Cuvântul cu rezonanţă exotică „nabab” reprezintă un titlu purtat în India şi în alte ţări din Orient de „marii demnitari de la curtea sultanului şi de guvernatorii de provincii. În sensul lui mai prozaic, „nabab” înseamnă „un om foarte bogat, care trăieşte în lux ostentativ”.
. .
Chiar dacă România nu se situează în Orient, are şi ea nababii ei. Este mai puţin important dacă ei se numesc „preşedinte de Consiliu Judeţean”, „om de afaceri”, „primar”, „interlop”, „bulibaşă” sau în alt fel, cât modul în care aceştia îşi afişează averile câştigate de cele mai multe ori pe căi necinstite. Desigur, aici nu generalizăm, ci ne referim doar la cei care au cochetat ani la rând cu Măria Sa Corupţia şi au urcat pe scara socială până aproape de vârful ei. Şi au tot urcat până în punctul în care nu mai aveau unde urca, iar după ce s-au cocoţat acolo sus, simţind gustul libertăţii de acţiune, şi-au desfăşurat larg „antenele” să capteze noi energii, iar soarele îmbelşugării strălucea vesel la zenit. Şi nu credeau că vreodată lumea, care până atunci zăcea la picioarele lor, şi-ar putea schimba cursul cutremurându-se şi astfel scuturând cu putere scara aurită pe care stăteau atât de încrezători. Dar, cum soarta este imprevizibilă şi norocul schimbător, de la mărire la decădere n-au fost decât câţiva paşi de făcut în gol. În gol, pentru că cei care altădată te-au sprijinit, te-au ţinut pe braţe sau în braţe, de cum s-a înteţit vântul schimbării au fugit ca şobolanii, părăsind repede vasul ce se scufunda. Şi astăzi te vezi tu, nabab (sau nababă), care până mai ieri trăiai ca regii, înghenunchiat, înfrânt, hulit şi dispreţuit, şi te zbaţi agăţându-te de tot ce-ţi iese în cale doar-doar s-o întâmpla vreo minune care să te salveze. Şi dezamăgirea, tristeţea, frustrarea şi disperarea sunt atât de mari, încât cu greu îţi poţi imagina cum va fi să schimbi palatul aurit cu o celulă întunecată. Dar după un timp oarecare fiecare trebuie să se oprească din goana lui nebună spre nu ştiu ce şi să mediteze, o perioadă, mai profund asupra vieţii şi rostului ei, căci atunci când te-ai gândit numai la tine şi n-aveai urechi să auzi geamătul şi plânsul semenilor tăi, de care trebuia să ai grijă atunci când te aflai sus, în ceasul judecăţii trebuie să înţelegi de ce exişti cu adevărat pe acest pământ şi care este adevărata ta misiune.
N-are sens să dăm aici nume, căci ele se schimbă mereu şi le găsim în toate buletinele de ştiri actuale, ci prezentăm doar schema generală, în care îşi pot avea locul toţi nababii României, şi nu sunt puţini. Şi mai găseşti câte unul chiar şi printre cei care au misiunea şi datoria de „a-i scoate la suprafaţă” pe cei corupţi, ca să-i vadă lumea, să-i vadă poporul şi să înţeleagă de ce el a rămas sărac, de ce într-o parte talerul balanţei rămâne tot gol, iar în cealaltă tot plin. Când balanţa va ajunge la echilibru, probabil că poporul nu se va mai interesa atât de nababii săi.
Şi tot întrebându-ne de ce rămânem mereu la urmă, ajungem la concluzia că încă n-am evoluat destul pentru a atinge măreţia, despre care Alexander Ivanovici Herzen (1912-1870) – romancier, eseist, critic şi filosof rus – afirma: „Măreţia unui popor nu se măsoară prin număr, după cum măreţia unui om nu se măsoară prin statura acestuia; singura măsură este dezvoltarea sa intelectuală şi nivelul moral”. Din nefericire „nababii” noştri, chiar dacă majoritatea şi-au dezvoltat pregătirea intelectuală, au rămas cu un nivel moral scăzut, încât faptele lor nu s-au ridicat la cerinţele superioare ale demnităţii umane. Avizi de îmbogăţire şi putere, şi roşi de vanitate, ei n-au mai avut ochi şi urechi pentru cei care sufereau cu adevărat, dar când visul de mărire se destramă aceşti „prefăcuţi ocrotitori ai poporului”, gata mereu să-şi distrugă „duşmanii” care-i împiedică în ascensiunea lor, se comportă conform zicerii lui Alexander Dumas-tatăl (1802-1870) – scriitor, dramaturg şi ziarist francez -: „Oamenii sunt întotdeauna astfel: gata să lovească cu un topor în vanitatea aproapelui, dar când propria lor vanitate este înţepată cu un ac, îi apucă ţipatul”. Şi vedem şi noi cum ţipă blondele-n cădere…
În toate acestea, partea tristă este că memoria omenească se dovedeşte a fi cam scurtă, căci după trecerea cutremurului oamenii tot nu trag învăţăminte şi o iau de la capăt cu aceeaşi încrâncenare şi lipsă de logică, repetând greşelile.
Vai de poporul care ajunge să-şi devoreze conducătorii care l-au devorat şi ei pe el destul!
Mihai Trifoi
