghid spiritual”, care merită citit și studiat. Cuprins de cel mai sincer sentiment de iubire de țară, de semeni și de Dumnezeu, autorul nu se sfiește să-și spună ofurile cu glas tare și răspicat. Așa cum era obișnuit s-o facă în predicile sale de la biserică sau în lecțiile de la catedră, astfel că nu doar cugetările părintelui cuprinse în volum merită să servească drept „îndrumător” pentru tineri și pentru mai puțin tineri, ci și autorul volumului. De aceea recomandăm cu căldură studierea acestei noi apariții editoriale și urăm multă sănătate părintelui Ioan Tămaș, ca să ne încânte în anii ce vin și cu alte apariții.
Prof. Mihai TRIFOI
