Meşteşugurile tradiţionale, moştenite de la părinţi şi bunici, sunt păstrate sau reînviate în tot mai multe familii harghitene, care doresc să transmită mai departe tradiţia olăritului, a sculpturii în lemn, a ţesăturilor sau a împletiturilor din pănuşe şi nuiele.
În fiecare sat din Harghita pot fi întâlniţi meşteşugari care fie fac acest lucru din pasiune, fie pentru ei meşteşugul reprezintă un mod de viaţă.
Unul dintre cei mai cunoscuţi olari din zona Ciuc, Vitos Laszlo, realizează ceramică naturală tradiţională din lut rezistent la temperaturi foarte înalte, în culorile roşu şi negru. Vitos Laszlo are 64 de ani, este din Miercurea Ciuc şi practică acest meşteşug de aproape 50 de ani. S-a îndreptat către olărit pentru că părinţii nu aveau posibilitatea să-l susţină financiar pentru a urma un liceu şi i-a plăcut atât de mult încât a căutat permanent modalităţi de a realiza modele noi şi de a fi cu un pas înaintea celorlalţi. A urmat liceul la seral, a citit cărţi despre olărit, a vizitat muzee şi s-a documentat permanent, pentru că el crede că această meserie are permanent noi provocări. Cele mai cunoscute vase realizate în întreprinderea lui Vitos Laszlo sunt cele romane, dar şi oalele de sarmale sau cele pentru ouă. Vasele rotunde se obţin manual, cu ajutorul roţii olarului, iar cele asimetrice prin turnare, finisajul şi restul lucrărilor fiind efectuate manual. Ceramica Vitos are puţine ornamente, dar frumuseţea sa simplă este admirată acum în întreaga lume. Fiecare vas realizat sub îndrumarea permanentă a lui Vitos Laszlo se vinde însoţit de instrucţiuni de folosire şi de o carte de bucate, toate preparatele fiind încercate în bucătăria familiei. Olarul din Miercurea Ciuc este extrem de modest şi când îl întrebi dacă este mândru de ceea ce a realizat, spune că cea mai mare bucuria a lui este că oamenii sunt mulţumiţi şi că de-a lungul vremii a fost răsplătit pentru munca sa.
„Încerc să salvez acest meşteşug şi să duc mai departe tradiţia pentru că ea nu trebuie să se piardă. Şi în tot ceea ce am realizat am pus suflet, aşa cum trebuie să se întâmple în orice meşteşug”, spune Vitos Laszlo, care este ajutat de soţie şi de cele două fiice şi este convins că meşteşugul său va fi transmis generaţiilor viitoare. Cunoscutul olar din Miercurea Ciuc are o nemulţumire, la fel ca mulţi alţi meşteşugari din judeţ, aceea că produsele lor au început să fie falsificate şi se vând la preţuri mult mai mici.
Nu departe de casa olarului din Miercurea Ciuc se află atelierul lui Szekely Csaba, un meşter care realizează porţi secuieşti de peste 35 de ani. Mereu vesel şi comunicativ, Szekely Csaba spune că s-a întâlnit cu acest meşteşug atunci când s-a căsătorit şi în coteţul de porci al socrului său a găsit o legătură de scule de sculptat, salvate de la Şcoala Populară de Artă din Şumuleu-Ciuc, înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că era interesat de acest meşteşug, Szekely Csaba s-a înscris la Şcoala populară de Artă din Miercurea Ciuc şi s-a orientat către dulgherie, iar în 1980, la 23 ani, a realizat prima poartă secuiască, pe care i-a făcut-o cadou socrului său.
De atunci a realizat peste 50 de porţi de intrare mici şi cinci porţi de dimensiuni mari şi spune că o poartă este „cartea de vizită a proprietarului” şi reprezintă „o instituţie”, pentru că „desparte o comunitate mică de una mai mare”. În plus, în funcţie de felul în care este realizată şi de motivele ornamentale prezente, poarta transmite un mesaj şi pentru înaintaşi, pentru că ea poate rezista „cel puţin trei vieţi omeneşti”.
La o poartă mică, Szekely Csaba lucrează aproximativ trei luni, iar pentru a finaliza una mare are nevoie de jumătate de an. În ultima vreme îl ajută şi fiica sa, abolventă de Arte, care lucrează la partea ornamentală a porţii şi atunci timpul de finalizare a lucrării se reduce cu o lună. Cea mai dragă lucrare, la care a muncit nouă luni, impresionează prin dimensiune, are o lungime de aproape zece metri, o înălţime de peste şapte metri şi o greutate de 4,8 tone şi a fost montată la intrarea într-un cimitir dintr-un oraş din Ungaria.
Cea mai mare nemulţumire a lui Szekely Csaba este că tinerii nu mai sunt atât de interesaţi de acest meşteşug, ci preferă să plece în străinătate, pentru a obţine bani mulţi într-un timp scurt şi susţine că tradiţia se transmite, cu precădere, în familie.
Şi familia Balint, din Odorheiu Secuiesc, păstrează şi promovează un obicei învăţat de la bunici, împletiturile de pănuşe. Julia Balint a făcut prima împletitură de pănuşe când era în clasa a IV-a, dar tehnica pe care o foloseşte acum a învăţat-o de la soacră şi de la soţul său. Acum, toată familia, inclusiv cei trei copii, duce mai departe acest meşteşug. Pentru a obţine materia primă, familia Balint cultivă, în fiecare an, un hectar şi jumătate de porumb, şi realizează din pănuşe diverse obiecte, cum ar fi coşuri, cutii, suporturi pentru linguri, păpuşi şi chiar bijuterii, care sunt apreciate de clienţii dornici să cumpere produse realizate din materiale naturale.
Un alt meşteşug păstrat în Harghita este cel a ţesăturilor, practicat în mai multe zone ale judeţului. Kanyadi Vilma, are 64 ani, este din Porumbenii Mari şi de peste 20 de ani practică acest meşteşug. A început să lucreze mai mult după ce a ieşit la pensie şi a văzut că banii nu-i prea ajung, dar recunoaşte cu mâna pe inimă că pentru ea e mai importantă bucuria celui care cumpără un produs de calitate decât banii primiţi. Aşezată la război, tanti Vilma realizează preşuri colorate de bumbac, diverse ştergare, şorţuri, obiecte decorative sau, după cum îi place să spună, „tot ceea ce are o femeie nevoie în casă”. Toată familia bătrânei se ocupă cu diverse meşteşuguri: soţul şi cei doi fii sunt tâmplari şi realizează mobilă sculptată şi pictată, una dintre fiice este olar, iar cea de-a doua confecţionează costume populare. Când nu va mai putea să ţeasă la război, tanti Vilma spune că şi-ar dori să coordoneze un atelier de ţesături, iar produsele să le vândă pe Internet.
„Nu avem voie să lăsăm să se piardă ceea ce ne-au lăsat strămoşii noştri. Îmi place foarte mult când cineva e mulţumit de ceea ce a cumpărat de la mine, bucuria e aşa de mare că banii nici nu mai contează. Şi eu vreau să-i învăţ şi pe alţii, la târguri merg cu războiul şi fac demonstraţii şi le arăt acest meşteşug tuturor celor care doresc”, a spus Kanyadi Vilma.
Meşteşugurile tradiţionale se mai păstrează şi în zona de Nord a judeţului Harghita, locuită preponderent de români. Unul dintre cei mai renumiţi meşteri din zonă este Dumitru Ciobotă, din Topliţa, sculptor în lemn, care realizează porţi, iconostase, cruci sau icoane, frumos ornamentate. Are 66 de ani şi practică acest meşteşug de aproape 45 de ani. Povesteşte că totul a început când era în armată şi şi-a dat seama că poate desena la fel de frumos ca un soldat, coleg de-al său, student la Arte. Când a venit acasă a început să sculpteze cruci, iar apoi a realizat lucrări tot mai complexe şi mai deosebite. Se mândreşte cu 15 iconostase realizate până acum, care împodobesc biserici şi mănăstiri din toată ţara. La un iconostas lucrează un an de zile, pentru că nu are ucenici sau alţi muncitori care să-l ajute. Uneori, una dintre fiicele sale, absolventă de Arte, de profesie restaurator, vine în atelier şi îşi ajută tatăl.
Dumitru Ciobotă spune că această activitate trebuie practicată doar de cei care pun pasiune şi suflet în ceea ce fac şi care nu se gândesc la bani, „pentru că este o meserie care nu aduce bani” şi şi-ar dori să aibă ucenici cărora să le transmită toate secretele acestui meşteşug.
Etnograful Portik Iren din Gheorgheni, care se ocupă de mai mult timp cu promovarea tradiţiilor, susţine că în judeţ au continuitate, din generaţie în generaţie, diverse meşteşuguri, cum ar fi prelucrarea lemnului, olăritul sau ţesutul. Cele mai multe dintre ele sunt transmise în familie, dar există şi posibilitatea ca ele să fie învăţate la şcolile populare de artă din judeţ.
Etnograful afirmă că elevii care învaţă din timpul şcolii diverse meşteşuguri au posibilitatea să le folosească mai târziu ca şi meserie sau să desfăşoare o activitate care să completeze bugetul familiei.
„Interes există, noi avem o asociaţie şi mergem şi în şcoli şi vedem că interes din partea copiilor există. Pentru că, după atâtea învăţături teoretice, copiii doresc să facă ceva care este rezultatul muncii cu mâna, nu numai să stea la calculator”, a explicat Portik Iren.
În ultimii ani, tot mai mulţi harghiteni preferă produsele tradiţionale realizate de meşteşugari din judeţ, târgurile organizate periodic în judeţ fiind tot mai populare. Cei care preferă să-şi decoreze casa cu obiecte artizanale sau să folosească în bucătărie oale de lut spun că este important să ne reîntoarcem la tradiţii şi să păstrăm adevărate valori rămase de la străbuni.
Corund – comuna meşterilor olari tradiţionali şi a singurului muzeu de aragonit din ţară
Meşterul olar Jozsa Laszlo ia bucata de lut, o loveşte de câteva ori de masa de lucru, „ca să scoată aerul”, porneşte roata, îşi umezeşte mâinile şi… miracolul se produce.
Privesc fascinată cum, din mâinile sale trudite, prind viaţă în câteva minute o vază, o scrumieră, un sfeşnic. Face asta de aproape 40 de ani, alături de soţia sa şi, de curând, le-a cooptat în afacerea de familie şi pe cele două fete gemene, Ildiko şi Eniko.
Jozsa Laszlo este unul din cei aproape 200 de olari din comuna harghiteană Corund, important centru de olărit din România, unde se realizează ceramică tradiţională.
Procesul prin care bucata de lut din mâinile lui Jozsa Laszlo se transformă în superbele vase smălţuite, cu motive florale sau zoomorfe, durează câteva zile. Mai întâi, obiectele care ies de sub roata olarului sunt lăsate la uscat, apoi sunt scufundate în caolin, pentru a căpăta culoarea albă, se usucă din nou şi numai după aceea ajung în mâinile doamnelor din familia Jozsa, cele care realizează conturul şi desenele. Ulterior, obiectele sunt arse de două ori în cuptor, „pentru a fi lucioase şi frumoase” şi numai după aceea iau drumul miilor de case din România şi din străinătate.
În serile lungi şi friguroase ale iernilor harghitene, Jozsa Laszlo se relaxează realizând, evident, obiecte ceramice. Este vorba de miniaturi ale unor vase de lut, de numai câţiva milimetri, pe care susţine că doar el le face, ajutându-se de beţe de chibrit. De asemenea, tot în „timpul liber”, realizează farfurii ornamentale unice în România, pe care le decorează folosindu-se de un ac.
Într-o cameră transformată într-un mic muzeu, Jozsa Laszlo are expuse mai multe astfel de farfurii, realizate cu migală. Îmi arată o farfurie decorată cu aproximativ o mie de flori şi peste o sută de dansatori şi care se intitulează „Dansatori în mijlocul naturii”. A lucrat la ea o săptămână, pentru a se relaxa, şi nu o vinde decât dacă cineva îi oferă suficienţi bani pentru a-i răsplăti munca. Altfel, preferă să le vadă agăţate pe perete, în micul său muzeu improvizat.
„Farfuriile sunt mai scumpe pentru că lucrez mult la ele. Le realizez în timpul liber şi iarna. Vara nu am timp pentru că trebuie să lucrez ca să primesc bani. Preţul depinde de timpul cât am lucrat la ele. Cea mai mică e 100 lei. (…) Vedeţi, eu sunt artist naiv, nu am învăţat niciunde să fac asta. Tot ceea ce am realizat a venit din imaginaţie, din încercări, din talent”, spune Jozsa Laszlo.
Bărbatul cu mâini trudite şi chip brăzdat de trecerea anilor îmi spune cu mândrie că, în curând, va apărea la National Geografic, într-un documentar despre olăritul din Corund.
De la familia Jozsa pornesc mai departe la un alt meşter olar cunoscut din Corund, Mathe K. Istvan, care practică acest meşteşug de aproape 20 ani. Încă de la poartă rămân surprinsă de casa impunătoare, cu balcon de lemn împodobit cu motive tradiţionale şi de gospodăria mare şi frumoasă. În atelierul olarului lucrează, în linişte, soţia sa şi mai multe vecine care-l ajută la decorarea vaselor. Mathe K. Istvan are doi copii, un băiat şi o fată, ambii adolescenţi, dar deocamdată vrea ca ei să-şi termine studiile şi apoi să-i iniţieze în tainele olăritului.
Vasele realizate de meşterul din Corund sunt arse într-un cuptor tradiţional, pe lemne, unde temperatura ajunge şi la o mie de grade. Doar aşa obiectele ceramice devin lucioase şi numai bune de trimis la vânzare. Mulţi dintre olarii din Corund îşi vând obiectele la depozitele en-gros din localitate, iar unii au propriile magazine la marginea drumului naţional care trece prin comună. Meşterii din sat au şi o mare nemulţumire, aceea că obiectele realizate de ei au început să fie contrafăcute şi sunt vândute ca tradiţionale, la un preţ mult mai mic. Cu toate acestea, nutresc speranţa că cei interesaţi de arta tradiţională vor şti să aprecieze strădania meşterilor care lucrează din zori şi până noaptea.
Vasele aparţinând ceramicii de Corund sunt cunoscute pentru desenele florale şi zoomorfe, adaptate stilului local, cum ar fi laleaua, cocoşul de munte sau floarea de colţ. Cele mai cunoscute produse sunt cele cu decor albastru, cu decor verde, dar şi ceramica albă, maro sau colorată. Turiştii pot cumpăra atât vase de decor, cât şi căni, castroane, străchini, solniţe, oale pentru sarmale, ghivece sau vase pentru mirodenii.
Viaţa şi renumele comunei Corund sunt legate de artiştii olari, de cei care sculptează lemnul sau prelucrează iasca.
Primarul comunei, Katona Mihaly, el însuşi un olar cunoscut, se află la al patrulea mandat, dar ştie că această funcţie este una efemeră, motiv pentru care atelierul este pregătit şi îl aşteaptă oricând. Edilul povesteşte că olăritul a început în comună dintr-o nevoie a oamenilor de a-şi câştiga existenţa, ţinând cont că pământul nu era bun pentru agricultură.
„Din primele datări, din 1332, deja corundenii prelucrau lutul. Pentru că terenul din jurul comunei este foarte lucios, nu prea au lucrat în agricultură pentru că nu dădea roade şi aşa au făcut o schimbare de mentalitate şi de trai şi au început să prelucreze lutul şi să îşi câştige existenţa. Este foarte important să ştim că în Corund avem peste 760 de mici meseriaşi, din care olari sunt aproximativ 200, iar restul sunt comercianţi, prelucrători de iască, de lemn, aşa că este o largă dimensiune pentru artizanatul popular. Practic, cam 13 la sută dintre locuitorii satului de reşedinţă, Corund, se ocupă cu olăritul”, spune primarul.
De altfel, comuna Corund este una dintre cele mai frumoase şi înstărite din Harghita, iar simţul artistic al oamenilor poate fi uşor observat dacă te uiţi la casele sau gardurile frumos decorate. În plus, cu ajutorul unor proiecte europene, 80 la sută din străzile comunei au fost asfaltate, s-a introdus canalizarea, reţeaua de apă potabilă.
Olarii din Corund se gândesc şi la viitorul meşteşugului lor, aşa că doresc să înfiinţeze o şcoală profesională, pentru a-i învăţa pe tineri arta olăritului.
Primarul dezvăluie că pe vremea comunismului a existat o perioadă în care comuna s-a confruntat cu riscul ca nimeni să nu ducă mai departe această activitate, dar acum mulţi tineri s-au reîntors la meşteşugul păstrat din străbuni.
„S-a înfiinţat Asociaţia Olarilor din Corund, suntem membri fondatori ai Asociaţiei Olarilor din România, împreună cu oraşul Horezu şi cu celelalte localităţi unde se practică olăritul. (…) Este şi o iniţiativă la un atelier de olărit, unde turiştii pot încerca să vadă cum se face o oală, să picteze. Cu asta trebuie să ne ocupăm mai mult şi să nu lăsăm niciun minut ca oamenii să se gândească că nu merită această activitate. Pentru că de aici ni se trage renumele comunei, cunoscut în toată lumea”, arată primarul comunei.
Muzeul de aragonit din Corund, singurul de acest fel din România
Pe lângă arta olăritului şi celelalte meşteşuguri practicate în comună, Corundul se poate lăuda şi cu singurul muzeu de aragonit din România sau chiar din Europa, după cum spun iniţiatorii lui.
„Aragonitul este un mineral cristalizat pe bază de calcar depus de către apele minerale sărate, bogat în calciu carbonat. Această apă umple găurile subterane şi depune calciu carbonat în fisuri, iar straturi carbonatice, fiind sub presiune, se cristalizează”, ne explică ghidul muzeului de aragonit din Corund, Papp Ildiko.
Minereul de aragonit de la Corund este unic în lume, întrucât se află la suprafaţă, se găseşte sub formă masivă şi nu apare în mină, la fel ca în alte zone ale Europei, precum Cehia, nordul Italiei sau Slovacia. Cei interesaţi pot merge să viziteze locul de unde se exploata cândva aragonitul, „Dealul Melcilor”, declarat rezervaţie geologică din 1980. Este vorba de un depozit carbonatic, de un hectar şi jumătate, considerat unic în lume.
Exploatarea minereului de la Corund se leagă de numele geologului ceh Knop Vencel, care a descoperit resursele în anul 1908 şi a deschis uzina de prelucrare în 1914. Bucăţile de aragonit erau prelucrare cu grijă, întrucât erau fragile şi doar oamenii bogaţi îşi permiteau să cumpere obiectele din aragonit. Uzina a funcţionat până în anul 1948, sub conducerea familiei Knop, şi a fost redeschisă de comunişti în 1950, dar întrucât aceştia au folosit dinamita pentru a accelera exploatarea, au distrus resursele din zonă.
Acum, mărturie a vremurilor de glorie de demult stau exponatele din Muzeul de aragonit de la Corund, cum ar fi seturi de scris, ceasuri, vase sau cutii de bijuterii sau obiectele răspândite peste tot în lume, cum ar fi Muzeul Luvru din Paris sau la colecţionari din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Şi uitându-te la graficul care arată unde au ajuns obiectele de aragonit din Corund, nu poţi să nu dai dreptate unei anecdote locale, care spune că atunci când Columb a descoperit America, deja corundenii se întorceau de acolo şi când Gagarin a zburat în Cosmos s-a întâlnit, în drumul lui, cu olarii din Corund.
Gina Ștefan/AGERPRES
