NOTE DE CĂLĂTORIE ÎN CHINA (14) » Există la ora actuală pe plan occidental şi o anumită modă… alimentară, nu doar vestimentară. Mai degrabă i-aş spune un snobism afişat de unele vedete şi starlete, care pretind că se dau în vânt după mâncarea chinezească, povestind prin interviuri cum au deprins să folosească beţişoarele, cât au reuşit să slăbească şi cum îşi menţin atât de bine silueta. Bla, bla, bla.
Dietă asiatică
Sigur, nu minimalizăm virtuţile dietei asiatice, numai că moda respectivă a ajuns şi în Romnânia. Mulţi ageamii consumă acum bucate, chipurile, „chinezeşti”, plescăie din limbă, fără să ştie că sofisticăriile pe care dau o grămadă de parale nu seamănă nici pe departe cu originalul! Maeştri bucătari străini şi-au dat repede seama ce vor ai noştri şi, ca atare, au făcut concesii şi adaptări pentru gusuturile locale. Cunosc destule persoane care se dau în vânt după acest tip de hrană, care este sănătoasă şi gustoasă, mai ales când preparatele seafood şi spices-urile respectă reţetele originale.
Apropo de metamorfoza produsă în Europa cu mâncărurile asiatice, am auzit de curând o poveste nostimă. Un japonez venit în vizită prima oară la Bucureşti, a fost invitat de nişte cunoştinţe dâmboviţene la ele acasă. Familia respectivă s-a gândit să-i facă o surpriză omului şi i-a pregătit o masă cu delicii asiatice, cam ce-au auzit de pe la vecini. Neştiind despre ce e vorba, oaspetele a mâncat, iar în final s-a declarat încântat de savoarea preparatelor „tradiţionale… româneşti!”
Orezul, la mare preţ
Nu zic, îmi plac câteva specialităţi, shrimps la grătar, supă de caracatiţă şi din muguri de bambus, inele de calamar pané, friptură din raţă pechineză. Să nu uit de… maotai, băutura lor alcoolică tradiţională. Vorba chefliilor: “Şi de mâncat, noi ce mai… bem?”
Prezent la orice masă orezul nu mi-a făcut niciodată cu ochiul, deşi am consumat “tone” în China în loc de pâine. Cum învăţasem în urmă cu mulţi ani să folosesc beţişoarele, chelnerii s-au arătat încântaţi şi îmi aduceau în semn de apreciere câte un supliment de… orez!!! Nu pot să spun că e rău la gust, dar te cam saturi dacă nu ai obişnuinţa să-l consumi zilnic (cel puţin) de trei ori.
Arta utilizării beţişoarelor
În cele ce urmează vreau să zăbovesc asupra unui detaliu, aparent minor, ce face diferenţa între Asia şi restul lumii: folosirea beţişoarelor ca „tacâmuri”, ca să zic aşa. Întrucât sunt şi beţişoare parfumate rituale, ce ard în temple, la funeralii. Toate sunt de unică folosinţă! Cele utilizate la masă nu se refolosesc.
Există mai multe tipuri. Cele obişnuite, de zi cu zi, sunt simple, nevopsite, fiind făcute din bambus. Urmează beţişoarele pentru ocazii speciale, zile de sărbătoare, care sunt elegante, lăcuite, având pe ele picturi delicate. În sfârşit, la recepţii, în hotelurile cu multe stele sunt aşezate pe masă beţişoare – întotdeauna câte două, prinse la un cap, semn că nu au mai fost utilizate – făcute din diferite materiale scumpe, cum ar fi metal, os, lemn preţios, iar cele mai scumpe – din fildeş.
În restaurantele de lux se va afla obligatoriu pe masa în faţa fiecărui client şi un suport, pe care se asează beţisoarele atunci când nu le folosim. Dacă e o masă mai modestă şi nu sunt asemenea adjuvante la îndemână, se sprijină vârful beţisoarelor de bolul din care mâncăm.
Tehnica, pe scurt
Reţineţi, dragi prieteni care intenţionaţi să călătoriţi în spaţiul asiatic, câteva reguli stricte referitoare la utilizarea celor două tije circulare de lemn pe post de furculiţă, obiceiuri ce trebuie cunoscute şi respectate. Altminteri faceţi gafe impardonabile, jignind gazda.
E clar, doar în timp se formează dexteritatea de a te hrăni comod cu beţişoarele, fără să te pătezi ori să murdăreşti faţa de masă. Nimeni nu va râde de inabilitatea oaspetelui, ci îl încurajează. Este obligatoriu să folosim ambele beţişoare numai cu mâna dreaptă, cel de jos rămânând nemişcat, iar cel de sus devenind mobil, ajutându-ne astfel să “ciugulim”.
Deci, iată tehnica: se iau amândouă instrumentele de mâncat în căuşul palmei, între degetul mare şi arătător. Beţisorul de jos se sprijină pe inelar şi se apasă strâns cu degetul mijlociu, în aşa fel încât tija să stea fixă. Cel de sus se ţine cu degetul aratător şi se sprijină pe degetul mijlociu, făcând să fie mobil. Se formează astfel un unghi variabil, în care prindem bucăţele de alimente, legumele, boabele lipite de orez, feliile de carne. Orice.
Este că nu-i greu? 🙂
Reguli stricte
Asiaticii sunt foarte atenţi la etichetă. Se simt ofensaţi când cineva străin face gesturi, pe care ei le consideră deplasate. Unele atitudini, gesturi străinilor poate li se par banale, lipsite de importanţă. Nu şi gazdelor!
Astfel, atunci când mâncăm nu se gesticulează cu aceste fragile instrumente culinare. Apoi, nu e admis să se bată cu ele în farfurie spre a atrage atenţia ospătarului sau a comesenilor. Numai… oamenii străzii procedează astfel, atunci când cerşesc de mâncare. În altă ordine de idei, sub nici o formă nu ne ajutăm doar de un singur băţ să “pescuim” vreo bucată de carne sau o legume din bol, înfigându-l ca pe o… ţepuşă! Aşadar, „Be careful !”
„Ciudăţenii”, şi nu prea…
Masa a fost bogată pe vapor, completată de cadrul pitoresc exterior. Dar mai cu seamă, a atins rafinamentul la restaurantele hotelurilor unde am stat, de patru şi cinci stele. Încă de dimineaţa, dar mai cu seamă la prânz, iar seara – moderat eram îmbiaţi cu o sumedenie de preparate necunoscute.
Unele gustoase, alte mi s-au părut cam fade. În schimb, m-au dat gata băuturile „răcoritoare”… fierbinţi !?! Da, aţi citit bine. Juice-urile, oranjada, cola, sucurile erau în prealabil încălzite, spre a fi stimulată digestia. Şi pentru a face faţă tempetraturii mari de afară şi umidităţii ridicate. Aşa prevede sănătoasa dietă asiatică, fiind indicat doar consumul lichidelor călduţe, chiar fierbinţi. Înainte şi, mai, ales după masă.
Medicii nutriţionişti din Orientul Îndepărtat susţin că este o crimă să bei lichide reci în timpul ori după masă, fiindcă astfel bolul alimentar se sleieşte în stomac, asimilarea făcându-se anevoios. Trebuie să mănânci puţin, dar des. E bine să te ridici de la masă chiar dacă nu te-ai săturat, întrucât senzaţia de saţietate supune organismul la un efort suplimentar de asimilare.
Obiceiuri alimentare nesănătoase
Iată de ce incidenţa bolilor tubului digetiv, în special, a cancerului de colon este foarte scăzută în acea zonă. Asiaticii nu suferă de această maladie ucigaşă, aflată pe locul doi în Vest, imediat după afecţiunile cardiace. O statistică medicală americană recentă a arătat clar acest adevăr: chinezii, japonezii, coreenii care au emigrat în Statele Unite şi au preluat obiceiurile alimentare nesănătoase de acolo (îndopându-se cu aşa-numitele produse junk-food şi bând sucuri accidulate), au început să devină… obezi. Şi, mai grav, s-au îmbolnăvit în număr mare de cancer de colon. Exact ca nativii de peste Ocean.
Aşadar, ştim cum să ne ferim de îmbolnăviri, iar pariul schimbării complete a modului de a ne hrăni e greu de ţinut. Însă, merită!
Din păcate nu am avut parte de somelier pe navă, dar ne-am descurcat. Am slăbit, volens – nolens, vreo trei kilograme (asta n-a fost rău!) mâncând doar legume fierte, nesărate, fără nici un gust. Ce să zic de feliuţele ultra-subţiri de carne de porc… dulci ca o prăjitură, garnisite cu boabe de soia? Ori de găluştile din orez? Nici colţunaşi naţionali „Jiaozi” nu prea m-au impresionat.
Manjabile, în schimb, s-au dovedit rulourile de primăvară, chipsurile din homar, precum şi supele fierbinţi din finalul meniului preparate din aripioare de rechin. Farfurioarele din care mănânci sunt mici de tot, ca pentru dulceaţă. În jurul meselor rotunde iau loc şase sau opt persoane. Beţişoarele tradiţionale sunt nelipsite, dar se aduc şi tacâmuri, la cerere.
În mijlocul tăbliei se găseşte montată o placă circulară de sticlă, pe care se pun multe boluri modeste ca dimensiuni, cu felurite bucate. Iei din fiecare puţin, cam cât deguşti la promoţiile oferite pe măsuţele de la… mall. Fireşte, ca să ajungă şi ceilalţi. Apoi învârţi uşurel suportul precum o ruletă, iar fiecare comesean se autoserveşte. E ceva foarte practic.
Despărţire cordială
În ultima seară a voiajului pe cel mai lung curs de apă al Chinei, Yangtze, (6.300 km) – al treilea pe Terra după Nil şi Amazon – comandantul ne invită la un cocktail de rămas-bun. Ne echipăm elegant. Se opreşte la micile grupuri formate ad-hoc, ciocneşte cu fiecare un păhărel de maotai, întrebându-ne de unde suntem. Când a aude că spun România, face ochii mari: “Oooo, Lomania???” Râde sacadat, cum fac toţi asiaticii, şi mă bate amical pe spate. Vrea să ştie dacă ne-a plăcut croaziera?
Cum de nu?, răspundem aproape în cor. Timpul a trecut pe nesimţite, iar peisajele şi obiectivele ne-au cucerit. Comandantul zâmbeşte şi face la plecare o plecăciune, în stil tradiţional. Noi, la fel. Ne asigură că suntem oricând bine-veniţi la bord.
Sper că n-a glumit? Eu am luat-o de bună…
Horia C. Deliu
