Reeditarea volumului Românii din Tg.-Săcuiesc şi satele învecinate, după condica bisericii ortodoxe din Tg.-Săcuiesc (1781-1898), apărut la București, „în cadrul publicațiilor Institutului de Istorie Națională”, în anul 1943, sub semnătura cercetătoarei dr. Maria I. Negreanu, reprezintă un act de recuperare culturală și readucere în circuitul public a unei importante lucrări, astăzi aproape total necunoscută, reprezentând istoria zbuciumată a unei comunități românești din fostele scaune secuiești. De remarcat faptul că lucrarea a apărut în București, în anul 1943, când orașul Târgu Secuiesc aparținea deja teritoriului cedat Ungariei horthyiste prin Dictatul de la Viena, fiind redactată pe baza înscrisurilor din cuprinsul condicii bisericii ortodoxe din localitate din perioada 1781-1898, document neidentificat astăzi în arhivele publice. Cartea a apărut la Editura Eurocarpatica din Sf. Gheorghe, cu binecuvântarea Preasfințitului Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, sub îngrijirirea lui Ioan Lăcătușu și Ciprian Hugianu.
Volumul este structurat în trei părți principale. La început, autoarea semnează o scurtă prefață, intitulată Câteva lămuriri, apoi capitolul Biserica ortodoxă din Tg.-Săcuiesc, din trecutul ei, după documentele prezentate, în care încadrează istoria parohiei ortodoxe din Târgu Secuiesc în istoria românilor din Secuime și prezintă concis documentul care face subiectul volumului și, în final, este reprodusă Condica cu procese-verbale a bisericii ortodoxe române din Tg.-Săcuiesc din perioada 1781-1898, cu explicarea principalelor arhaisme.
În Câteva lămuriri, dr. Maria I. Negreanu, după considerațiile privind „vechimea românilor în aceste ținuturi, prin organizația temeinică a obștii românești”, prezintă împrejurările în care a intrat în posesia condicii bisericii ortodoxe din Târgu Secuiesc, afirmând faptul că manuscrisul i-a fost încredințat în 1937, „prin bunăvoința părintelui Ion I. Rafiroiu, paroh al bisericii din Tg.-Săcuesc, al cărui tată a păstorit mult timp pe credincioșii din Cernatul de Jos și Poiana Sărată”.
Din lucrare aflăm că prețiosul document a fost cumpărat de Ioan Popovici de la „jupânul Costandin Grid, cu bani 1,80 pe sama Sfintei Besearici la Canta (Tg. Secuiesc – n.n.), în anul 1783”. Condica conține informații despre viața credincioșilor români ortodocși din Târgu Secuiesc, din perioada 1781 -1898, cu excepția perioadei 1841-1862, când „condica a lipsit de acolo și ni se spune că ar fi stat ascunsă la protopopul Petru Popp, stabilit la Brețcu”. Autoarea face precizarea că valorosul document „este scris în limba românească, cu alfabet chirilic, iar de la 1862 alfabetul chirilic dispare, înlocuit fiind cu un alfabet de tranziție, apoi cu cel latinesc”. În anul 1890, când parohia Târgu Secuiesc devine „o biată filie” ținând de Brețcu și apoi de Cernatul de Jos, „condica bisericii Cantei trece în seama Cernatului de Jos și preotul de acolo continuă a însemna, în limba maghiară, dările de seamă ale bisericilor dependente de Cernat. Numele credincioșilor se maghiarizează, totuși își trădează originea românească; iar numărul lor scade an de an, mai ales după 1901”.
În final, dr. Maria I. Negreanu informează cititorii că volumul „a putut apare în cadrul publicațiilor Institutului de Istorie Națională din București, datorită numai bunăvoinței deosebite a dlui prof. Constantin Giurescu”, exprimându-și recunoștința și pentru „îndrumările date”. Aduce apoi „mulțumiri recunoscătoare, dlui Gheorghe Popp, fost ministru, nepot de fiică al lui Ioan Frâncu, ultimul mare negustor și sprijinitor al neamului și bisericii ortodoxe din Tg. Săcuesc”, căruia îi datorează „citirea și traducerea paginilor scrise în limba maghiară, precum și unele informațiuni prețioase”. Nu în ultimul rând, aduce „mulțumiri recunoscătoare părintelui Ion. I. Rafiroiu, pentru râvna cu care m-a călăuzit – spune ea – prin ținuturile săcuești și pentru faptul că mi-a mijlocit încredințarea manuscrisului”.
Cercetătoarei dr. Maria I. Negreanu îi datorăm astfel – la 75 de ani după apariția volumului – recunoştinţă pentru salvarea de la pieire a acestui valoros izvor documentar referitor la istoria românilor din Târgu Secuiesc și din fostul scaun Treiscaune.
Capitolul Biserica ortodoxă din Tg.-Săcuiesc, din trecutul ei, după documentele prezentate începe cu un scurt istoric al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. Valorificând o bogată bibliografie, care cuprinde lucrări de referință în domeniul menționat, purtând semnăturile cunoscuților istorici Nicolae Iorga, Ioan Lupaș, Ioan Bogdan, Ștefan Meteș, Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu, Hurmuzachi etc., autoarea face o trecere în revistă a principalelor momente din istoria bisericii ortodoxe din Ardeal, subliniind relațiile strânse cu românii din Muntenia și Moldova, faptul că secole de-a rândul „preoții din Transilvania depindeau de mitropoliile din Târgoviște sau Suceava și de Episcopiile de Râmnic (Severin) și Roman. Ei se formau în principate, se hirotoneau acolo (…) iar, domnii principatelor au avut în stăpânirea lor, sau ca feude, ținuturi românești din Transilvania. Îndeosebi se cunoaște sprijinul larg dat de ambele principate bisericii ortodoxe din Șcheii Brașovului”. Este pus în evidență faptul că „sub Mihai Viteazul, biserica românească a Transilvaniei dobândește noi drepturi și o autoritate până atunci necunoscute”.
Cronologic, sunt prezentate momentele grele prin care a trecut biserica ortodoxă a Transilvaniei după „unirea cu Roma a unei părți a românilor din Ardeal”, apoi perioada când aceasta a fost „legată de biserica ortodoxă din Serbia, preoții ardeleni fiind instruiți și hirotonisiți acolo”, precum și faptul că „de pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, ortodoxia românească din Ardeal găsește o susținătoare de seamă în Rusia”. De-a lungul secolelor, indiferent de vicisitudinile istoriei, „legăturile dintre Ardeal și principate dăinuiesc, din principate furișându-se cărțile bisericești necesare ortodoxiei” – ține să sublinieze autoarea.
În subcapitolul Biserica din Tg.-Săcuesc și viața românească de acolo, până la 1836-37, pe baza izvoarelor documentare cercetate, se precizează faptul că „înainte de 1781, biserica ortodoxă din Târgul Săcuesc era ridicată din lemn și înzestrată cu moșie, așa cum o afirmă zapisul încheiat la 8 Iulie 1772, sfințirea bisericii din piatră având loc în anul 1782”. Pe baza informațiilor din Condica Bisericii ortodoxe din Tg. Secuiesc sunt puse în evidență relațiile strânse și ajutorul primit de comunitatea românească locală din partea românilor din Șcheii Brașovului. Deosebit de valoroase sunt datele referitoare la organizarea obștei parohiale, enumerarea gocimanilor și juraților, a ctitorilor și sprijinitorilor brașoveni, a preoților parohi și a dascălilor care învățau pruncii în limba română, rolul dascălului de învățător de „rumânie”, proprietățile bisericii și starea „țintirimului”.
Prezentând „obștea românească din Tg.-Săcuesc (Canta Vașarheiului)”, Maria I. Negreanu afirmă că „românii se prind de credința ortodoxă ca de unica putință de mântuire pentru păstrarea naționalității lor, a existenței lor ca națiune aparte printre celelalte «obștii străine». (…) Viața lor românească își găsește expresia în biserica ortodoxă și biserica ortodoxă îmbracă forma vieții românești. Iar obștea însemna națiune de sine stătătoare”.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea „obștea era alcătuită, în majoritate, din negustorii mari ai târgului și din meseriași (lăcătuși, vopsitori, mecanici, etc). Negustorii țineau „bolte” adică erau „boltași” și se aflau în strânsă legătură cu negustorii români din Brașov. „În prejma anului 1800-1810, neguțătorimea românească din Canta Vașarheiului era puternică și se bucura de o stare materială înfloritoare. (…) Românii își aveau locuințele ca națiune aparte, cu credința și datinile lor, în satul [suburbia/cartierul] numit Canta”. Biserica ortodoxă din „Canta Vașarheiului” fusese înzestrată cu obiecte și cărțile de cult, „cu moșie, cu locuri de fân și arătură la țintirim”. Aceste proprietăți erau destinate „preotului slujitor la această sfântă bisearică”, ca locuri de holdă și fânaț, pentru a-și „chivernisi viiața”. Biserica avea casă de școală, unde locuia dascălul care învăța „pruncii” în limba română. Din condica bisericii reiese limpede rolul dascălului de învățător de „rumânie” al obștii românești de acolo, precum și faptul că gocimani și jurați, la numirea în „slujba bisericească” onorifică, depuneau un jurământ (erau „jurați”) sau „jurau credință, la biserică, în fața parohului și obștii prezente”.
Subcapitolul Biserica și viața românească din Tg.-Săcuesc dela 1837-1863, începe cu informația despre incendiul devastator din anul 1836, această „nenorocire mare s-a abătut asupra [aşezării] Tg.-Săcuesc, distrugând bolțile neguțătorilor”, știind faptul că toate acestea erau construite din lemn, acoperite cu șindrilă. „De la acea vreme – subliniază autoarea – se constată împuținarea bolților românești și împuținarea poporeanilor iar biserica sărăcește din an în an. (…) Tot în 1836 s-a furat din lada bisericii contractual cimitirului (actul de proprietate), iar în 1837 s-a surpat casa preotului”. Cu toate „nenorocirile care se țin la șir, obștea își face datoria creștinească. (…) Aproape surprinzător este faptul că în 1846 biserica a fost refăcută din temelie, sfințindu-se din nou cu cinci preoți”. De evidențiat, pentru valoarea sa simbolică, de solidaritate națională, dania în cărți făcută bisericii de serdarul Ghica din București și soția sa, Ecaterina. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, după momentul dramatic pricinuit de incendiul din 1836, comunitatea românească din Târgu Secuiesc a mai primit o lovitură năpraznică în timpul Revoluției de la 1848/1849, eveniment care „a zguduit în adâncuri ținuturile săcuești”. Deoarece informațiile despre aceste evenimente nu sunt consemnate în cronica bisericii, autoarea ține să menționeze faptul că „din sumara dare de seamă făcută de ultimii doi curatori se întrezăresc unele realități”. În prezenta ediţie anexăm câteva documente privind situația românilor din Tg. Secuiesc și din localitățile învecinate, în timpul Revoluției de la 1848/1849, identificate în Arhivele Naționale ale Ungariei, din Budapesta, de pr. dr. Sebastian Pârvu
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, parohia din Tg. Secuiesc, rămasă cu puțini credincioși, devine filie la parohia Brețcu și apoi la Cernatu de Sus. În perioada 1859-1863, se remarcă activitatea continuă pentru menținerea parohiei a „celui din urmă mare susținător al ortodoxiei românești în Tg.-Săcuesc, Ioan Frâncu, sprijinitor izolat, singuratec printre obștiile străine, deoarece românii erau foarte puțini. (…) Ion Frâncu avea boltă mare în Tg.-Săcuesc, boltă cu blănuri scumpe, bucurându-se de o stare materială deosebit de frumoasă și mândrindu-se cu neamul său românesc, fiind prețuit și cinstit de întreaga obște săcuiască”.
Din datele cuprinse în condica analizată, „după 1863 s-a întâmplat căderea definitivă a bisericii ortodoxe și a obștii românești din Târgu Secuiesc. Ea corespunde trecerii Ardealului sub cârmuirea ungurească, prin crearea dualismului austro-ungar. Românii, sărăciți și prigoniți, se retrag spre regiunile muntoase ale ținutului Trei-Scaune; cei din Tg.-Săcuesc spre Brețcu și Poiana Sărată” – consemnează Maria I. Negreanu.
Încheind prezentarea Condicii Bisericii ortodoxe din Tg.-Săcuiesc, Maria I. Negreanu constată că informațiile despre românii ortodocși din Trei-Scaune, din perioada 1863-1918, sunt tot mai puține, maghiarizarea desfășurându-se „intensă și extrem de puternică”. Remarcă totuși, „un strigăt desnădăjduit al românilor din Cernatul de Jos, în anul 1898, către Consistoriul din Sibiu, când credincioșii arată că n-au preot de trei ani și roagă să li se numească tânărul Ioan Pop, „învățătorul român greco-ortodox… spunându-ne o prea frumoasă vorbire ni-a cuceritu inimile tuturor”. Dându-și seama că biserica e viața lor, ei afirmă că se află „în grele împrejurări”.
Autoarea conchide afirmând: „Astfel, după dările de seamă ale unei singure parohii românești din Săcuime, am putut urmări evoluția vieții românești și am luat parte la procesul de maghiarizare a Românilor de-acolo”. Afirmația autoarei, formulată pe baza sursei documentare publicate și a bibliografiei tematice existente la acea dată este întrutotul confirmată de lucrările apărute în ultimii ani. La 75 de ani de la redactarea lucrării Mariei I. Negreanu, după identificarea și introducerea în spațiul public a numeroase fonduri arhivistice, în prezent sunt cunoscute majoritatea „strigătelor deznădăjduite” ale românilor din fostele scaune secuiești, respectiv este cercetat întregul proces de maghiarizare a comunităților românești din sud-estul Transilvaniei.
Capitolul în care este redată Condica cu procese-verbale a Bisericii ortodoxe române din Tg.-Săcuesc 1781-1898, începe cu pisania redactată, la 27 iunie 1783, cu ocazia sfințirii bisericii celei noi, din piatră, la numai doi ani de când „milostivul împăratul nostru, a slobozit a se face biserica și de pieatră”. (Este vorba de Edictul de toleranță religioasă emis de împăratul Iosif al II-lea, în 1781).
Condica conține 46 de documente redactate în perioada 1781-1898: procese verbale (protocoale) întocmite la întrunirile conducerii parohiei, alegerea și salarizarea gocimanilor, juraților și epitropilor, evidența ctitorilor și binefăcătorilor, situația încasărilor, a veniturilor și cheltuielilor realizate, inventarul cărților și obiectelor de cult și al proprietăților, gestionarea făcliilor (lumânărilor), concluziile verificărilor periodice efectuate cu ocazia „vizitațiunilor canonice” de către protopopii Treiscaunelor și dispozițiile stabilite cu aceste ocazii, pentru îndreptarea neregulilor găsite, informații referitoare la salarizarea preoților și a învățătorilor de la școala confesională ortodoxă, stabilirea contribuției credincioșilor pentru asigurarea funcționării parohiei, alte aspecte privind viața comunității românești din Târgu Secuiesc și relațiile parohiei cu administrația publică locală etc. De remarcat faptul că în „vizitațiunile canonice”, protopopul era însoțiţi de preoți din alte parohii, din Ozun, Lisnău, Cernatu de Jos, Brețcu, Mărtănuș, Zagon, Augustin, Hăghig, Micfalău ș.a.
Condica este redactată în limbajul specific sfârșitului secolului al XVIII-lea și secolului al XIX-lea, conținând multe arhaisme – majoritatea explicate de autoare. Se folosesc denumiri precum: Biserica cu hramul „Adormirii Prea Sfintei Născătoare Pururea Fecioarei Marii”, situată în Kanta, sau Canta Vașarheiului (azi cartier al municipiului Târgu Secuiesc), de orașul Vașarhei, sau opidul Kezdi Vașarhei (Târgu Secuiesc), din scaunul protopopesc al Haromsecului (Treiscaunelor), din varmeghia Bălgradului, sau Bălgradului de Sus (comitatul Alba de Sus). Sunt menționate și relațiile de subordonare, în anumite perioade, față de protopopiatul Brașovului și, în toată perioada, față de „Conzistoriumul neunitu Sibiu”.
Prin contribuția financiară a ctitorilor și sprijinitorilor, proprietățile parohiei erau formate din clădirea bisericii, a școlii confesionale, precum și din casa parohială, cimitir, mai multe terenuri agricole, „holde de fânațu”, denumite „moșiile Sfintei Biserici, înregistrate după măsurătoarea cadastrală”. Biserica dispunea de toate obiectele de cult necesare oficierii slujbelor religioase, respectiv: iconostas, sfeșnice, policandru, chivot, icoane, candele, discuri, prapuri, clopote, toacă, antimis, odăjdii, „potir de argintu poleit cu aur, cruce săpată și legată cu argintu”, strane, alte „podoabe ale bisericii şi o cruciuliţă de argint de miruit”. Inventarul cărților de cult cuprinde următoarele titluri: Mineu, Triod, Evanghelie, Apostol, Ceaslov, Psaltire, Octoih, Cazania, Lituurghier, Penticostar, Catavasier ș.a.
Din lectura Condicii se remarcă grija comunității parohiale pentru chivernisirea fondurilor și asigurarea salariului preotului și învățătorului, pentru purtare de grijă, „din neam în neam, a toate trebile Sf(intei) Biserici”. Faptul că până la incendiul devastator din anul 1836, majoritatea „poporenilor” care formau comunitatea românească din Târgu Secuiesc erau „cinstiți neguțători”, și-a pus amprenta asupra conținutului Condicii bisericii ortodoxe, document în care evidența „contabilă” și calculele financiare, ocupă un loc important. Sunt, însă, și mențiuni despre alte aspecte din viața comunității locale, precum cazurile când comunitatea parohială exercită un control social sever asupra membrilor ei. Așa s-a întâmplat în anul 1836, când, după ce fruntașii obștii locale au constatat că mai mulți comercianți (boltași), „în zile de Duminici și la Praznice mari și în vremea slujbei Dumnezeești, nu numai că nu merg la Bisearică, ci cu scăndălicioasă faptă deșchid bolțile și așa fac pagube sufletești stăpânilor lor și slugilor sale”, au hotărât sancționarea acestora, cu plata unor sume „în folosul bisericii”. Nu lipseşte nici constatarea unor nereguli privind închirierea pământului parohiei, folosirea defectuoasă a fondurilor, greutăți în gestiunea parohiei după decesul preotului Gheorghe Baciu, în 1831, ș.a. Când comportarea preotului nu era la nivelul exigențelor, protopopul îl mustra și îi amintea faptul că: „aici iaste oraș și multe fealuri de oameni cinstiți umblă, așa să nu poarte spre vătămarea cinstii aceștii obște. Așa i să porunceaște de cătră noi, că într-altu chip purtându-și vieața ca pănă acum va fi silită cinstita obște a da jalba sa unde să cade”.
Prin întreg conținutul său, Condica Bisericii ortodoxe din Târgu Secuiesc reprezintă o cronică fidelă a vieții comunității românești din localitate, timp de peste un secol, cu luminile și umbrele sale, parte integrantă a istoriei românilor din această binecuvântată zonă din inima României. Prin valoarea sa documentară, Condica reprezintă o mărturie grăitoare asupra faptului că, în decursul istoriei, singura instituție identitară românească a fost și este biserica ortodoxă, care a rezistat tuturor vitregiilor vremurilor şi a coagulat în jurul ei întreaga viață românească din localitate. De aceea, documentele create și deținute de parohia ortodoxă din Târgu Secuiesc au o valoare documentară excepțională pentru cunoașterea istoriei comunității românești din oraș și din localitățile învecinate. Conștientizând acest adevăr, câteva personalități locale și în primul rând preoții parohi au avut contribuții, de-a lungul anilor, pe care le putem aprecia de-a dreptul providențiale pentru salvarea de la dispariție a tezaurului arhivistic aflat în păstrarea parohiei ortodoxe din oraș și din împrejurimi. Începutul a fost făcut cu salvarea condicii bisericii ortodoxe din Târgu Secuiesc publicată de Maria I. Negreanu, în anul 1943 și continuat apoi de Ioan Lefterescu, șeful Stației Metereologice din localitate, intelectual patriot, care a copiat sute de documente ale parohiei ortodoxe, pe care, după pensionare, le-a depus la Arhivele Naționale Galați, o parte din acestea fiind publicate de Gabriela Vulpe.
O altă contribuție deosebită în salvarea și prelucrarea arhivistică a unui impresionant număr de documente create și deținute de parohia ortodoxă Târgu Secuiesc, de parohiile ortodoxe și greco-catolice din împrejurimi și de Protopopiatul Ortodox „Oituz” a avut-o preotul protopop Ioan I. Rafiroiu, cel care, potrivit mărturisirilor cercetătoarei Maria I. Negreanu, redate în prefața lucrării de față, a pus la dispoziția autoarei și cronica editată în prezentul volum. Majoritatea documentelor salvate și prelucrate arhivistic de părintele-arhivist Ioan I. Rafiroiu sunt păstrate, în prezent, în arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, după ce în vremuri vitrege au fost păstrate cu sfințenie de preoții parohi Ioan Bercu, Ștefan Nițu și Ilie Vasile. O parte din aceste documente au fost valorificate științific într-o serie de studii și articole. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, fără a avea cunoștință de existența vechii Condici a bisericii, în anul 1929, preotul Nicolae Dima începe să redacteze o Condica Parohială a Bisericii Ortodoxe Române Târgu Săcuiesc Protopopiatul Oituz, în care prezintă principalele evenimente din viața parohiei, din perioada 1921 – anul numirii sale în parohie – și până în anul 1929, anul transferului său într-o parohie din județul Prahova. Nicolae Dima era notar public și confesor pentru militarii din unitățile staționate în Târgu Secuiesc. „Rostul acestei condici – menționa preotul Nicolae Dima – este să eternizeze în scris, în modul cel mai obiectiv, evenimentele cele mai importante din viața bisericii – a parohiei, pentru a rămâne astfel urme vii și fidele pentru posteritate despre tot ce s-a făcut”.
Practic, preotul Nicolae Dima a fost nevoit să reia viața bisericească de la zero. Biserica și celelalte clădiri ale parohiei erau în paragină, iar patrimoniul mobil, obiectele și cărțile de cult lipseau în totalitate. Un sprijin important pentru refacerea comunității românești a fost primit din partea unităților Armatei Române staționate în oraș, a administrației publice locale și a epitropului Valeriu Bidu, directorul Spitalului din oraș, viitorul prefect al județului Treiscaune, membru de frunte al ASTREI, publicist și fruntaș al comunității românești din fostul județ Treiscaune în perioada interbelică. Aşadar, în întreaga perioadă interbelică, parohia ortodoxă din Tg. Secuiesc și întreaga comunitate din localitate a fost sprijinită de administrația publică locală, viața comunitară afirmându-se plenar prin colaborarea între biserică şi școlile cu predare în limba română, Asociațiunea ASTRA, Asociația Cultul Eroilor și alte segmente ale societății civile. O influență benefică asupra comunității românești din Tg. Secuiesc și a localităților din împrejurimi a avut-o inițiativa mitropolitului Nicolae Bălan de a înființa Protopopiatul „Oituz”, cu sediul la Târgu Secuiesc.
Însemnările, în noua Condică, au fost continuate, sporadic, de către pr. Ioan I. Rafiroiu, din anul 1931 până în anul 1976, anul ieșirii sale la pensie. Deoarece relatările din perioada ce a urmat Dictatului de la Viena au fost întrerupte, publicăm în anexe selecțiuni din studiile referitoare la „Evacuarea administraţiei româneşti din localităţile Plăşii Târgu Secuiesc, în urma Dictatului de la Viena, oglindită în documente de arhivă” și „Noi contribuţii documentare privind consecinţele Dictatului de la Viena asupra românilor din Târgu Secuiesc şi împrejurimi”.
O consemnare inedită intitulată Note asupra Bisericii din Kanta Vașarheiului.Tg. Secuiesc este redactată în condică în anul 1958 de amintitul patriot Ion Lefterescu, șeful stației meteorologice din Târgu Secuiesc, membru în Consiliul parohial. La începutul documentului, autorul face următoarea precizare: „Fie-mi iertată îndrăzneala dacă, ca laic, fac însemnări într-o condică rezervată numai slujitorilor bisericii respective. Însă din dorința de a contribui cu unele date rezultate din cercetările personale, atât în arhiva existentă a bisericii, cât și a altor izvoare românești și maghiare, și din studierea toponimiei, a arhitecturii românești, a folclorului și a hărților cadastrale pot deduce unele date aproximative asupra originii satului Canta și a bisericii sale”. Într-adevăr, autorul aduce noi informații despre populația românească din localitatea Canta și emite ipoteza conform căreia biserica romano-catolică din actualul cartier Canta a fost „unită”, iar mai înainte ortodoxă.
Condica parohiei ortodoxe Târgu Secuiesc a fost continuată de preotul Ioan Bercu, în perioada 1977 – 1990. Sunt consemnate concis evenimentele principale din viața parohiei Târgu Secuiesc (efectele unor calamități naturale: mai multe inundații și cutremurul din 1977, reparațiile și dotările efectuate, vizitele canonice ale ierarhilor, sfințiri, hirotoniri, pelerinaje, concerte de colinde etc.), dar și din filiile sale, practic din toate fostele parohii românești din zonă, rămase cu un număr foarte mic de credincioși: Cernatu de Jos, Turia, Poian, Lemnia, Ojdula, Ghelința ș.a. Puternica dezvoltare economică, socială și culturală a orașului din perioada 1968 -1989 a condus la întărirea numerică și calitativă a comunității românești, la formarea unei valoroase elite intelectuale în domeniile industriei, agriculturii, silviculturii, comerțului, cercetării științifice, prestărilor de servicii etc., cu efecte benefice asupra vieții creștin-ortodoxe din oraș, care a cunoscut o revigorare deosebită, cu toate restricțiile specifice regimului comunist. La finalul însemnărilor preotului Ioan Bercu sunt prezentate momentele de maximă intoleranță și climatul antiromânesc din timpul evenimentelor din decembrie 1989 și din perioada care a urmat, și care au determinat părăsirea localității de un mare număr de români, inclusiv de către preotul Ioan Bercu.
Pentru perioada 1990 – 2018, condica Parohiei ortodoxe Târgu Secuiesc este continuată de preotul Ștefan Nițu; principalele informații din acest document văd lumina tiparului în prezenta ediție a lucrării. Cititorii vor avea astfel posibilitatea de a cunoaște greutățile și obstacolele care au trebuit a fi depășite pentru începerea și construirea noii biserici ortodoxe, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, pentru efectuarea lucrărilor de restaurare și pictare a vechii biserici monument istoric și a clădirii fostei școli confesionale ortodoxe. Sunt consemnate vizitele canonice ale ierarhilor, alte evenimente culturale și manifestări ale solidarității naționale. Un moment cu semnificații istorice de excepție, cu reverberații dintre cele mai favorabile asupra comunității românești din Târgu Secuiesc l-a constituit înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, în anul 1994, și implicarea directă și benefică a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan, azi mitropolit al Banatului, și apoi a Preasfințitului Episcop Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, în sprijinirea celor două parohii din oraș.
Pentru a oferi cititorului informații actualizate referitoare la viața comunității românești din Târgu Secuiesc, am inclus în ediția de față o bibliografie a studiilor și articolelor referitoare la parohia ortodoxă din localitate și selecțiuni din textele apărute pe această temă în lucrări monografice și în presa locală. În același timp, pentru o mai bună înțelegere a contextului istoric în care au conviețuit românii din Târgu Secuiesc cu secuii și maghiarii, dar și aceștia cu românii de peste Carpați, reproducem în anexele la volumul de față rezumatele unor documente din secolele XVI-XIX, existente la Arhivele Naţionale Covasna (1562-1891).
Lectura acestor documente oferă imaginea relațiilor îndelungate, trainice, multiple, complexe și, de multe ori, vitale pentru traiul locuitorilor din „orașul breslelor”, cum a mai fost denumit de-a lungul timpului Târgu Secuiesc, cu Moldova şi Românească, practic, întreaga devenire istorică a localității fiind strâns legată de starea relațiilor economice, comerciale, sociale, culturale și interumane cu ţările româneşti de peste munţi, iar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu Regatul României. Convingătoare, sunt consecințele catastrofale asupra economiei orașului și implicit asupra locuitorilor săi ale războiului vamal dintre România şi Austro-Ungaria, din perioada 1886-1892, și de hotărârile Congresului Secuiesc de la Tușnad, din anul 1902, care au pledat pentru dezvoltarea pe multiple planuri a relațiilor economice a fostelor scaune secuiești cu Regatul României.
Până la apariția volumelor editate după 1990, mai ales a celor care au văzut lumina tiparului după înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei (în anul 1994), semnalăm valoroasa lucrare de licență în Teologie, susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, în anul 1976, de către preotul Ioan Bercu, redactată sub îndrumarea părintelui profesor academician Mircea Păcurariu, intitulată Viața bisericească a românilor din Depresiunea Brețcului (sau a Târgului Secuiesc). De fapt, părintele Ioan Bercu a fost un destoinic continuator al preoților Ioan Rafiroiu și Ioan I. Rafiroiu, obținând rezultate notabile în administrarea parohiilor ortodoxe din întreaga depresiune a Târgului Secuiesc, inclusiv în repararea și restaurarea bisericilor din zonă, activitate sa pastorală rodnică fiind continuată, după 1990, de către vrednicii preoți Ștefan Nițu și Ilie Vasile, iar în prezent de tinerii parohi Iosif Dan Cața și Ionuț Gavrilă.
Volumul Românii din Târgu Secuiesc şi satele învecinate, după condica bisericii ortodoxe din Tg. Secuiesc a apărut, aşadar, în anul 1943, când, după anii de renaștere națională și afirmare identitară în viața publică a localității din perioada interbelică, a urmat perioada de după septembrie 1940, când comunitatea românească din Târgu Secuiesc a fost ținta unui val de intoleranță maximă, care practic a condus aproape la dispariția ei. În acești ani, conform recensămintelor oficiale, populația orașului a scăzut de zece ori, de la 263 de locuitori, câţi erau în anul 1930, la numai 26 în anul 1941.
Conviețuind într-o așezare locuită preponderent de maghiari/secui, în care, de-a lungul istoriei, populația locală a avut relații strânse cu românii din Moldova și Muntenia, comunitatea românească din Târgu Secuiesc și din localitățile învecinate a cunoscut o evoluție ciclică; după perioade de relativă normalitate în conviețuirea interetnică au urmat momente dramatice, cu efecte devastatoare asupra dăinuirii românești din zonă. În acest sens se disting evenimentele antiromâneşti din timpul Revoluției de la 1848/1849 (care au avut loc la scurt timp după incendiul devastator din 1836), cele care au urmat Dictatului de la Viena, din septembrie 1940 – septembrie 1944 și, mai recent, cele de după decembrie 1989. În două astfel de momente, primul, înainte de 1918, și al doilea, după septembrie 1940, actele de intoleranță față de români au condus practic la dispariția efectivă a întregii comunități românești, la destructurarea vieții bisericești și distrugerea întregului patrimoniu al Parohiei ortodoxe.
De fiecare dată, ținta principală a valurilor de intoleranță și a epurărilor etnice a constituit-o, în primul rând, liderii comunității românești: preoții, învățătorii, profesorii, conducătorii filialelor locale ale formațiunilor politice și civice și ale asociațiilor culturale, elita culturală, economică, administrativă, alți fruntași ai vieții comunitare locale. Dar, de fiecare dată, comunitatea românească din Târgu Secuiesc, în contexte istorice favorabile, cu sprijinul statului român și cu solidaritatea fraților întru credință și neam din întreg spațiul românesc, a renăscut ca pasărea Phoenix, din propria cenușă. Foarte important a fost rolul protopopilor și al Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu în depășirea momentelor dificile și în instituționalizarea solidarității naționale. În toate perioadele istorice, o contribuție remarcabilă în desfășurarea vieții parohiale au avut-o epitropii și membrii consiliului parohial, oameni vrednici, promotori ai valorilor credinței ortodoxe și ai solidarității comunitare.
Reluând tradiția ASTREI, după anul 2000, s-a reușit realizarea primelor forme de organizare a societății civile prin înființarea Asociației „Suflet Românesc”, condusă de Constantin Pătru, s-au inițiat mai multe proiecte civice și culturale și manifestări culturale care promovează multiculturalismul. Deși numărul intelectualilor români a scăzut drastic în viața publică a orașului, a județului, în ultimii ani în Târgu Secuiesc s-au afirmat personalităţi veritabile, precum cercetătoarea Mike Luiza, poeții Mihaela Aionesei și Baubec Izet ș.a. Un sprijin identitar consistent, inclusiv de natură simbolică, l-au constituit acțiunile de solidaritate națională inițiate și organizate de Asociația „Calea Neamului”, condusă de dr. Mihai Tîrnoveanu, Fundația „Mihai Viteazul”, Liga Cultural-Creștină „Andrei Șaguna”, Despărțământul ASTRA Covasna-Harghita, de publicațiile locale Mesagerul de Covasna, Condeiul ardelean, Grai Românesc și Observatorul de Covasna.
Cu toate acestea, pe fondul evoluțiilor negative din societatea românească postdecembristă, al slăbiciunilor statului român în exercitarea prerogativelor constituționale pe tot teritoriul țării, al prezenței în viața publică românească a proiectelor separatiste maghiare, care promovează autonomia teritorială pe criteriu etnic, după evenimentele din decembrie 1989, comunitatea românească din Târgu Secuiesc a cunoscut o drastică scădere numerică. Astfel, față de recensământul populației și locuințelor din 2002, la recensământul din anul 2011, numărul românilor din Târgu Secuiesc a scăzut, de la 1601 la 1309. În mentalul colectiv românesc local sunt prezente manifestările recente de intoleranță și antiromânism începute cu uciderea sadică a maiorului Aurel Agache în timpul evenimentelor din decembrie 1989 și continuate cu acțiunile teroriste, extrem de grave ca intenţie, îndreptate împotriva românilor în ziua de 1 Decembrie 2016. Scăderea populației școlare pune în pericol existența, în anii viitori, a învățământului în limba română în municipiul Târgu Secuiesc. În lipsa unor investiții care să asigure locuri de muncă pentru tinerii români și a unei strategii de întărire a autorității statului român în zonă, cu respectarea legislației și practicii europene, perspectiva dăinuirii comunității românești din Târgu Secuiesc, inclusiv a vieții bisericești ortodoxe, este pusă din nou sub semnul întrebării. Aceste demersuri se impun, cu atât mai mult în acest an, când aniversăm primul Centenar al Marii Uniri.
Ioan LĂCĂTUȘU, Ciprain HUGIANU
