Iubitorii “Thaliei” din judeţul nostru au avut posibilitatea să o admire pe actriţa Mirela Bucur Pal în nenumăratele spectacole în care aceasta a jucat pe scena Teatrului “Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. Recent, stând de vorbă cu Mirela Bucur Pal, actriţă şi regizor, am avut surpriza de a întâlni un om pasionat, cu un zâmbet cald şi cu mare deschidere spre comunicare. În dialogul de mai jos vă relatăm o mică părticică din lumea… din spatele scenei şi despre plăcerile Mirelei ca om, nu ca regizor, nici ca actor.
Reporter: De ce aţi ales regia, într-un final?
Mirela Bucur: Mai întâi am făcut teatru, actorie, şi-abia din 1998 am început să fac regie. Ca să fie bine făcut, am făcut un master în regia teatrului contemporan, la Târgu Mureş, pe care l-am terminat în 2007. Sigur, în toată perioada asta, din 1998 până în prezent, am făcut regie, cu mici intermitenţe. Am mers în paralel şi cu actoria, nu am renunţat, însă nici în prezent nu m-am decis. Dar, sincer, pe sufletul meu este regia. Regia mă exprimă mai bine, mă identific cu aceasta. Cine vede spectacolele mele, mă cunoaşte.
R: Cum alegeţi spectacolul pe care urmează să îl montaţi?
M. B: Sunt întâmplări. Te întâlneşti cu un text, e ca în amor, şi te îndrăgosteşti de el. La a doua citire descoperi şi mai mult, la a treia şi mai mult şi la final spui: „Da! Eu acum vreau să spun prin textul acesta ceva, am un mesaj de transmis pentru cei care trăiesc lângă mine”. Eu nu fac spectacole la comandă nici pentru festivaluri, nici pentru premii. Le fac pentru cei care iubesc teatrul, pentru spectatorii mei, pentru colegii mei şi de ce nu, pentru sufletul meu. Am o mulţime de colaboratori. M-am trezit într-o bună zi cu cineva la uşă, rugându-mă să citesc un text, pe care l-am şi montat, după doi ani. Încerc să nu mă repet. În viaţa fiecărui om se găsesc nişte etape pe care le parcurge şi care îl marchează. Dacă în 2000 vorbeam foarte mult despre dragoste, despre relaţii, pot să spun că din 2007 am început să vorbesc despre singurătate, despre lipsa de comunicare… despre ceea ce parcurgem noi toţi, de altfel. Foarte mulţi dintre spectatorii mei se identifică cu personajele de pe scenă.
R: Care este pasul următor, după alegerea textului?
M.B: Primul lucru pe care îl face orice regizor, după ce s-a hotărât asupra textului, este să vadă cum merge pe scenă. Regizorul nu este un tehnician fidel, este un filtru uman prin care trece textul iar pe scenă ajunge ceea ce el doreşte. Eu modific chiar 40-50% textele. Ba chiar am fost acuzată, la un moment dat, de către dramaturg, care a spus: „Din piesa mea lipsesc pasaje întregi”. Iar eu am răspuns că nu îmi serveau „de nicio culoare”. Următorul lucru, şi cel mai important, este să-şi aleagă actorii. Eu nu merg neapărat pe ceea ce poate face fiecare, ci am bucuria să-i provoc la noi identităţi. Nu am intrat într-o stereotipie, refuz tiparele. Fac totul cu mare bucurie şi-atunci îmi permit să mă joc. E o provocare atât pentru mine, cât şi pentru ei. Lucrăm împreună mereu, le transmit ceea ce eu doresc şi, în mare măsură, şi reuşesc. Pentru noi e plăcut când lucrăm, descoperim.
R: Aţi şi regizat şi jucat în acelaşi timp?
M.B: Da, dar nu aş mai face-o niciodată. Am mai ţinut şi rolul unei colege, absolut din plăcere, ca să pot fi alături de colegi. Aceştia vroiau să mă pedepsească, doreau să văd şi eu ce grele sunt cerinţele mele, cum curg apele de pe ei. Îmi spuneau: „E fantastic ce faci, dar ne omori”. Spectacolele mele sunt alerte, vivace şi se transpiră. Nu poţi fi obiectiv şi în afară şi de dinauntru.
R: Aţi fost pusă în situaţia de a monta ce nu vă place?
M.B: Categoric nu, îmi aleg singură ce să montez! Nu cred în regie „pe bandă rulantă”, nu cred că poţi face regie de bună calitate, astfel. Marii regizori se repetă. Nu ai de unde să ai acumulări şi să scoţi lucruri noi rapid. Trebuie să vrei să vorbeşti despre ceva. Nu cred în spectacole pentru bani, ci în spectacole pentru suflet. De asemenea, nu poţi vorbi despre lucruri pe care nu le cunoşti. Regizorul vorbeşte despre viaţă, îi învaţă pe spectatori. Am văzut regizori care vorbesc despre subiecte cu care sunt paraleli. Trebuie să ştii despre ce vorbeşti, pentru că se simte!
R: Ce spectacole pregătiţi pentru următoarea stagiune?
M.B: Vom continua cu spectacolele de lectură cu ajutorul bibliotecii „Bod Peter”din Sfântu Gheorghe. O dată la două luni venim cu un text nou, urmează încă două texte în septembrie-octombrie şi noiembrie-decembrie. Pot spune că în decembrie vom scoate o nouă premieră montată de mine, a fost testată la bibliotecă „Norway Today”. La spectacolele mele pot veni persoane între 7 şi 99 de ani (râde). Nu am un eşalon de public.
R: Cum este publicul din Sfântu Gheorghe?
M.B: Publicul este minunat, e amestecat, iar marea mea bucurie este că tinerii revin. E fantastic să văd tineri de etnie maghiară la spectacole româneşti. Am avut o concurenţă mare în ultimii ani, cu televiziuni, show-uri, manifestaţii… Ei bine, tinerii par a discerne mai profund, vor lucruri adevărate, valoroase, nu media ieftină.
R: Când nu sunteţi la teatru… ce faceţi?
M.B: Fac cosmetică. După trei licenţe în teatru am revenit şi la o veche pasiune de a mea şi mi-am obţinut şi cel mai avansat grad european în cosmetică, ca să o fac „ca la carte”. Mă relaxează foarte tare, e un fel de a cunoaşte oameni. Încerc să-mi fac o viaţă frumoasă şi pot spune că am o viaţă frumoasă şi sunt fericită cu „meseriile mele”.
R: Vi se pare că se îmbină în vreun fel cele două meserii?
M.B: Sigur că da. Studiile mele de machiaj din facultate, de fizionomie, faptul că atâţia ani am folosit machiaje, au multe în comun cu cosmetica. Prin cel de al doilea job pot ajuta foarte multe „semene”de ale mele, dar am şi bărbaţi clienţi. Mereu mi-am permis să fac ceea ce-mi place!
R: V-aţi gândit vreodată să emigraţi?
M.B: Da, acum 5 ani. Am vrut iniţial să plec din Sfântu Gheorghe. Am avut apoi o revelaţie şi mi-am dat seama că nu aş mai fericită ca aici. Aici am fost şi sunt fericită. Eu am venit aici pentru teatru (sunt din Oneşti, am făcut facultatea la Bucureşti, am lucrat şi la Arad) şi mi-am dat seama că nu vreau să plec din acest oraş. Îmi place foarte tare, e un orăşel mic, cochet, ar putea să îţi dea senzaţia de fundătură şi de blazare, dar eu cred foarte tare în dicton. Eu cred că doar proştii se plictisesc, oamenii deştepţi au mereu ceva de făcut. Am doi copii pe care îi iubesc foarte tare, mă lupt pentru ei şi îmi ocup existenţa cu lucruri frumoase. Acum nu aş mai pleca din teatrul care s-a chinuit foarte mult să existe. Nu aveam stagiuni, nu aveam ce să jucăm, a fost pe punct de desfiinţare… dar noi am reuşit să facem spectacole cu bani foarte puţini, refolosind şi aducând recuzită şi costume de acasă. Şi am reuşit!
Însă, trăim vremuri triste pentru cultura din România, pentru că nu este bine „grădinărită” în condiţiile în care noi avem un Minister al Culturii, dar peste tot se vorbeşte doar despre sănătate şi învăţământ, nimic despre cultură. Iar un popor fără cultură nu există! Este primul contact pe care cineva îl caută când vizitează o ţară.
A consemnat CRISTINA CIOBA
