Aşa spune o vorbă de duh din popor. Şi este chiar adevărat, fiindcă au spus-o şi mulţi gânditori de-a lungul timpului, dintre care vom alege doar unul: Francesco Petrarca (1304-1374) – poet şi gânditor umanist italian – care spunea următoarele: „Insuficienţa dă lucrurilor valoare: dacă pământul ar fi la fiecare pas acoperit de mărgăritare, acestea ar fi călcate în picioare ca pietrişul; dacă fenixul ar fi ca porumbeii, gloria acestei păsări ar pieri; sădeşte arborele balsamic pe toate crestele munţilor şi balsamul va deveni o licoare plebee; tuturor lucrurilor, odată cu sporirea numărului şi a cantităţii, le scade preţul. Şi, dimpotrivă, din pricina insuficienţei, cele mai neînsemnate lucruri au fost de mare preţ: astfel, în mijlocul nisipurilor mişcătoare ale Libiei, picătura de apă din mâna comandantului roman stârnea o invidie generală; în timpul asedierii oraşului, la mare preţ era un animal hidos – şobolanul; iar aceasta depăşeşte orice formă de neruşinare: adesea ticăloşii au prosperat numai pentru că lipseau oamenii destoinici; nu voi da exemple, fiindcă pana se împotriveşte să scrie nume mizerabile, dar să fie oare nevoie de exemple?”
. .
Nu, nu este nevoie de exemple, pentru că le ştim cu toţii de ani buni şi în zilele noastre. Dar pentru că lucrurile n-au mers bine nici pe la noi, am ajuns în ţara lui „Descurcă-te cum poţi”, căci da, disperarea şi nevoia sunt cei mai buni învăţători; ei l-au învăţat pe om să câştige experienţa vieţii. Într-o ţară prost guvernată, fiecare a ajuns „să se descurce cum poate”: unii mai „şmecheri” s-au folosit de împrejurări, au pus mâna pe putere şi au acumulat averi inimaginabile pentru omul sărac; alţii „s-au asociat în tip mafiot” şi prin metode mai mult sau mai puţin subtile şi-au realizat interesele ajungându-i pe primii, ba chiar depăşindu-i în avuţii şi opulenţă; o altă tagmă de jefuitori au format clanuri şi-au dat iama prin toate cartierele luând de la unii şi de la alţii, cu înşelăciunea, cu ameninţarea sau cu forţa; mai la sfârşit au dat năvală cât cuprinzi micii „găinari”, care apucă tot ce le cade în mână, căci de, şi ei trebuie să trăiască. Şi la sfârşitul acestui şir de căpuşari au rămas bieţii truditori dintotneauna, oamenii muncitori şi cinstiţi care-şi văd de viaţa lor amărâtă şi care tot mai cred că „cineva acolo sus îi iubeşte” şi le va da şi lor cândva o stare de bine pentru strădania lor, dar unii dintre ei n-au mai avut puterea să mai aştepte şi s-au dus „la cele sfinte”, cu speranţa într-„o lume de apoi” mai bună…
Problema e că pe unii nevoia i-a învăţat prost, foarte prost, încât au renunţat la toate sentimentele umane şi s-au folosit de toate mijloacele posibile pentru a-şi atinge scopurile mârşave. Şi au acţionat astfel ani şi zeci de ani la rând, dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, vine şi clipa scadenţei, când trebuie să dea socoteală cu privire la cele făptuite. Şi atunci să vezi vânzoleală, vaiete, cereri de iertăciune, îmbolnăviri subite, scuze deplorabile, dar prea puţine remuşcări. Statul are şi el partea lui de vină, căci nu de puţine ori a lucrat în cârdăşie cu infractorii, dar cine să ia la întrebări statul?! Din toate acestea cei care pierd sunt oamenii de rând, care stau cuminţi în locurile lor şi trudesc mereu pentru alţii. Un lucru e sigur, în prezent în România există inflaţie de infractori, încât închisorile existente nu-i mai cuprind. Aşa se întâmplă când nevoia te învaţă prost, ori poate că nevoia te-a învăţat bine la început, dar tu ai luat-o pe calea strâmbă, pentru că niciodată nu ţi-a ajuns cât ai adunat şi ai vrut tot mai mult, numai că în acest caz nu mai este vorba despre nevoie sau insuficienţă, ci doar de lăcomie şi lipsă de omenie şi iubire de semeni. Totuşi soarta nu te iartă, fiecare va culege ce a semănat, iar dacă vrem să ieşim din această stare de înapoiere caracterială şi să progresăm, ar trebui să ascultăm şi sfatul înţelept al romancierului şi dramaturgului francez Romain Rolland (1866-1944): „Să mergi pe calea vieţii înseamnă să învingi permanent nu doar obstacolele exterioare, dar şi formele vechi ale conştiinţei noastre pentru a renaşte şi a ajunge la o treaptă mai înaltă. Aceasta este calea omului spre maturitate”.
Mihai Trifoi
