L-am revăzut a doua oară, între două nopți de hotel. Concret: seara, la sosire, apoi o zi plină și dimineața, la plecare spre Cahul. (Ismail e un cuvânt oarecum răsfățat în cultura lumii: Ismail Kadare este cel mai cunoscut scriitor albanez pe plan mondial, și, la cinci teatre de pe mapamond, este câte un actor cu numele acesta.)
Am regăsit același oraș plăcut, prin spațiile cu străzi trase geometric, curate (deși n-am văzut vreun muncitor de la salubritate), oameni de o veselie pașnică (cei 73.000 de locuitori sunt alcătuiți din ucrainieni, ruși, lipoveni, bulgari, români, găgăuzi, bieloruși, țigani și evrei – i-am înșirat în ordinea rezultată dintr-un recent recensământ), un țărm al brațului Chilia, al eternei Dunăre (revăzând astfel, în fundalul imaginii, o insulă românească), câteva parcuri largi, semețite cu statui, dar fără imensa statuie a Regelui României Ferdinand I, înălțată în anii 30 interbelici în piața din fața Catedralei orașului (Hăcuirea ei s-a întâmplat din cel puțin două pricini: 1) Într-un astfel de teritoriu trebuia să dispară tot ce ar fi evocat România; 2) Pe orice meridian al planetei, mârșavul comunism nu suportă ideea/starea de monarhie).
Am revăzut, totuși, un spațiu pur românesc: 66 de metri pătrați, îngăduiți de puterea ucraniană (Țțț, ce dărnicie!…) într-un corp al uneia dintre clădirile Universității ucrainiene, sală în care se stimulează, se adăpostește, se apără românismul – Centrul de Informare al României din Ismail, al cărui administrator (așa se pretinde a fi numită) este Doamna (intenționat, substantivul e cu inițială majusculă) NATALIA URSU. Am întrebat-o de ce în titlul acestui organism e substantivul „informare”. Nu m-a convins răspunsul, eu rămânând în continuare cu certitudinea că substantivul e aici impropriu (mai ales pentru urechea mea și a celor de vârsta mea, căci „ a informa” era unul din parșivele verbe de lucru ale Securității comuniste din România postbelică).
Dincolo de această „cârcoteală”, energia dumneaei, solicitudinea, faptele întru afirmarea românească organizate în acest areal, mă stârneau să o abordez, să o răsfăț cu diminutivul „Ursulică”. În geamantanul cu cărțile aduse de acasă aveam și câteva de-ale mele. I-am oferit un exemplar cu următoarea dedicație:
„Încântat să vă cunosc, stimată Doamnă Natalia Ursu, în această postură de cultivator/apărător al limbii române și tradițiilor strămoșești în acest areal național-politic care mimează fățarnic democrația. Ismail, de Ziua Mărțișorului.”
Sediul acestui organism românesc, subordonat Bucureștiului, e dotat cu ce era de așteptat: cărți și reviste românești, aparatură electronică de multiplicat, de comunicat, proiectoare, panouri ilustrative pentru cultura românilor de pretutindeni, iar într-un colț „festiv”, două steaguri, al României și al UE; nu și al Ucrainei (Țțț!…). Întâlnirea a fost programată a se desfășura sub genericul „Să ne cunoaștem poeții”, aceasta, în triplă ipostază: expoziție de carte românească, rostiri pe seama literaturii române din țară și din Basarabia, recitări de poezie. Așa încât, protagoniști au fost brăilenii și cei din Ismail, motiv pentru care s-a și constituit un Cenaclu Literar Transfrontalier Ismail-Brăila, bazat pe Cenaclul literar „Casa Speranței” (Brăila – președinte Violeta Craiu, membră a Uniunii Scriitorilor din România) și Cenaclul literar „Ecoul Bugeacului” (Ismail – președinte poetul Ion Bâcu). Aceștia, de altfel, au și rostit cuvinte de întâmpinare, cărora li s-a alăturat Areta Moșu, vicepreședintă a Asociațiunii ASTRA, și Carmen Dimitriu, lector la Universitatea de Stat din Comrat (Rep. Moldova) și membră a despărțământului ieșean al Astrei.
S-a rostit și o întâmpinare versificată, la tradiționalul ritual al primirii: „Vă salutăm cu-această pâne / Din mare suflet, oameni buni, / De ieri, de astăzi și de mâne, / Cu dorul nostru de străbuni!”
Mă așezasem lângă o doamnă care, din capul locului, mă stimula să mai chițcăi din când în când, pe seama a ce ni se întâmpla. Dezinvoltura mea, în dialogul șoptit, pornise de la faptul că, prezentându-se , Vera Balica-Boinegri a menționat „la odihnă”. La sprâncenele mele ridicate a mirare nostimă, mi-a explicat că așa se numesc pensionarii aici. Dintre poeziile ei înșirate pe coli de hârtie, am șterpelit un vers, notându-l pe furiș în bloc-notes meu: „Cum se poate vinde-un ciripit”. Observându-mi „hoția”, Doamna … „ La Odihnă” mi-a dedicat o poezie, din care reproduc o strofă: „Veniți mai des, dacă se poate, / Faceți o leacă de popas, / Pe-o clipă să uitați de toate, / Să nu uitați ce v-a rămas.” Versurile îmi amintesc de un strigăt al unei românce, acum doi ani, dintr-un sat din apropierea Odesei: „Nu ne uitați!”
La un moment dat, a fost și o „Pauză artistică” (expresia aparține organizatorilor), când ne-au încântat Mihai Voicu, la vioară, Chiril Vozian cu romanța eminesciană „A ruginit frunza din vii” și Xenia Covalenco, cu o expoziție de desen, ilustrând „Luceafărul”.
După un program de romanțe, alternate cu poezie, s-au acordat „Diplome de excelență”, din partea Asociației condusă de Doamna Natalia Ursu. Am fost și noi, astriștii din România, distinși astfel. Motivația: „Pentru contribuția adusă la promovarea limbii române, culturii și identității românești în comunitățile istorice din Sudul Basarabiei, regiunea Odesa, Ucraina.” S-o recunoaștem: gest măgulitor.
Prezența mea la Ismail se datora și unui interes propriu. Concitadinul meu, scriitorul Aurel Podaru, alături de cărți de proză și publicistică proprii, are și o pasiune statornică pentru destinul biobibliografic al prozatorului Pavel Dan, stins din viață prea devreme pentru a se statornici în prim-planul literaturii române interbelice. Oricum, A. Podaru este un important „paveldanist”, îngrijind ediții din scrierile acestuia, devotamentul său mergând până acolo încât, împreună cu alți literați ardeleni, scoate periodic revista „Paveldaniștii”.
Ei bine, aflând de plecarea mea spre spații românești de peste Prut și de traseul prin pusta Bugeacului, m-a informat că Pavel Dan și-a dat bacalaureatul, în 1927, taman la Ismail. Din anume pricini, tânărul, originar dintr-un sat de lângă Turda, avea să încheie liceul la Tulcea și să-și susțină examenul în orașul dintre marile lacuri ale Buceagului. Podaru ar fi vrut să descopăr clădirea școlii din Ismail unde se susținuse atunci examenul și să-i aduc câteva fotografii. Aflam însă de la Doamna Natalia Ursu că n-am ce găsi ce mă interează. Nu mi-a rămas decât să prezint asistenței proaspăta carte scoasă de paveldanistul meu de la Beclean, intitulată „Pavel Dan și Tulcea” , cei prezenți aflând cu mirare admirativă aprecierea, pe seama lui, a celebrului român stabilit la Paris, Eugen Ionescu:
„El depășește realismul viguros dar simplu al unui Liviu Rebreanu, împingându-l până la limitele fantasticului de care este pătruns.”
Finalmente, după orele petrecute în această atmosferă elevată, îmi simțeam postura de român parcă înviorată, conștientizată acum mai limpede decât în zilele de toate zilele.
Și, ca un corolar pentru acest timp și spațiu, găzduit aici sub genericul „Să ne cunoaștem poeții”, transcriu câteva versuri ale scriitoarei brăilence Violeta Craiu:
”Navigăm prin viață, / oprindu-ne din când în când / să respirăm, / să fim fericiți sau deprimați: / căutările persistă de zi cu zi, / ne regăsim în adâncul sufletului / ciudați, bizari, frumoși, / încăpățânați, răi, / orgolioși, generoși…/ Oameni…”
Cornel Cotuțiu
