Cu toţii am văzut de nenumărate ori la emisiunile televizate despre natură şi viaţa animalelor sălbatice în tundră, stepă, savană sau junglă, când o biată fiinţă neajutorată, prinsă sub colţii animalului de pradă, îşi trimite în spaţiu strigătul de moarte, de fapt strigătul după ajutor, pentru salvarea vieţii. Apoi trupul ei începe să fie sfâşiat cu nesaţ, întâi de cel care a ucis-o, apoi primprejur încep să apară, hienele, şacalii, câinii sălbatici, vulturii, corbii şi alte jivine care aşteaptă să se înfrupte din ce-a mai rămas din trupul bietei vieţuitoare.
. .
Evident, este vorba despre lupta pentru supravieţuire şi pentru existenţă, când un animal ia viaţa altuia pentru a supravieţui, aceasta constituind o lege a naturii. Problema se complică însă în cadrul societăţii omeneşti, deoarece aici pe lânga lupta pentru supravieţuire acţionează şi alte legi, însă scenariul este cam acelaşi, doar că el se manifestă în multe variante.
Imaginaţi-vă acum, în locul animalului sacrificat, „România ucisă”, pentru că Revoluţia din ’89 „a ucis” vechea Românie, şi asupra trupului ei pe moarte s-au aruncat deodată toate „animalele şi păsările de pradă” s-o sfâşie, fiecare încercând să apuce „o halcă” cât mai mare din trupul ei, şi de un sfert de veac o tot sfâşie precum vulturii sfâşiau necontenit trupul lui Prometeu cel înlănţuit de stâncă, căci îmbuibarea prădătorilor din trupul ţării încă n-a luat sfârşit. Însă abia de ceva timp încoace lucrurile par a se vedea în lumina adevărului, dar se întunecă pentru cei care au prădat-o. Trist este că în toţi aceşti ani, deşi se cunoştea sau se bănuia realitatea, deşi s-au tras nenumărate semnale de alarmă, nimeni nu şi-a asumat curajul de a se împotrivi jefuitorilor. Dar cum toate lucrurile trebuie să aibă un sfârşit, a sosit şi Ziua Judecăţii pentru unii dintre marii prădători, totuşi „mai e mult până departe” şi trebuie să mai cadă multe capete.
Printre variatele metode de prăduire a ţării, cum ar fi: furtul, falimentarea marilor întreprinderi, corupţia, vânzarea, ingineriile financiare etc. una şi-a urmat cursul nestingherită mulţi ani sub pomposul nume „retrocedare”. Şi s-au adunat atât de multe cereri în acest sens, încât dacă statul le-ar fi acceptat pe toate probabil că n-ar fi ajuns nici toată suprafaţa României pentru a le satisface. Poate exagerăm cu bună ştiinţă, dar şi cei care au cerut ce nu era a lor sau ce nu li se cuvenea au exagerat, de asemenea, în solicitările lor. Nu vom vorbi aici despre retrocedările din Transilvania, despre care s-a tot amintit până acum, ci vom da cel mai recent caz ca exemplu: afacerea miliardarului Remus Truică cu prinţul Paul Lambrino. Nu intrăm în detalii, căci aceasta este treaba mediei şi a Justiţiei de a aduce lucrurile absconse la lumină, ci doar dorim să subliniem un singur aspect în toată această poveste, de fapt în modul în care unii indivizi au devenit milionari şi miliardari în timp ce poporul sărăcea: toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla fără implicarea unor reprezentanţi ai autorităţilor statului şi chiar a unor reprezentanţi ai justiţiei. Fără îndoială, un om de rând nu poate lua de la bănci credite exorbitante şi nici nu poate face „afaceri cu statul”, ci doar cei bogaţi, care se învârt în cercurile mai mult sau mai puţin oculte şi care cunosc mecanismele ingineriilor financiare şi au „relaţii sus-puse” care îi sprijină şi „le asigură spatele”, dar nu fără recompense grase.
Deşi târziu, totuşi e bine că în cele din urmă Justiţia îşi spune cuvântul, dar şi mai bine ar fi ca Statul să recupereze prejudiciile, iar banii încasaţi să meargă la Investiţii pentru dezvoltarea ţării, pentru că aceşti bani sunt nemunciţi, ei au fost furaţi de la oameni prin înşelăciune şi escrocerii de tot felul. Oamenii aşteaptă să vadă rezultatele acestei „cruciade anticorupţie”….
Mihai Trifoi
