Din cunoscuta Piață a Sfatului, aflată în centrul Brașovului, trecem pe lângă Biserica Neagră, prin apropierea celei mai înguste străzi din Europa, Strada Sforii, apoi pe sub Poarta Ecaterina și, îndreptându-ne spre stânga, ajungem pe strada Gh. Baiulescu. La nr. 9, găsim muzeul „Casa Ștefan Baciu”, organizat administrativ în cadrul Muzeului „Casa Mureșenilor”. Clădirea mare cuprinde demisol, parter, etaj, pod / mansardă. A fost construită între anii 1930-1931, după planurile arhitectului Coloman Halász; stil modernist interbelic, acoperiș în patru ape, cu țiglă și lucarne dreptunghiulare.
Muzeul se află într-un apartament de la parter și cuprinde trei săli. Știm că este singurul muzeu memorial din România dedicat unui cărturar român din diasporă. Ștefan Baciu (Brașov 1918 – 1993, Honolulu), poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar, a plecat din România în anul 1946 și nu s-a mai întors niciodată.
Intrăm în Salonul mare dominat de o imensă bibliotecă, mângâiată parcă de acordurile imperceptibile ale unui vechi pian. În dreapta intrării, un scrin de epocă deasupra căruia se află două sfeșnice de argint, dar ceea ce ne atrage atenția mai mult sunt câteva însemnări autografe ale profesorului Ioan Baciu, tatăl poetului. Una este pe o Biblie și datează din anul 1918, referitoare la primul său copil, Ștefan-Aurel, care s-a născut la 28 octombrie 1918, marți seara la 22,30, cu o greutate de 2500 g și o lungime de 50 cm, consemnându-se data botezului: 14 ianuarie, nașii fiind „colegul” Ghe. Popovici cu doamna Aurica, iar preot, N. Furnică. Sunt menționate primele cuvinte rostite, la 17 mai, „ta-ta-ta-ta”. Pe același scrin, o poezie autografă (admirăm scrisul caligrafic) a profesorului Șt. Baciu dedicată fiicei sale „Ioanei, iepurașului tatei, când a împlinit 10 ani”. Observăm un anume respect al părinților față de copii. Desigur și învers. Cei doi copii au crescut într-o atmosferă de elevată spiritualitate existentă în familia Baciu(și mama, Elisabeta, a fost o femeie de o vastă cultură).
Ne atrage atenția și un exemplar din „Gazeta Transilvaniei”, 5 iulie 1914, în care, la loc vizibil, este un articol semnat Ioan Baciu, personalitate a Brașovului, profesor de germană și latină la Liceul „Andrei Șaguna”, colaborator la revistele vremii, în română și germană. Fotografiile din muzeu ni-l arată ca pe o persoană rafinată, foarte elegantă. Admirăm, în acest sens, „Portret de bărbat – Ioan Baciu”, tablou datând din 1947. Pe pereți, și alte tablouri provenind de la familie; remarcăm o litografie cu imagine din Sighișoara, realizată de Alexandru Baciu (unchi).
Pianul, ce a aparținut familiei, exponat de bază al muzeului, este folosit astăzi în organizarea diverselor activități muzeale pentru public. Pe pian, o cutie muzicală aflată lângă o partitură; ambele reproduc, sonor și în scris, o canțonetă napolitană celebră în epocă, în interpretarea faimosului tenor Enrico Caruso. Adevărat deliciu muzical!
În marele salon, o vitrină specială este dedicată Ioanei Baciu Mărgineanu (1931-2000), sora poetului, mai mică cu 13 ani, încât nu s-a bucurat prea mult de prezența fratelui; avea 6 ani când el a plecat la Universitatea din București, iar când a părăsit țara, ea era adolescentă. Apoi, s-au văzut doar în 1982 și 1988, la Honolulu (cu mama, poetul s-a văzut de două ori, în Germania). Meritul ei deosebit este că și-a închinat ultimii ani din viață împlinirii visului de a vedea în Casa galbenă un muzeu închinat memoriei fratelui ei. Ea a inițiat donația spațiului și a patrimoniului, dar dorința i-a fost dusă la împlinire de soțul său, medicul stomatolog dr. Ovidiu Mărgineanu. Absolvind Institutul Cinematografic de Arte, Ioana Baciu- Mărgineanu a avut o bogată activitate în domeniul teatrului, al publicisticii, a fost traducător din/în germană. Privim în vitrina din muzeu cărțile semnate de ea și aflăm că pentru volumul „Teatrul și artele poetice” a primit Premiul Academiei Române pe anul 1986.
Altă vitrină ne înfățișează, pe raftul de sus, volumul „Elementul miraculos în feeriile lui Ferdinand Raimund”, teza de doctorat în limba germană a profesorului Ioan Baciu. Pe celelalte rafturi privim volumele lui Ștefan Baciu ce au apărut în România până la plecarea din țară: volumul de debut Poemele poetului tânăr (1935), ce a primit Premiul Fundațiilor Regale și Premiul Societății Scriitorilor Români, apoi volumele de poezii: Poeme de dragoste (1936), Micul dor (1937), Drumeț în anotimpuri (1939), Căutătorul de comori (1939), Cetatea lui Bucur (1940), Lanterna magică (1941, cu Traian Lalescu), Muzica sferelor (1943), Cântecul mulțimilor (1944), Caiet de vacanță (1945).
Pe biroul profesorului Ioan Baciu aflat în salon, lângă bibliotecă, se află mai multe numere din revista lunară Front literar (format asemeni Biletelor de papagal), ce apărea la Brașov, în anul 1937, în care citim câteva poezii semnate Ștefan Baciu, precum Insomnii, Poporul inactual, Închinare.
Biblioteca cuprinde 3500 de volume, din care o mică parte expusă ocupă în întregime cel mai mare perete din salon. Este biblioteca familiei păstrată de sora poetului. Cărțile sunt în diverse limbi și din domenii variate.
Privim vitrinele ce etalează obiecte originale din Hawaii și rememorăm viața bogată și tumultoasă a poetului Ștefan Baciu ce a fost obligat de împrejurări să trăiască pe atât de îndepărtate meleaguri. Născut în Brașov, într-o casă aflată pe o stradă din apropierea Pieții Enescu, Ștefan Baciu a locuit în casa devenită muzeu din 1932. După cursurile liceale la „Andrei Șaguna”, studiază, la București, Dreptul și, parțial, Literele și Filosofia (pentru cursul de estetică al lui Tudor Vianu). A debutat la 15 ani, în 1933, în revista „Răboj” și, în același an, în revista germană „Klingsor”, începând să colaboreze intens la revistele vremii.
Între anii 1938-1946, pe lângă zece volume de poezie publicate, desfășoară o bogată activitate publicistică la Universul, Duminica, Libertatea, Universul literar, Gândirea, Viața literară, Claviaturi, Rampa etc. etc.
În anul 1945, Ștefan Baciu se căsătorește cu Mira Simian (1920-1978), iar din 1946 este atașat și apoi consilier de presă la Legația română din Berna. În vara anului 1948, a demisionat din diplomație, refuzând să se mai întoarcă în țară. Nu știm dacă a putut anticipa că nu va mai vedea niciodată România.
Având statutul de refugiați, soții Baciu au solicitat azil politic mai multor țări din America Latină. Primul stat care le-a acordat viza de azil a fost Brazilia, unde au plecat în anul 1949, stabilindu-se la Rio de Janeiro. Au învățat singuri portugheza și spaniola, folosind dicționarul și gramaticile acestor limbi.
În anul 1952, poetul obține un „post fix”, redactor la un important ziar Tribuna da Imprensa, afirmându-se ca jurnalist bun cunoscător al politicii internaționale și ca un democrat convins, în special, antitotalitar. Rio de Janeiro trăia atunci o adevărată renaștere intelectuală, încât Ștefan Baciu a avut prilejul de a cunoaște și de a se împrieteni cu importanți oameni de cultură, inclusiv personalități controversate la acea vreme, precum Fidel Castro și Ernesto Che Guevare. Cu obiectivitate și clarviziune, după interviuri și conversații, a scris cărți, pe care le vedem în muzeu, precum: Cortina de Fier peste Cuba (1961), Juan Bosch: din exil la președinție (1963) și Juan Bosch, un bărbat singur (1967) – despre președintele Republicii Dominicane.
Deși atât de departe de meleagurile natale, Ștefan Baciu nu și-a uitat țara. Titlurile volumelor scrise în această perioadă sunt elocvente în acest sens: Analiza cuvântului dor (1951) și Poemele poetului pribeag (1963). Cu alți români aflați în exil, a înființat „Cercul Cultural Andrei Mureșianu” și a editat revista „Înșir-te Mărgărite”, apoi alta, „Exil”.
Exemplare din toate volumele tipărite de poet vedem în a treia sala a muzeului, precum și multe fotografii cu familia, cu prieteni și colaboratori. Poetul este ușor de recunoscut după ochelarii cu mari dioptrii (de la 8 ani a avut probleme cu vederea).
Ne interesează, în continuare, parcursul vieții și al activității poetului Ștefan Baciu. După doi ani (1962-1964) ca profesor la Universitatea din Seattle (statul Washington), soții Baciu au primit amândoi invitație oficială de la Universitatea din Hawaii, unde poetul a ținut cursul de Cultură și civilizație hispano-americană. Insula Oahu și Honolulu au ajuns să le fie ultimul domiciliu. Cei interesați pot afla multe lucruri extrem de interesante despre Mira și Ștefan Baciu citind capitolul „Jurnal literar în Honolulu” (p. 451-554) din volumul „Memorii” de Valeriu Anania (mitropolitul Bartolomeu Anania), apărut la Editura Polirom, în anul 2008.
În muzeul memorial din Brașov dedicat poetului Ștefan Baciu, există exemplare din revista, editată de poet, Mele (cântec, poezie), „o scrisoare internațională de poezie, tipărită la xeros, în condiții tehnice modeste”, tiraj 2-300 exemplare / număr, apărută între anii 1965-1993. Cuprinde zeci de mii de pagini de poezii de pretutindeni, tipărite în limbile autorilor publicați, bineînțeles și în limba română. Extraordinară stăruința și reușita poetului de a-i aduna pe creatorii de poezie de pretutindeni!
Poetul Ștefan Baciu a scris permanent și în limba română. A ținut legătura și a colaborat la revistele românilor din exil: Cuvântul în exil, Revista Scriitorilor Români (ambele la München), Ființa românească (Paris), Gândire și artă (Detroit).
După moartea soției (1978), scrie volumul-omagiu Mira și continuă seria cărților de memorialistică, pe care vizitatorii muzeului le pot vedea, cum ar fi: Sub Tâmpa în Honolulu (1973), Călătorii (1974), Praful de pe tobă (1980) sau volume publicate postum: Un brașovean în Arhipelagul Sandwich-Havaii (1994), Însemnările unui om fără cancelarie (1996). Volumele de poezii au titluri ce exprimă clar dorul de România: Școala primară „Andrei Mureșianu” (1976), Poemele poetului singur (1980), Palmierii de pe Dealul Melcilor . . (1980).
După anul 1990, Ștefan Baciu a fost declarat membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România, apreciat pentru cele peste 100 de volume și peste o mie de articole și studii, figurând în toate enciclopediile și dicționarele literare apărute în România după această dată.
În articolul Ștefan Baciu în dosarele Securității (România literară, nr. 21 / 2009), după ce oferă detalii referitoare la tema cercetată, Ioana Diaconescu formulează următoarea concluzie: „Ştefan Baciu, ambasador fără titlu al literelor româneşti, de o vastă generozitate şi cu o amplă perspectivă a unei activităţi neobosite şi continui de aproape cinci decenii, este cazul simplu, omenesc, al cuiva care, deşi până în clipa morţii nu şi-a mai revăzut niciodată ţară, a iubit-o, promovîndu-i literatura îngrădită de regimul opresiv comunist, fără patetisme şi exclamaţii, dar cu hărnicie dăruită, construind migălos, pe tărâm străin, o altă patrie, aceea pe care şi-ar fi dorit-o cu ardoare poeţii, scriitorii, artiştii. O altă patrie, şi totuşi aceeaşi, dar cu adevărata-i nobilă înfăţişare.” Cuvinte edificatoare și de ținut minte!
Interesant ni s-a părut, în a treia încăpere a muzeului, expunerea clară a mai multor poezii, pentru a putea fi citite de doritori, multe în legătură cu Brașovul, cum ar fi Crăciun scheian – via Honolulu, Peisaj de iarnă la Brașov. Poetul Nicolae Băciuț afirmă pe bună dreptate că, pentru Ștefan Baciu, „Brașovul este cordonul ombilicar cu România. El nu s-a putut nostalgic rupe de țară, nu s-a putut dezrădăcina.”
Într-un loc anume, aranjate pe cifre ce reprezintă zile, vizitatorul descoperă foițe de hârtie imprimate cu acele catrene scrise de poet în ultima parte a vieții, când bolnav fiind, se mulțumea ca zilnic să conceapă câteva catrene. Am luat catrenul de la ziua de 29 și, curioasă, l-am citit: „De pieptul cerului o stea / Ca o decorație strălucește / În nopțile de catifea / Eu o salut cu-un vers în românește” (29 oct. 1991).
Impresionată de aflarea modului cum a murit Ștefan Baciu – în timp ce vorbea la telefon cu sora sa Ioana, pe care o sunase ca s-o felicite de onomastică, Sfântul Ioan, în seara de 6 ianuarie (în Honolulu) / 7 ianuarie (în România) – părăsesc muzeul dedicat poetului Ștefan Baciu, murmurând un catren scris în 6 septembrie 1991, în timp ce avea în suflet orașul copilăriei și adolescenței: „Strada Castelului suie / spre Tâmpa în grădini / e toamnă și pare că nu e / decât un duel de lumini.”
Aflat atât de aproape de Sfântul Gheorghe, muzeul dedicat poetului Ștefan Baciu merită a fi vizitat, spre a cunoaște un poet cu suflet românesc, deși a trăit o viață întreagă pe îndepărtate meleaguri.
Luminița CORNEA
