„Cînd mă gîndesc la tine, domnule cuvînt, rămîn mut.”
(Matei Vişniec)
Frumoasă-i încercarea să netezeşti „golul” de fiinţă prin cuvinte. Am convingerea că suntem încă destui care credem în suprema nevinovăţie a cuvântului.
Iată-mă în faţa unor cuvinte, aparent simple, menite să ne transmită un mesaj profund. Ele şi-au găsit locaş într-o carte de excepţie „Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi”, Cartea Românească, 2012. Autorul este Matei Vişniec, poet, prozator şi dramaturg, originar din Rădăuţi, „oraş care fremăta de cuvinte şi de poveşti… din Bucovina mea natală”. În 29 ianuarie 2016 a împlinit 60 de ani. Din anul 1987 trăieşte în Franţa, activând ca jurnalist la Paris (Radio France Internationale), cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. Este apreciat pentru romanele: La noapte va ninge, 1980, Oraşul cu un singur locuitor, 1982, Înţeleptul la ora de ceai, 1984 ş.a. dar şi volumele de poezii şi piesele de teatru traduse în peste 25 de limbi şi jucate în peste 30 de ţări (din Europa, dar şi în Statele Unite, Canada, Brazilia, Japonia etc.) Din 1989 este autorul cel mai jucat în România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Sibiu şi alte oraşe, la radio şi televiziune). A fost prezent cu piese de teatru la ediţiile Festivalului Internaţional de teatru de la Avignon (Franţa), participând şi la Festivalul de teatru de la Sibiu.
Cartea sus-amintită, structurată în două părţi: Cabaretul cuvintelor şi Plan B. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, aş putea-o asemui cu un falnic brad de Crăciun, împodobit cu semnificative şi smerite „poveţe” despre cuvinte (din vocabularul limbii române), pe care autorul le-a personificat (în tratatele vechi de poetică personificarea o întâlneam sub denumirea prozopopee) cu deosebită măiestrie. Evadând într-un imaginar subiectiv-teatral, şi-ar fi propus autorul un dicţionar al cuvintelor mai ieşit din comun? Evident că aşa stau lucrurile, când citeşti cu atenţie, altum silentium şi cugeţi apăsat sau degajat la cele „rostite” în cele 207 de pagini. În scurtele poeme în proză, cititorul se regăseşte în acele cuvinte devenite, de-acum, personaje principale, secundare şi episodice, „vestimentate” cu însuşiri şi comportamente umane. „Jocul” lor este aidoma actorilor de pe o scenă improvizată special pentru ca spectacolul să devină atrăgător şi chiar incitant, tentant şi provocator pentru spectatorii –cititori. Cu precizarea că scenariul teatral de Ovidiu Lazăr după volumul omonim a fost regizat de acesta şi se joacă la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi la Teatrul Naţional din Timişoara, pentru a rămâne doar la aceste exemple.
În „argumentul” de la începutul cărţii intitulat „Cuvintele dacă mi-ar fi povestite…”, Matei Vişniec are motivaţia/explicaţia, de rigoare, privind „Cabaretul cuvintelor…”: „…mi-am propus oarecum să încerc o altă formă de apropiere faţă de această hrană zilnică a limbajului, cuvintele (subl.n.) să încerc să le locuiesc chiar în momentul în care le folosesc pentru a scrie despre ele, să mă situez înafara şi înăuntrul lor…”
Personalizarea Cuvintelor are la bază efectele şi afectele autorului. Se putea altfel din partea unui scriitor avangardist ?! Matei Vişniec, cum ne-a demonstrat prin opera sa, iubeşte suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului … şi mai ştim că este pasionat de literatura fantastică, de realismul magic al romanului latino-american sau teatrul realist anglosaxon.
„Arta” în care singurul instrument al „artistului” l-a constituit cuvântul avea să se numească literatură. Şi atunci de ce nepreţuitele cuvinte, după o atâta trecere a Timpului, să nu fie invitate la un astfel de…Cabaret…La o întâlnire în acest domeniu de artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba! Înşirate şi ordonate după anumite reguli, cuvintele îşi aşteptau nerăbdătoare rolurile… „Jocul” urma să se dezlănţuie…Iar el, scriitorul/regizor se înfăţişa, le selecta, le prăfuia, asigurându-le „existenţa”… Nu trecea clipă ca acestea să nu se minuneze de magia talentului stăpânului lor… Aşa aveau să afle, printre altele, că sunt şi cuvinte spirituale, care sunt grăite în chip tainic în inimă, cuvinte care se numesc şi lăuntrice. Şi-au dat seama că alegerea şi plasamentul lor în diferite forme şi „compartimente” avea rolul ca ele să devină puternice, accesibile, graţioase, sentimentale, bune ori rele, frumoase ori urâte… Şi-au mai dat seama că pot fi asemuite cu sămânţa, pentru că puterea spiritului poate acţiona asupra lor, tot aşa cum acţionează natura asupra seminţei. Şi-au însuşit lecţia că în ele se află puterea şi energia create de gândire şi că repetate de foarte, foarte multe ori pot deveni obiecte… Şi că tot datorită lor, fiinţa umană poate fi vindecată şi i se poate schimba destinul.
Să încercăm totuşi un excurs în această „lume” a cuvintelor pe care ni le-a propus Matei Vişniec. Aţi auzit de portretul făcut unor cuvinte, vreţi să aflaţi cum arată ele fizic şi câtă asemănare au cu fiinţa umană? Ştiaţi, fireşte, că avem cuvinte care te pot emoţiona, îţi produc stări, îşi dau rendez-vous-uri, cochetează între ele, se ceartă sau se împacă, zâmbesc ori plâng… V-am selectat câteva mostre !
I. Cabaretul cuvintelor
Se deschide cu pronumele personal Eu, despre care autorul, în deschidere, spune: „Sunt zile când cuvîntul eu devine insuportabil. Problema cu el este că nu vorbeşte nicio limbă. De fapt nu ştie să spună decît atît: eu, eu, eu.”
În tristeţile sale autorul îl invită la masa sa pe cuvântul Speranţă. Oare de ce? Pentru că-i simpatic şi disponibil întotdeauna. El are acea calitate totuşi „de a nu te invada în mod brutal. El vine doar atunci cînd îl chemi…”
De la cuvântul Tăcere aflăm că el hrăneşte comunicarea. Ocupă „un spaţiu-cheie” şi-l găsim „în interstiţiile dintre cuvinte şi dintre gânduri”. De o natură modestă tăcerea îşi are tristeţea sa: „nu mi s-a recunoscut niciodată profunda utilitate publică”. Să mai cităm din spusele sale: „…cuvintele ar trebui să-mi fie ceva mai recunoscătoare. Imaginaţi-vă, timp de o secundă, că n-aş exista. Fără mine n-ar mai exista nici pauzele dintre cuvinte, nici cadenţă, nici ritm, nici respiraţie…Limbajul n-ar fi decît un tămbălău şi un bătămlău”.
Nimic – „este un cuvînt solitar, destul de egocentric, foarte puţin locvace.”
Avem cuvinte care ucid, cuvinte care rănesc! – zice autorul!
Tîrziu – „Aveam rendez-vou la ora 17 cu cuvântult tîrziu…dar cuvîntul tîrziu făcu un gest de lasitudine… În orice caz, îmi spuse el, detest punctualitatea.”
A fi – „Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am avertizat-o însă de la început de acest lucru.(…) Ea voia să efleureze verbul a fi , să guste senzaţia de a fi acolo unde i se indicase adresa verbului a fi, adică sub pielea mea şi în sufletul meu.”
Reverenţă – O interesantă „interpretare” i se dă acestui ciudat „personaj”, care „îşi ascunde faţa din politeţe dar nu se sfieşte să-mi arate fundul”. Şi vin exemplele în care cuvântul reverenţă devine prezent, util şi atât de firesc. Iată „jocul”/„jocurile”: cuvântul foc face reverenţă în faţa cuvântului apă ; minuscul – mic; căpşună – gură; Fiecare cu reverenţa sa! Cuvântul fulg face reverenţă în faţa cuvântului iarnă ; discurs – mulţime; viaţă – moarte; sînge- inimă; cuvântul imagine în faţa cuvântului oglindă. „Şi mai există, apoi, frumoasa reverenţă pe care o facem toţi în faţa cuvîntului pămînt.”
Ingenioasă şi atât de sugestivă este „prezentarea” făcută lui Şi (adv.conj. lat. sic. n.n.) „Un cuvînt pitic, o nimica toată…” şi totuşi este „încarnarea însăşi a agentului de legătură ideal.” … Misiunea lui este „de mediere”; leagă „între ele sensuri contrare, şi construieşte punţi între inamici.” Şi este „singurul liant între mii de cuvinte disparate, creator de cupluri şi de complicităţi”; Este „agrafa verbală care permite înlănţuirea frazelor” şi acea „formă de promisiune care priveşte spre viitor: etc.” Cât adevăr, căci, în fond după şi nu poate veni decât acel etcetera (adv.), adică enumerarea ar putea fi continuată.
Autorul se „delectează” şi cu semnul de punctuaţie, cum ar fi: ? – „intonaţie finală, un tobogan către incertitudine”. Semnul întrebării folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative este mustrat de autor: „Nici măcar nu eşti un cuvânt…De ce te amesteci atunci în ciorovăiala cuvintelor?” Răspunsul acestei „pălării veşnic ridicată deasupra unui cap”, vine prompt şi explicativ: „Eu sunt momentul culminant al banchetului, eu relansez dansul şi gonesc monotonia. Când îmi fac apariţia, cuvântul certitudine tresare brusc, iar cuvântul reflecţie cade pe gînduri. (…) Am un gust special pentru contestaţie, mă şi revolt uneori…”
Cititorul merită să poposească cu pioşenie la poemul – eseu despre Dumnezeu, un interlocutor cu totul deosebit. În faţa Acestuia „nu trebuie niciodată să începi tu conversaţia”, . . despre care însuşi autorul mărturiseşte că a crezut că Dumnezeu este un simplu cuvânt, dar lucrurile nu stau aşa, pentru că Domnul Dumnezeu „citeşte în gândurile mele”. Nu-i obligat să-i vorbeascsă cu voce tare „ceea ce simplifică mult dialogul cu Dumnezeu” pentru că „existenţa sa transformă cuvintele în sunete inutile şi limbajul în ceva superflu”.
Rândurile dedicate Cuvântului – Cuvânt se doreşte o scurtă pledoarie a cuvântului care a fost personajul cheie „al întregii aventuri a limbajului” primei părţi a cărţii, devenid cuvântul de încheiere: „E normal deci să-ţi dau ţie cuvântul de final. FINAL”
II. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi
Se deschide cu Poveste, care are un final sarcastic şi plin de adevăr, pentru că în zilele noastre răutatea oamenilor şi a celor certaţi cu vorba dulce şi frumoasă nici nu-şi merită poveştile frumoase. Iată cum se justifică autorul „povestitor”: „Nu e de mirare …că de o vreme cuvintele se întîlnesc singure, înafara omului, pe ascuns, ca să-şi spună ce au de spus. (…) Cuvintele povestesc de o vreme poveşti pentru cuvinte, pentru cuvintele născute din om şi care au fugit de la om…” Şi tot ele, cuvintele, sunt cele ce mai „ştiu să asculte astăzi poveşti, numai cuvintele mai pot înlocui astăzi omul.” Şi de ce nu: „Numai cuvîntul om mai poate înlocui astăzi omul.”
Mamă. Acest cuvânt nu are limite. „Dor de mamă”, „Sînul mamei. Glasul mamei”, doar rostindu-le, rămâi mai departe, fără cuvinte! Vă rog să reflectaţi la aceste vorbe din finalul poemului: „Cuvîntul mamă trebuie folosit cu prudenţă. Pînă să-ţi dea lacrimile. Că după aia el nu mai spune nimic. Şi ăla eşti.” Mirabile dicta!
A scormoni. Ar fi greşit să ne gândim numai la sensul peiorativ al acestui verb! Vom constata că se fac referiri şi aluzii şi la exprimări ca acestea: „…scormonim prin creier” comparativ, spre exemplu, cu butada „Unii se scormonesc unii pe alţii.”
Ne oprim cu exemplificările la ultimul cuvânt din această parte a II-a. Facem referire la acea dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor, adică Timp.Este cuvântul atât de uzitat fără de care nu putem vieţui şi care a dat şi va da mereu omului şi omenirii bătaie de cap.Vă invităm să savuraţi pasajele delicate şi ale acestei scrieri.Veţi putea afla de câte feluri pot fi timpurile…(timp proaspăt, mort, pierdut, sublim, complicat, timp moale, tare, timp vid, plin, timp urât, frumos etc.)
Sincer să fiu am avut de învăţat multe lucruri interesante lecturând inedita carte despre cuvinte, un dicţionar afectiv pentru toate vârstele. Mi-aş permite să închei, fără lipsă de modestie, în acelaşi tonus al scriitorului Matei Vişniec.
Noi, oameni buni – ar zice cuvintele – suntem cei care vă afirmăm sau vă trădăm caracterele, comportamentele, atitudinile, fizionomiile…, iar în plan subtil putem fi oricând cărţile voastre de vizită… Luaţi ca un sfat înţelept vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur : „Cuvintele sunt cărările faptelor.”
Dr. Nicolae Bucur
