Se întâmpla la 30 noiembrie 1947 când scriitorul-filozof danez Martinus și-a susținut prelegerea cu titlul ”Naționalism și internaționalism”, deci la puțin timp după încetarea celui de-al Doilea Război Mondial. Rănile trupești și sufletești ale milioanelor de oameni din toată lumea încă erau vii, dar națiunile care suferiseră pierderi imense începuseră deja să-și construiască o viață nouă. Marcat de atrocitățile războaielor, și îndemnat de viziunea sa asupra lumii, Martinus și-a scris textul prelegerii pentru a atrage atenția pământenilor cu privire la pericolul renașterii naționalismului după înfrângerea Germaniei naziste. Totodată el pledează, în acord cu învățăturile biblice, pentru internaționalism și un stat mondial, pentru ca astfel să dispară pericolul războaielor.
Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Între timp omenirea a progresat enorm, și paralel cu aceasta a progresat și tehnica militară, încât războiul a îmbrăcat alte forme, precum terorismul, războiul informațional, climatologic, psihotronic etc., dar cel mai amenințător rămâne în continuare războiul nuclear, mai ales acum, când puterilor nucleare li s-a alăturat Coreea de Nord. Ajunge să privim la ceea ce se întâmplă în ultimele zile în Orientul Mijlociu, după ce președintele american Donald Trump și-a exprimat ideea că Ierusalimul va fi capitala Israelului… Națiunile au devenit extrem de sensibile și revoltele pot izbucni oricând. Pe de altă parte deplasările masive ale emigranților asiatici și africani spre Europa și mișcările pentru autonomie ale unor regiuni din națiunile existente, la care se adaugă efectele, uneori catastrofale, ale încălzirii globale, dar și exploatarea popoarelor de către „multinaționale” reprezintă tot atâția posibili factori de destabilizare.
În aceste condiții, oare cititorii textului de mai jos ar putea nega faptul că Martinus, cel
puțin în parte, n-a avut dreptate? Bineînțeles, încă ne găsim departe de idealul sugerat, însă pas cu pas, implacabil, omenirea se îndreaptă spre acest scenariu, și acest lucru se va întâmpla din necesități vitale pe care ni le va aduce Viitorul.
Manuscrisul prelegerii care urmează a fost prelucrat de Erik Gerner Larsson și aprobat de Martinus. A fost tradus din daneză în Esperanto de Ib Schleicher, în 1996, și revizuit de Hokan Lundberg în 2017 (Articol nr: M1750):
- „Ideea națională prezintă cel mai profund instinct religios al turmei
În timpul ultimilor ani, cuvântul naționalism este folosit de către toți oamenii. De fapt, acest cuvânt exprimă un principiu foarte vechi, adică cultura de turmă. Acest principiu este o înclinație străveche și nu un aranjament politic inventat de oameni. Fundamental el a început să existe în regnul animal însuși ca măsură de protecție. Multe specii de animale pot reuși mai bine în lupta pentru viață când ele acționează în turme, așa cum fac de exemplu vulpile, leii, bivolii, maimuțele și altele. Și în ce fel o furnică singură sau o albină ar putea trăi bine dacă ele n-ar fi legate chiar de societatea lor? Noi vedem că aceeași înclinație spre turmă are influență la oamenii din timpul străvechi. La ei noi întâlnim conceptul de trib în prima lui formă, și noi știm din istorie că acele triburi au fost primul început al multor națiuni din care este alcătuită lumea actuală. Privind un stat modern, noi observăm că una dintre cele mai de bază trăsături ale structurii lui este atitudinea lui față de noțiunea suveranitate. Aceasta înseamnă o independență absolută a lui față de alte state sau națiuni. A fi și a rămâne suveran este cea mai nobilă ideologie a fiecărui stat și această ideologie este baza absolută pentru politica lui, religia lui și instruirea școlară a lui, dar înainte de toate pentru armata lui. Ideea națională este deci cel mai profund instinct religios al turmei, fără îndoială, efectiv ideea națională este suprareligiozitatea ei, cea pentru care ea este cea mai pregătită să-și dea viața.
- „Mergeți în lume și faceți din toate popoarele discipolii mei”
Contrar acestei ideologii naționale se află ideologia religiilor lumii. Ea are o natură total internațională, și aceasta înseamnă că ea este împotriva formării turmei, împotriva unei creări de națiuni sau state suverane. Mesajul creștin: „Mergeți în lume și faceți din toate popoarele discipolii mei”, care fără îndoială sunt conținutul și misiunea creștinismului, arată total o altă ideologie decât acea care domnește în politica statelor singulare. Făcându-i pe toți oamenii, pe toate popoarele și prin aceasta toate rasele discipoli ai creștinismului, ceea ce înseamnă discipoli ai iubirii față de aproapele, deci efectiv se luptă împotriva ideii esențiale a naționalismului sau izolaționismului. Desigur, împlinirea năzuinței creștine înseși de a face o singură turmă și un singur păstor, aceasta efectiv ar însemna sfârșitul naționalismului de orice fel, pentru că împlinirea finală este imaginabilă numai ca și crearea unui stat mondial care să cuprindă toate popoarele singulare, și cu un guvern central comun pentru toate celelalte state mai înainte de sine stătătoare. Dacă s-ar înlătura această idee principală a creștinismului, pentru ce deci ar trebui să ne luptăm?
- Moise i-a dat poporului evreu un fundament al formării turmei, sau izolaționismului
Nicicând un om n-a dat un fundament mai bun pentru formarea de grup sau izolaționism decât cel pe care Moise l-a dat poporului evreu. Acolo noi vedem o adorație față de turmă, în formă pură. Acolo noi întâlnim izolaționismul într-o stare atât de fermă, încât în mileniile trecute el a putut rezista tuturor atacurilor, cu toate că odată după alta acel popor s-a izolat din necesitate pentru ca în cele din urmă să fugă disipându-se în toată lumea. Alungat, batjocorit și defăimat de către celelalte popoare ale lumii, acest popor și-a păstrat în continuare unitatea sa internă, concepția sa despre sine însuși ca „poporul ales al lui Dumnezeu”. Și vedeți cu ce forță acționează el în prezent în Palestina după un exil de sute de ani.
- Acea înclinație de a se izola, care caracterizează poporul evreiesc, se află în fiecare
națiune din lumea noastră
Dar oare nu la fel acea înclinație de a se izola, care caracterizează poporul evreiesc, se află în fiecare națiune din lumea noastră? Lipsa de respect a altor state față de acea credință a unei nații, că ea are dreptul să fie sine însăși, oare nu aceasta duce în continuare la răzvrătiri, agitații și războaie? Și oare nu tocmai acele războaie au evoluat de la confruntările dintre triburi singulare până la acea „Judecată de apoi” care a început în 1914, și care după aceea a devenit un pârjol mondial părând acum imposibil de stins? Este adevărat că neîncetat au loc străduințe de „împăciuiri”, dar ce înseamnă ele când este evident că acestea sunt numai întreruperile necesare pentru a aduna forțe și material pentru noi manifestări de război crude și violență? Atât timp cât o împăcare este bazată pe ocupație, ea în niciun fel nu va putea fi altceva decât un armistițiu provizoriu. Aici eu mă gândesc nu numai la acea ocupație pe care învingătorii unui război trecut au păstrat-o atunci în țara învinsă. Mult mai mult eu mă gândesc la acea ocupație pe care, din cauza ideii naționale, respectivele națiuni o păstrează în sine însele.
- Naționalismul este o specie de răpire a libertății membrilor unui stat, dar există un
plan al lumii mai înalt care împiedică transformarea pământului într-o planetă pustie
și lipsită de viață
Oare deci poate fi numit naționalismul ocupație? Oare o ocupație nu este exclusiv faptul că
răpirea libertății este făcută de către alt stat? Nu, nu este așa! Când poporul trăiește sub astfel
de condiții încât nimeni nu poate cumpăra o pereche de ciorapi, un kilogram de zahăr, un litru
de petrol, a cumpăra benzină sau alte lucruri importante necesare vieții fără permisia statului,
deci în mod necesar există o putere mai mare deasupra acelui stat, și cu ajutorul căreia se
păstrează acea răpire de libertate. Deci acea putere care se află deasupra celei a statului, și care
este capabilă să tiranizeze membrii statului printr-o răpire de libertate mereu crescândă, fără
îndoială chiar obligă statul să se organizeze însuși după cele mai moderne metode gangsterești
cu jefuiri și ruperi ale dreptului de proprietate, deci acea putere este cea mai înaltă formă de
ocupație. Actualmente fiecare națiune singulară din lume luptă împotriva originii acelei puteri.
Zi după zi, toate națiunile întregii lumi sunt din ce în ce mai apăsate la pământ de către acea
putere care de fapt amenință întreaga omenire cu exterminarea. Dacă n-ar exista un plan al lumii
mai înalt infinit superior, deci în cele din urmă acea putere grozavă ar face din pământ o regiune
lunară nelocuibilă, o planetă deșertică și lipsită de viață.
- Pentru triburile primitive din străvechea pădure „naționalismul” era un bine absolut.
În lumea noastră materială și științifică, ea creează acea „judecată de apoi” pe care a proclamat-o Hristos
Datorită structurii mondiale divine acest lucru nu se poate întâmpla. În ora a unsprezecea omenirea în cele din urmă va zări acel monstru care este adevăratul și cel mai periculos dușman al ei. În prezent acel dușman ține omenirea legată de răpirea de libertate, de restricții, lipsă de mărfuri, desigur, de acea mizerie care caracterizează societatea mondială actuală. Acel monstru nu este altul decât acea concentrare de gânduri căreia noi i-am dat numele de naționalism. Naționalismul adică nu este acel ideal frumos, cum este el perceput, ci este efectiv o psihoză care puțin câte puțin va devasta orice fel de cultură, dacă venerarea față de el nu va fi oprită. Deoarece în acest fel de îmbucurătoare cum era acea concentrare de gânduri în urmă cu sute de ani, la fel de întristătoare este ea în timpul actual. Acest lucru poate fi înțeles și văzut ușor învârtind roata evoluției doar cu o pereche de secole înapoi în timp, înapoi la acel timp, unde căruța cu cai era mijlocul de transport de cel mai înalt rang și unde practic nu se cunoșteau oameni din alte țări. Într-o lume unde căruța cu cai era culmea mijloacelor de transport, și unde oamenii se aprovizionau singuri, acolo politica de orice fel în mod inevitabil se referea la problemele interne ale națiunii. În acea situație națiunea aproape nu avea probleme externe. Un trib care trăiește în străvechea pădure, fără contact sau coexistență cu alte triburi, fără îndoială, poate chiar neștiind de existența acelor alte triburi, acesta de fapt nicidecum nu putea intra în coliziune cu acele triburi. În asemenea situație, lumea lui de gânduri se poate referi numai la propria lui stare de bine. Într-o astfel de situație naționalismul este o binecuvântare completă și totală. Acolo el înseamnă că turma acționează împreună. El înseamnă forțele unite ale turmei. În acest caz, acele forțe unite nu pot cauza război niciodată sau accident, nici pentru turma însăși nici pentru altele.
Dar statele culturale moderne ale timpului nostru nu trăiesc izolate asemenea tribului din străvechea pădure. Ele trăiesc unul lângă altul, ba chiar în multe cazuri sunt, condiționate de viață, dependente unul de celelalte. Puțin câte puțin, acea vecinătate a creat o structură care în multe domenii a făcut din acele state moderne o uniune. Prin cunoașterea tehnică și chimică rapid crescătoare, acele state au fost capabile să învingă toate distanțele, și acest lucru a dus la cunoaștere și informare uriașe despre viață și regiuni ale altor națiuni și continente. Rezultatul acestui fapt este un uriaș interschimb de valori între aceste state, o uriașă interlegătură care a condus la crearea unei industrii grandioase, a cărei enormă producție este destinată în totalitate acelei grandioase relații între toate națiunile.
Cândva se părea că acea evoluție ar avea ca rezultat o fericire umană în dimensiunile pe atunci total necunoscute. Dar în evoluție un lucru n-a fost în conformitate cu marea extensie a orizontului omului. Acest lucru era concepția despre propria lui turmă, propriul lui popor sau națiune. Acolo el a păstrat în continuare concepția din pădurea străveche. În același timp cu faptul că aproape pe neobservate omul s-a transformat într-un cetățean într-un regn total nou, adică cel care s-a format în jurul „regiunii din pădurea străveche” a lui, și în același timp cu faptul că el putea călători prin întreaga lume, ba chiar a vorbi întregii lumi, și prin intermediul radiofoniei putea asculta întreaga lume, în același timp cu acele fapte el și-a refuzat noua identitate ca cetățean al lumii și s-a agățat de acele imagini care erau fericirea în „pădurea străveche”, și s-a agățat de acea regiune care mai înainte era „lumea” trăsurii de voiaj trasă de cai și a calului de călărie.
În conștiința lui acea mică regiune a rămas „centrul lumii”. Poporul lui a rămas în continuare „poporul ales de Dumnezeu”. Omul venera pe acel popor al său, drapelul acestuia și simbolurile naționale ca exprimare a ceva cel mai înalt în lume. Și neștiind, deci omul a devenit trădător față de marea lume nouă în care – prin conștiința lui lărgită, prin capacitatea materială și științifică crescândă – Dumnezeu l-a făcut cetățean. Și cu cât omul venera națiunea cu atât mai mult el trăda marele stat mondial nou, pe care el nu putea deloc să nu-l aibă și în care el nu putea deloc evita să trăiască. Rezultatul acestui fapt inevitabil a devenit, cum a proclamat deja salvatorul lumii, „judecata de apoi”.
- Omul cu atitudine națională puțin câte puțin va dispărea, în avantajul omului cu
atitudine internațională
Conștiința omului modern nu mai este doar o „conștiință din pădurea străveche” sau „conștiință de melc”, pentru care este suficient a se mișca în parohia în care el locuiește. Acum el este născut nu numai ca om național, dar într-un grad foarte înalt și ca om internațional. Un om național este un om cu o cunoaștere numai despre circumstanțele interne ale națiunii, dar care este complet neștiutor și complet neinteresat de lumea și statele din jur. Dar un om care se naște în timpul nostru într-o cunoaștere culturală modernă este educat din naștere pentru o cunoaștere despre toate circumstanțele internaționale. Ca un lucru de la sine înțeles, el învață despre existența altor țări, și la fel de la sine înțeles el primește de la acele țări nenumărate impulsuri culturale. De aceea aproape fără a observa el are din ce în ce mai mult o atitudine internațională. Fără îndoială, el începe să simtă o anumită aversiune față de fiecare dintre cei din jurul său care, după părerea lui, se abțin departe de influența acelor impulsuri culturale, și care oameni prin urmare, după el, sunt doar plictisitori și „casnici” limitați spiritual. Este sigur că într-o zi un astfel de om educat și cu atitudine internațională va vedea o lipsă de înțelepciune în faptul că din cauza naționalismului el este obligat să trădeze un sistem de care depinde cu referire la aproape tot.
- Statul mondial s-a născut când a fost făcută prima călătorie în jurul pământului, și
după aceea el și-a stabilit în continuare existența
În prezent adevăratul rău sau adevărata nefericire a omenirii este jurământul ei față de naționalism. Omul singular nu mai este membru al vreunui trib din străvechea pădure sau cetățean într-o societate care se aprovizionează singură, unde calul este culmea traficului. El a evoluat mult în transformarea sa din animal în om pentru a deveni „chipul lui Dumnezeu”. Prin urmare acum el trebuie să învețe să înțeleagă că venerarea de către el a ideii naționale înseamnă o izolare, o îndepărtare de acel stat mondial care acum devine o condiție de viață pentru el însuși, dar și pentru toți cei de lângă el. Omul trebuie să învețe a se adapta la faptul că statul mondial este mai important decât propria lui națiune, deoarece statul mondial nu este ceva care acum începe să existe, el a început să existe când a fost făcută prima călătorie în jurul pământului, și de atunci el își stabilizează în continuare propria sa existență. Toți oamenii sunt cetățeni în acest stat mondial, dar ei nu știu acest lucru. Marea majoritate jură în continuare față de ideea naționalistă, și cu această atitudine nașterea statului mondial se formează în mod necesar ca anarhie agitatoare. Această anarhie are efect ca acel război al tuturor contra tuturor, care este o cauză a oricărei dictaturi, a oricărei răpiri de libertate pentru persoane. De aceea este necesar pentru ca fiecare om evoluat să-și amintească cuvintele creștinismului despre un singur stat și un singur guvern sau despre o singură turmă și un singur păstor. Și la fel cum trebuie să iubească pe aproapele ca pe sine însuși, trebuie să învețe a iubi și statul mondial ca pe propriul său stat, ca pe patria sa.
- Internaționalismul este în contact cu cel mai intern nucleu al religiilor mondiale
umane, în contact cu însuși planul lumii
Fără faptul că omul singular armonizează propria sa conștiință cu acel nucleu intern al religiilor mondiale, este total imposibil pentru statul mondial a se crea conform acelui plan divin al lumii. O venerare prea mare a ideii naționale, a țării-patrie, a rasei sau credinței va întârzia inevitabil și va amâna acea evoluție care va conduce întreaga omenire din acest haos care în prezent domnește între națiuni. A acționa împreună cu acele forțe care accelerează crearea unui adevărat regn mondial internațional și care vor cuprinde toate națiunile și va avea un guvern central ai cărui membri singulari se vor conforma pe deplin cu cel mai intern nucleu al tuturor marilor religii mondiale umaniste, acest lucru deci va însemna a fi în armonie cu însuși planul lumii. Aceasta înseamnă a acționa împreună după acele legi pe care se bazează adevărata fericire de orice fel. Aceasta înseamnă a fi unit cu acel adevăr pe care îl exprimă cuvintele: „Iubește pe Dumnezeul tău mai presus de orice și pe aproapele tău ca și pe tine însuți.” (Martinus)
(Traducere din Esperanto în limba română: Mihai Trifoi, din revista KOSMOS Nr. 2/2017, p.15-19,
publicație a Institutului Martinus din Copenhaga)
comentariu: Mihai Trifoi
