Volumul Topliţa şi Marea Unire: contribuţii ale Topliţei şi localităţilor din jur la întregirea neamului, apărut la editura Eurocarpatica, sub semenătura tânărului cercetător dr. Costel – Cristain Lazăr, face parte din proiectele dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, propunându-și ca obiectiv valorificarea editorială a surselor istorice, edite și inedite, referitoare la participarea românilor din Toplița și împrejurimi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri.
Autorul, Costel-Cristian Lazăr, este profesor de istorie în Toplița, de peste două decenii, iar din 2012, manager al Centrului Cultural Toplița. În același an a obținut titlul de doctor în istorie al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat studii de istorie locală în anuarele Angvstia, Sangidava (publicație la care este și redactor responsabil), Acta Carpatica ș.a. și articole în presa locală și regională: Informația Harghitei, Condeiul Ardelean, Cuvântul Liber etc. Este autorul volumelor Românii din județul Ciuc în perioada interbelică, București, 2007, Biserica ortodoxă română din estul Transilvaniei după al Doilea Război Mondial (teza de doctorat elaborată sub îndrumarea ştiinţifică a distinsului profesor universitar ieșean Ion Agrigoroaiei), Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2013, și coautor al volumului Toplița, repere monografice (împreună cu Ilie Șandru și Felicia Man), Târgu Mureș, 2010. Om al catedrei și deopotrivă al cetății, consilier în cadrul Consiliului Local Toplița, în mai multe legislaturi, membru activ al societății civile, prof. dr. Costel-Cristian Lazăr, împreună cu alți tineri intelectuali din generația sa, în rândul cărora se află și dr. Viorica Macrina Lazăr, director al Bibliotecii municipale „George Sbârcea” din Toplița, a preluat „din mers” de la „seniorii cetății”, misiunea plină de răspundere de prezervare și afirmare a culturii românești, în zona de nord a județului Harghita. În calitate de președinte al Fundației „Miron Cristea” din Toplița, împreună cu „mentorul” său, prof. Ilie Șandru, cu sprijinul Consiliului local și al Primăriei municipiului Toplița, primar, ing. Stelu Platon, organizează „Zilele Miron Cristea”, manifestare cultural-științifică care a ajuns la ediția a XXI-a și Festivalul-concurs al Cântecului Păstoresc „Miorița”, inițiat în anul 1976. Din anul 2013, în parteneriat cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni, organizează Universitatea de Vară de la Izvoru Mureșului (proiect care se bucură de o largă apreciere, la care participă românii din afara granițelor actuale ale țării și din zonele multietnice și pluriconfesionale din țară, ajuns la ediția a XVI-a), iar împreună cu Biblioteca Municipală „George Sbârcea” și cu școlile din municipiul Toplița derulează numeroase proiecte culturale, educative și civice.
În același timp, volumul face parte din proiectele dedicate Centenarului Marii Uniri realizate de instituțiile și asociațiile românești din județele Covasna și Harghita: Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Despărțământul ASTRA Covasna-Harghita, Asociația Culturală „Dobreanu”, Fundația „Mihai Viteazul”, Asociația Învățătorilor din județul Harghita, Asociația „Voievozii Munților”, Asociația GRIT, alte asociații culturale, dar și majoritatea primăriilor și consiliilor locale, bibliotecilor și căminelor culturale din localitățile cu populație de naționalitate română etc. – toate sprijinite de administrația publică centrală și locală, în mod deosebit de instituțiile Prefectului din județele Covasna și Harghita.
Bun cunoscător al istoriei moderne și contemporane, prof. dr. Costel-Cristian Lazăr realizează, în volumul de față, o integrare a istoriei locale, în cadrul istoriei regionale, naționale și internaționale, din perioada premergătoare Marii Uniri, din timpul înfăptuirii acestui moment astral din istoria României și din anii care au contribuit la consolidarea unirii politice, economice, sociale, a provinciilor istorice românești cu Țara.
Așa cum este structurat volumul, oferă o viziune globală asupra desfășurării evenimentelor din Europa, în timpul Primului Război Mondial și după încheierea luptelor de pe fronturile acestei cumplite conflagrații mondiale. În primul capitol, intitulat Participarea României la Primul Război Mondial, autorul prezintă concis și argumentat, contextul intern și internațional și consecințele geopolitice ale evenimentelor politice și militare din perioada 1914-1918, cele ale semnării de către România a convențiilor politice și militare cu Antanta, pe 4 august 1916, precum și ale intrării României în război, perioadele grele prin care a trecut țara după retragerea armatei române din Transilvania și după ocuparea Olteniei, Munteniei, Bucureștiului și a Dobrogei, activitatea guvernului la Iași, inclusiv a regelui Ferdinand și a Reginei Maria, rolul misiunii militare franceze, conduse de generalul Henri Berthelot, în reorganizarea armatei române, marile bătălii din iulie-august 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, victoriile obținute de brava armată română care au salvat statul român și onoarea armatei române, haosul provocat de revoluția din Rusia pe frontul de est, mai ales după 7 noiembrie 1917, când guvernul bolșevic și-a arătat dorința de a încheia pace separată, obligarea României să accepte pacea înrobitoare de la București, din 24 aprilie / 7 mai 1918 și celelalte evenimente care au urmat. În final, în contextul istoric cunoscut, este prezentată reintrarea armatei române în luptă, pe 28 octombrie / 10 noiembrie 1918 și continuarea războiului încă aproape un an, apărând granița de vest în fața agresiunii Ungariei, care nu accepta hotărârea de la Alba Iulia de pe 1 Decembrie 1918, prin care Transilvania se unea cu România și apărarea Europei de bolșevismul Ungariei lui Béla Kun, fiind menționat tributul de sânge al națiunii române, de aproximativ 800.000 de oameni, jertfiți pentru înfăptuirea Marii Uniri.
La începutul capitolului Realizarea Marii Uniri sunt prezentate evoluțiile diferite ale provinciilor istorice românești unite cu România, în anul 1918, dar și dreptul istoric pe care România îl avea asupra acestor provincii, ele „fiind leagănul de formare a poporului român și locul unde au existat din zorii evului mediu formațiuni prestatale românești”. Sub o formă concisă, dar deosebit de convingătoare, autorul prezintă informații documentare referitoare la procesele de deznaționalizare la care au fost supuși românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania, procese care erau ridicate la rangul de politică de stat, atât în Imperiul Țarist, cât și în cel Austro-Ungar.
În procesul de realizare a Marii Uniri, un capitol important, prezentat în volumul de față, îl reprezintă constituirea, în 1917, a batalioanelor de voluntari ardeleni și bucovineni, proveniți din rândurile prizonierilor armatei austro-ungare, formațiuni militare reunite în Corpul Voluntarilor Ardeleni și Bucovineni. Declarația (manifestul) de la Darnița, semnată de numeroși ardeleni, printre care și foști prizonieri ai Imperiului Austro-Ungar, este considerată primul pas spre Marea Unire de la Alba Iulia. De remarcat contribuția publicistului și omului politic Octavian Codru Tăslăuanu din Bilbor, județul Harghita, și a medicului Pompiliu Nistor din Araci, județul Covasna, atât la constituirea Corpului Voluntarilor Ardeleni și Bucovineni, cât și la redactarea Declarației de la Darnița.
În ordine cronologică, în volum sunt prezentate momentele principale ale unirii Basarabiei și Bucovinei cu România: desfășurarea principalelor evenimente, contextul intern și internațional în care acestea au avut loc, climatul și starea de spirit ale populației, în acele zile istorice, personalitățile cu merite deosebite în realizarea unirii, poziția minorităților naționale față de actul unirii, contribuția mass-media unioniste, rolul armatei române în asigurarea ordinei și liniștii publice în contextul vidului de putere creat, în cele două provincii românești, în cursul anului 1918.
Capitolul Unirea Transilvaniei cu România se bucură de o abordare extinsă, începând cu prezentarea contextului internațional al pregătirii Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918. Sunt redate informații privind vechimea și ponderea majoritară a populației românești în Transilvania, politica de deznaționalizare și de maghiarizare forțată, accentuată după Dualismul Austro-Ungar din 1867, evoluția relațiilor românilor ardeleni cu administrația austro-ungară, în perioada Primului Război Mondial, cât și cu guvernul României de la Iași, tratativele româno-maghiare referitoare la situația Transilvaniei, după terminarea războiului, purtate pe baza convențiilor militare încheiate cu marile puteri, încercările de a opri „procesul ireversibil inițiat de majoritatea populației Transilvaniei de unire cu România” etc.
În subcapitolul Preliminarii ale Unirii, autorul insistă asupra faptului potrivit căruia „unirea Transilvaniei cu România a avut o serie de particularități și trăsături specifice”, răspunzând, în acest fel, cu argumente convingătoare, celor care invocă anumite „disfuncționalități” care, chipurile, ar fi avut loc pe parcursul pregătirii și desfășurării Adunării Naționale de la Alba Iulia. Sunt reamintite, astfel, fapte greu de combătut precum: faptul că armata română nu a fost prezentă la Alba Iulia și, ca urmare, hotărârea adoptată aici nu poate fi suspectată că s-a luat „sub presiunea baionetelor române”; alegerea celor 1228 de reprezentanți cu drept de vot s-a făcut în modul cel mai democratic; prevederile rezoluției sunt extrem de democratice, dovedind maturitatea și europenismul clasei politice românești. Un fapt care face cinste făuritorilor Marii Uniri este „solidaritatea națională a tuturor forțelor politice românești, care a funcționat impecabil, la cel mai înalt nivel”. În concluzie, autorul menționează faptul excepțional potrivit căruia „adunarea plebiscitară de la Alba Iulia a fost singura de pe întreg cuprinsul fostei duble monarhii prin care un popor hotărăște prin acest cadru democratic soarta sa. Nu a fost o soluție a armelor sau doar a unei elite politice, ci a reprezentat voința unei națiuni”. Profesorul de istorie Costel-Cristian Lazăr prezintă cititorilor demersurile de instituționalizare și de redactare a dezideratelor unioniste ale fruntașilor români ardeleni, precum și strategia de comunicare a acestora în spațiul public, finalizată cu Declarația de autodeterminare citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie 1918, și activitatea Consiliului Național Central Român, urmată de „amplu proces de înființare a consiliilor (sfaturilor) naționale române pe întreg teritoriul Transilvaniei, în paralel cu organizarea gărzilor militare naționale, organe ce aveau menirea să introducă și să protejeze noua administrație românească din provincie”, eșecul negocierilor fruntașilor români, cu administrația maghiară, încheiat cu răspunsul clar și demn a lui Iuliu Maniu, la întrebarea „Totuși, ce vor românii? – Despărțire totală!”.
Modul cum s-au desfășurat evenimentele, în acele momente de importanță istorică pentru destinul neamului românesc, dovedește, cu prisosință, capacitatea intelectualității românești transilvane de a pregăti, într-un timp așa de scurt, organizarea și desfășurarea unei manifestări de amploarea Adunării Populare de la Alba Iulia și gestionarea pragmatică și eficientă a demersurilor întreprinse pentru recunoașterea internațională și consolidarea Marii Uniri.
În capitolul Adunarea Națională de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918 sunt prezentate toate evenimentele premergătoare și pregătitoare ale unei manifestări de o asemenea amploare și importanță, din care menționăm: dezbaterea ideii convocării unei adunări naționale – dacă este oportună, posibilă, sau nu; alegerea locului adunării, în final optându-se pentru Alba Iulia datorită simbolisticii pe care o reprezenta orașul; discuțiile cu guvernul român de la Iași; convocarea, în numele Marelui Sfat al națiunii române, a Adunării Naționale de la Alba Iulia; redactarea Rezoluțiunii de unire și ale variantelor acestui document; stabilirea modului de alegere a delegaților pentru marea adunare anunțată la Alba Iulia, în cadrul unor adunări populare din fiecare localitate; alegerea Consiliilor Naționale locale și a gărzilor naționale; elaborarea planului desfășurării concrete a adunării de la Alba Iulia, inițiat și aprobat de Consiliul Național Român Central; elaborarea minuțioasă a măsurilor de pază și de siguranță, organizarea deplasării delegaților spre Alba Iulia etc.
Subliniindu-se faptul că „Marea Adunare națională a românilor din Transilvania s-a desfășurat în deplină libertate”, autorul prezintă programul adunării, principalele discursuri, conținutul Rezoluției Adunării Naționale de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, alegerea Marelui Sfat Național și a Consiliului Dirigent, componența delegației care urma să prezinte regelui și guvernului României hotărârile Adunării Naționale, precum și principalele hotărâri adoptate de Consiliului Dirigent, pe durata funcționării acestuia, între 2 decembrie 1918 și 10 aprilie 1920.
Asemenea fapte de importanță covârșitoare pentru viitorul neamului românesc, vorbesc, fără putință de tăgadă, de calitățile de excepție ale liderilor românilor ardeleni din perioada de referință, precum: inteligență, creativitate, curaj, consecvență, demnitate, devotament, tenacitate, încredere în forțele proprii și de eroism, la care se adaugă solidaritatea românilor din celelalte provincii istorice românești și contribuția armatei române.
Lupta diplomatică pentru recunoașterea Marii Uniri – afirmă autorul – nu a fost deloc ușoară, deși unirea a fost „stropită cu sângele sutelor de mii de ostași căzuți pe câmpurile de luptă și în același timp certificată de voința populară a românilor din provinciile unite cu țara”. În volum sunt redate, cu acribie, principalele aspecte referitoare la continuarea „luptelor” pe tărâmul diplomației, diferitele scenarii puse la cale de marile puteri, pregătite pentru conferința de pace de la Paris, fără a se ține cont de înțelegerile prealabile convenite la începutul războiului și nici de interesele țărilor mici. În acest context, sunt prezentate propunerile delegației ungare, „extrem de numeroasă, condusă de versatul om politic, contele Albert Apponyi” și manevrele guvernului de la Budapesta, care urmăreau menținerea Transilvaniei în cuprinsul Imperiului Austro-Ungar, sau fixarea noilor granițe ale Ungariei, cât mai favorabile acesteia. În același timp, este pusă în evidență valoarea elitei conducătoare românești, din perioada de referință, cât și prestația deosebită a acesteia în susținerea intereselor României la Conferința de pace de la Paris, rolul de excepție jucat de Ion I.C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod și Regina Maria. Capitolul se încheie cu semnarea, la 4 iunie 1920, la Marele Trianon, de către Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și alte nouă state, pe de o parte și Ungaria de cealaltă parte, a Tratatului de Pace. Ungaria declara, prin tratat, că recunoaște independența și primește granițele statelor constituite sau întregite în 1918 în hotarele stabilite.
Apreciem ca inspirată ideea de a reda, în paginile volumului, fragmente din principalele documente ale Marii Uniri, din corespondență, memorii, apeluri, cuvântări, ecouri din mass-media, texte de mare valoare documentară și încărcătură emoțională.
După înfăptuirea Marii Uniri și recunoașterea internațională a acesteia, a urmat perioada consolidării unirii, trecerea la unificarea legislativă, administrativă, instituțională, economică, socială și culturală, respectiv integrarea Transilvaniei și a celorlalte provincii istorice românești unite cu țara mamă în administrația unitară a statului român. Pentru românii din Toplița și împrejurimi, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a constituit o adevărată renaștere națională pe plan economic, politic și social, spiritual și cultural. Între anii 1919 -1940 a avut loc o amplă acțiune de renaștere a vieții naționale românești și de readucere la normalitate a condiției de român pe aceste meleaguri, unde timp de secole statutul acestuia a fost privit, fie cu aroganță, fie cu ignoranță, fie cu prejudecăți. Suflul nou de viaţă românească a fost susţinut prin întărirea bisericii româneşti, prin promovarea învăţământului în limba română, prin afirmarea culturii naţionale şi stimularea presei româneşti. La revigorarea vieţii româneşti a contribuit din plin, alături de biserică, şcoală şi asociaţii culturale (în mod deosebit ASTRA) şi administraţia publică de stat locală și centrală.
Un important capitol al prezentului volum este intitulat Scurt istoric al Topliței până la Marea Unire. Valorificând publicistic un însemnat număr de surse documentare, edite și inedite, în mod deosebit, articolele și studiile apărute, de-a lungul anilor, în anuarul Sangidava, precum și în lucrările monografice ale localităților din arealul cercetat, istoricul Costel-Cristian Lazăr prezintă numeroase izvoare arheologice, toponime, conscripții, recensăminte, surse memorialistice, toate evidențiind vechimea și continuitatea locuirii românilor pe aceste meleaguri, iar din secolul al XVIII-lea, împreună cu secuii. Sunt prezentate ocupațiile locuitorilor, portul, aspecte ale culturii populare. Începând din sec. XVII – afirmă autorul – „se găsesc și primele documente care atestă că Toplița s-a dezvoltat ca un centru cultural și spiritual românesc de pe Valea Superioară a Mureșului. Cele mai importante dintre acestea sunt legate de existența Mănăstirii Doamnei din Toplița-Moglănești, cel mai vechi așezământ monahal din acest perimetru geografic”. O importantă mărturie documentară o reprezintă lucrarea etnografului secui Orbán Balázs, Székelyföld leírása (Descrierea pământului secuiesc), tipărită la Budapesta, între 1868-1872. Autorul numește Toplița „port al plutăritului la Mureșul Superior” și recunoaște că, cea mai mare parte a locuitorilor din Toplița sunt români, oameni frumoși, puternici și muncitori”. Afirmația este confirmată și de informațiile redate sub titlul Evoluția populației Topliței în perioada 1567-1918. Cititorul poate afla astfel date despre structura confesională ortodoxă și greco-catolică a românilor toplițeni și despre contribuția celor două biserici la păstrarea și afirmarea identității confesionale, lingvistice și culturale românești. Nu este omis nici momentul din primăvara anului 1866, când „tânărul Mihai Eminescu, cel ce va deveni Luceafărul poeziei românești, venind din Bucovina, se pare că a trecut munții prin pasul Tulgheș și a coborât în Valea Mureșului, la Toplița, îndreptându-se spre Blaj”. Autorul a realizat, astfel, o analiză complexă, clară, concisă și profundă a istoriei locale, o incursiune documentată în istoria Topliței și a localităților din Valea Superioară a Mureșului, adevărate pagini monografice ale așezărilor românești, din această parte de țară.
Pe lângă informațiile cunoscute până în prezent, referitoare la evenimente istorice importante care s-au petrecut la Toplița și în împrejurimi, în timpul Primului Război Mondial, consemnate, în mod deosebit, din scrierile memorialistice ale toplițeanului Dumitru Antal (viitorul arhiereu Emilian Târgovișteanul), atunci student în anul II la Universitatea din Budapesta și președinte al Societății studențești, Petru Maior”, autorul introduce în circuitul public informații inedite, păstrate la Arhivele Militare Pitești, referitoare la eliberarea localității, de către ostașii Diviziei a 7-a, în frunte cu generalul Paraschiv Vasilescu. În semn de omagiu adus sutelor de ostași români-eroi care și-au jertfit viața în cele dintâi lupte pentru eliberarea Ardealului, purtate în zona geografică a Topliței, sunt menționați cei 771 dintre aceștia care „își dorm somnul de veci aici, în împărăția de frumuseți a Călimanilor, sub lespedea monumentului-mausoleu de la Toplița – Gura Secului”.
În capitolul final al volumului sunt prezentate pe larg contribuții ale Topliței și localităților din jur la realizarea Marii Uniri. Urmând aceeași metodologie de redactare, mai întâi sunt prezentate condițiile demografice, etnice, confesionale, geografice specifice, printre care faptul că zona era majoritar românească, pe lângă Toplița fiind și comunele românești Bilbor, Gălăuțaș, Sărmaș, Subcetate, Corbu și Tulgheș, dar, în același timp, și faptul că populația românească era în proxima vecinătate a unor mari comunități secuiești. La fel ca în toate localitățile românești din Transilvania, din anul 1914, odată cu începerea Primului Război Mondial, mulți români din zonă au fost nevoiți să lupte în armata austro-ungară, pentru o cauză care nu era a lor. Așa cum s-a întâmplat în toate localitățile din sud-estul Transilvaniei, intrarea României în război de partea Antantei, în august 1916, „a fost privită cu mare entuziasm și mari nădejdi de românii din zonă. Peste tot armata română a fost primită cu flori și cu speranța de mai bine. Însă după retragerea armatelor române în septembrie 1916, pentru populația românească din aceste localități a început o perioadă deosebit de grea. Mulți dintre ei au fost nevoiți să ia calea bejeniei, alții au fost arestați, bătuți, schingiuiți”. Cazul protopopului Elie Câmpeanu din Gheorgheni, care, odată cu retragerea trupelor române, a fost nevoit să se refugieze împreună cu cei patru fii ai săi, a cărui soție, rămasă acasă împreună cu șase copii, a suferit numeroase persecuții, este emblematic. Pentru faptul că s-a înscris voluntar în armata română, a fost condamnat la moarte în contumacie, iar după terminarea războiului, statul român l-a distins cu înalte decorații.
Profesorul Costel-Cristian Lazăr a valorificat din plin vasta bibliografie referitoare la personalitățile românești născute în Toplița și împrejurimi, care au îndeplinit importante rosturi publice, la nivel național, în desfășurarea evenimentelor care au condus la Marea Unire: Miron Cristea, Octavian Codru Tăslăuanu, Alexandru Nicolescu, Emilian Antal, T. Liviu Tilea ș.a. Despre contribuția acestora la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri s-au scris volume întregi. De aceea, pentru fiecare din aceste personalități, după redarea concisă a datelor biografice, în lucrarea de față este pusă în evidență, în principal, contribuția lor la evenimentele legate de Marea Unire.
În finalul capitolului sunt menționați participanții din zona Topliței și a actualului județ Harghita, la Marea Adunare de la Alba Iulia. Este demn de remarcat faptul că, la 1 Decembrie 1918, cei doi protopopi români de Alba Iulia erau originari din comitatul Treiscaune și din comitatul Ciuc, respectiv protopopul ortodox Ioan Teculescu, din Covasna, viitorul episcop al Armatei Române și al Episcopiei de Cetatea Albă – Ismail, Justinian Teculescu, și protopopul greco-catolic Vasile Urzică, din Subcetate. Ei au avut un rol foarte important în organizarea adunării.
În stilul în care este redactat întregul volum, concluziile se impun de la sine. Românii nu fac altceva – conchide autorul – decât să-și ia soarta în propriile lor mâini, cu riscurile inerente care se arătau. „Căci unirea din 1918 s-a produs la fel ca cea din 1859: un grup de oameni deciși (urmați de masele populare) au profitat de șansa istorică ivită din circumstanțele interne și internaționale și au realizat un fapt legitim istoric”.
Românii din Toplița și localitățile din jur, la fel ca toți românii din fostele scaune secuiești și cei din întreaga Transilvanie, în vâltoarea acestor evenimente istorice, nu au stat deoparte. „Ca în toate celelalte momente ale istoriei, ei au știut să se transforme în actori ai marelui eveniment, aducându-și contribuția la realizarea lui. De la marele toplițean Elie Miron Cristea, episcop de Caransebeș în acele momente și cel care urma să devină primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – susține autorul – și până la sătenii simpli, dar care înțelegeau deplin momentele istorice, toți românii din zonă au participat într-un fel sau altul la mărețul eveniment”.
Ne aflăm, deci, în fața unei lucrări care folosește un discurs istoric elevat, argumentat, elaborată pe baza unor izvoare istorice credibile. De remarcat numărul mare de fotografii ale făuritorilor Marii Uniri, inclusiv din zona Topliței, unele mai puțin cunoscute marelui public, precum și valoarea informațiilor cuprinse în anexele volumului.
Volumul Topliţa şi Marea Unire: contribuţii ale Topliţei şi localităţilor din jur la întregirea neamului constituie un omagiu adus elitei politice românești care a fost la înălțimea acestui moment astral din istoria României moderne, precum și tuturor celor care, prin activitatea lor pusă în slujba prezervării și afirmării identității românești din această binecuvântată parte de țară, fac parte din generația Marii Uniri, aducându-și obolul lor la întregirea neamului românesc și la constituirea statului român modern. Lucrarea reprezintă, în același timp, o recompensă morală adusă tuturor românilor din această parte de țară, în frunte cu membrii elitei conducătoare, care au fost discriminați și expulzați în urma Dictatului de la Viena, iar apoi, o mare parte dintre ei, au suportat chinurile închisorilor comuniste.
Sincere felicitări autorului și călduroase mulțumiri tuturor celor care au sprijinit apariția acestui volum, care prezintă, pe baza izvoarelor istorice, participarea românilor din nordul județului Harghita la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
